Cum e să scapi cu răni ușoare din război și să te împuști grav cu propria armă în picior pe când te-ntorci acasă (din neglijență, din prostie, din inconștiență, din euforie, din fudulie), doar pentru că nu crezi că a fost „unul adevărat”!?
Duc mai departe această paralelă cu „războiul” bătălia cu/împotriva COVID-19 pentru că e pilduitoare și ne poate face să înțelegem ceva mai bine ce se întâmplă, dincolo de adevărul politic (complet pervertit și partinic), de adevărul mediatic (partial și manipulator) și adevărul personal (copleșit adesea de limite, prejudecăți și interese).
(Încercați, dacă puteți, să faceți media acestor trei „adevăruri” să vedeți ce iese.)
Așadar, ce știu bieții soldați despre cauza și originile „războiului” la care iau parte? Știu exact ce li se spune, ce le ordonă comandanții, care, la rândul lor, transmit ce au fost însărcinați să spună de către șefii lor, politicienii.
Ce știu, din tranșee, îngroziți și derutați, soldații despre mersul „războiului”, despre starea frontului, despre învingători și învinși? Știu exact ce li se spune și află ce informații ajung în tranșeul personal al fiecăruia!
Ce cred soldații despre „războiul” la care iau parte, vrând-nevrând? Cred (în) ceva potrivit propriilor reprezentări, spaime, fantasme, experiențe, speranțe!
Cât de departe sau cât de aproape se află ei de adevăr?!
Nu întrebați cine sunt soldații și care e „războiul”, căci soldații suntem noi toți (cetățeni, civili, populație, oameni obișnuiți), iar „războaie” sunt chiar două: unul punctual, la zi, împotriva coronavirus-ului (conjunctural, poate grav, poate foarte periculos) și un „război informațional”, de fond, de interese, de influență, politic și care se duce în continuu, pe toate fronturile.
Căutați mai departe cine sunt „comandanții”, cine sunt „decidenții” și care sunt mijloacele de informare pentru a avea tabloul complet.
Dar aici se încheie asemănările dintre „războiul clasic” și „războiul modern” și încep diferențierile dramatice.
Căci în „războiul informațional”, mizele nu sunt clare (dimpotrivă, sunt ascunse) și, pe deasupra, există mai multe mize.
Nici combatanții nu sunt ușor identificabili/numărabili, pentru că se ascund și pentru că regula este mai degrabă „cu mască”, decât „pe față”.
Armele (mijloacele) folosite nu sunt cele obișnuite și nu se supun niciunei reguli sau convenții, fiecare e cu legea lui. Se folosesc „arme neconveționale”, „secrete” și, pe cât se poate, se aplică „loviturile sub centură”.
Comunicarea nu e una „închisă”, controlată, strategică (cum mai cred/vor/pretind unii), dimpotrivă, e una (prea) deschisă, scăpată de sub control, haotică, inflaționistă, manipulatoare, multiplă. Comunicarea oficială e mai slabă decât cea neoficială.
Și rezultatele „bătăliilor” sunt îndoielnice, căci victoriile nu se asumă și înfrângerile nu se recunosc, dimpotrivă, se aruncă vina pe alții și se sustrag meritele altora.
Nu există început și sfârșit (de război), pentru că încălcarea „tratatelor” nu este recunoscută, dimpotrivă, este ascunsă, iar alte tratate nu au cum să ia naștere.
Dacă nu există sfârșit de război, atunci nu există nici pace, nici înțelegere sau convenție de respectat de către părți.
Căci precum războiul nu a început niciodată, el nu se va sfârși niciodată.
Nu vreau să continui acest carusel insuportabil și infernal, desi cred că este real și este exact ceea ce trăim acum, sub diferite forme și transfigurări, închipuindu-ne altceva și iluzionându-ne asupra realității. (Și n-are cum sfârși decât într-un singur fel.)
Tocmai de aceea e atât de greu să te orientezi ca simplu om (soldat ingenuu), să ții calea dreaptă, să nu pierzi orizontul propriei supraviețuiri decente. Tocmai de aceea sunt atât de multe și de grave deviații, de la cine te aștepți și de la cine nu te-ai aștepta. În „războiul multifațetat”, poți scăpa de „arma adversarului” și să te „împuști” cu propria armă, care poate fi îndoiala, neîncrederea, vanitatea, interesul de moment, lipsa de perspectivă și simț critic, reprezentarea falsă a realității, identificarea greșită a prietenilor și a dușmanilor etc.
Dramatic e că (pare că) nu există soluții generale, ci numai rețele personale, de uz intern și de producție proprie.
Aici am ajuns.
Încrederea (credibilitatea) e sămânță stearpă, dacă pe „ogorul” politic și mediatic se împrăștie întruna și pe toate căile îndoială.
Tag Archives: încredere
Piramida nevoilor de vot
E un demers impopular și o aventură să scrii azi îndemnându-i pe români să meargă la vot. În fond, nu-i așa, libertate înseamnă și dreptul de a refuza să alegi să votezi pe cineva. Știu, de asemenea, că sunt șanse bune să nu schimbi nimic, indiferent ce ai spune, cei care doresc să meargă să voteze, o vor face oricum, cei care sunt împotrivă, vor sta acasă oricând. Dincolo de asta, mai știu că pe o bună parte dintre români îi va enerva la culme să-i sfătuiești, să-i dăscălești, să le spui ce să facă, ca și cum ei n-ar fi capabili să vadă și să înțeleagă. Adăugați la aceste argumente potrivnice că procentul compatrioților noștri care nu merg la vot este de peste jumătate, poate 55% sau chiar mai mult. Ar fi preferabil atunci, ca jurnalist, să faci invers, să încerci să fii „popular”, îndemnându-i pe oameni să nu voteze, să stea acasă („motive” s-ar găsi cu duiumul), profesând ceea ce s-ar putea chema „demagogie de presă” sau „populism mediatic”, așa cum fac tabloidele, de pildă, sau multe dintre instituțiile media românești. Ce fac ele? Cântă în strună „poporului”, îi spune ce vrea să audă, nu vor să-i supere și să-i enerveze pe oameni, publicul lor prețios de care atârnă ca de un fir de ață. În fond, nu le fac niciun serviciu înafara faptului de a-i îndepărta de realitate și a-i alimenta cu iluzii. Ca și cum n-ar fi de ajuns, cei care nu vând „gogoși mediatici” publicului, le spun direct oamenilor cu cine să voteze (televiziunile de știri, de pildă), fac propagandă de partid, sfidând reguli, ignorând legi, abandonând profesia, servind unor interese partizane și nu publicului larg, care ar trebui să fie adevăratul beneficiar al serviciilor media. Două concluzii preliminare de aici: unu, asta nu e presă, și doi, asta nu e democrație.
Mai este o problemă de principiu, îndemn mereu pe cei din jur, și public și privat, să meargă la vot, dar n-am spus nimănui și nu voi spune cu cine să voteze, iar acest lucru e mai important decât primul, fiindcă e o chestiune de libertate și de intimitate. E ca și când ai da sfaturi în amor, fie el sentimental, fie el sexual, orice ai spune, tot pe dinafară ești, fiindcă și votul ca și amorul sunt personale și țin de ceea ce știi, de ceea ce vrei, de ceea ce simți, de ceea ce poți, de ceea ce-ți place, de ceea ce ai nevoie, de ceea ce-ți este de folos etc. Bine, veți zice, dar amorul e rațional? Nu e, dar votul e? Sau dacă amorul are și o parte de raționalitate (oricât de pasional ar fi), atunci și votul trebuie să aibă partea lui de judecată, de gândire, de dreaptă cumpănire între bine și rău.
De aceea spun că se poate face o paralelă între celebra piramidă a nevoilor omenești a lui Maslow și una a nevoilor de vot din societatea democratică, în general, și din societatea românească, în special. Pe scurt, zice modelul, nevoile oamenilor sunt primare, adică fiziologice (apă, aer, hrană, sex) și de securitate (protecție, apărare) și superioare, adică sociale (apartenență, dragoste, familie, prietenie), de stimă (recunoaștere, putere, statut social) și de auto-realizare (valorificarea potențialului personal creativ). „Cu toată dragostea” (vorba de fățarnic răsfăt a unor false vedete politico-mediatice), în România, se votează masiv din zona nevoilor de jos, primare, și doar accidental în virtutea trebuințelor superioare, clar, responsabil și conștient asumate. Asta nu e greu de constatat, mai greu e de explicat și de convins cât de periculos e acest comportament și cât de lipsit de perspectivă pe termen scurt, mediu și lung.
De ce nu votează oamenii pentru a-și putea satisface nevoile superioare? Bag seamă că tocmai cei mai instruiți, mai evoluați spiritual și material, tocmai aspiranții nivelurilor superioare, mai ales ei nu votează. Și sigur că da, nu o fac pentru că nu (mai) au încredere în nimic: nici în sistem (dar nu există altul valabil), nici în partide (dar nu fac nimic pentru a le schimba), nici în politicieni (dar îi/se țin la distanță sau îi/se folosesc), nici în solidaritate (dar nu există altă soluție), dar nici în ei înșiși și în semenii lor. Am citit recent niște studii despre neîncredere și autenticitate a relațiilor interumane din România. Acestea sunt publicate de revista Sinteza și ar fi interesant de citit în întregime, însă eu am reținut aici că 8 din 10 români recunosc că au puțină și foarte puțină încredere în ceilalți. Dar panorama deșertăciunilor e mai vastă: 78% spun că majoritatea oamenilor sunt invidioși, 75% cred că majoritatea oamenilor sunt egoiști, 75% cred că majoritatea oamenilor sunt nefericiți, 76% spun că majoritatea oamenilor ar face rău dacă ar avea ceva de câștigat etc. Pe de altă parte, aproape 60% dintre români cred că interacțiunile dintre oameni sunt lipsite de autenticitate, câtăvreme peste 60% consideră că sunt mai degrabă autentice când e vorba despre interacțiunile lor. Cu alte cuvinte, majoritatea cred despre ei că sunt autentici, iar despre ceilalți că sunt fățarnici (falși). Iar drumul acesta este închis, duce către izolare, (auto)recluziune, către exacerbarea intereselor proprii și ignorarea celor comune, fără de care democrație este moartă.
Cineva trebuie să rupă cercul vicios și o pot face mai ales cei în/din susul piramidei. Chiar dacă nu le place (cui îi place), chiar dacă necesită un efort (e mai simplu să stai), chiar dacă pare fără rost (pentru moment). Chiar dacă totul pare imperfect, pornind de la propria condiție.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 6 decembrie 2016
Încrederea la români
Chestiunea încrederii la români o văd problematizată din trei perspective: a încrederii în sine, a încrederii în celălalt (ceilalți) și a încrederii în sistem. Societatea zilelor noastre, aflată la întretăierea a două sisteme sociale, are o structură eterogenă, fiind formată din straturi foarte diferite între ele. În sensul temei enunțate, după un model intuitiv, și având drept ghid comportamentul psihosocial, am identificat trei categorii de indivizi, care ne vor ajuta să înțelegem mai bine dinamica, motivația și conexiunile unei societăți ce nu-și găsește nici reperele, nici ritmul și nici rezultatele așteptate. O primă categorie o reprezintă „omul nou”, care este o reminiscență a sistemului comunist, un reziduu social inevitabil, rezultat al politicii absurde de îndoctrinare și de spălare programată a creierului. Pe cea de-a doua categorie o numesc simbolic „omul tranziției” și este formată din cei care, la diferite nivele de vârstă, profesie și instruire, au încercat să străbată „deșertul tranziției” de comunism la capitalism prin forțe proprii. Pe reprezentantul celui de-al treilea nivel îl voi numi „noul capitalist”, deoarece este singurul produs conturat și coerent al noii orânduiri, are elemente distinctive față de „prizonierul epocii comuniste”, dar și față de „produsul tranziției”. De primul îl deosebește atitudinea și inițiativa, de celălalt îl deosebește orientarea și rezultatele. Din grupul „omului nou” fac parte refuzații sorții, pensionații înainte de vreme și pensionarii, șomerii și oamenii (mai bătrâni sau mai tineri) care nu s-au putut adapta la un nou regim. Categoria „omului tranziției” (cea mai bine reprezentată numeric) cuprinde pe toți cei care încearcă ceva, se străduie să fie activi, eficienți, care se zbat și caută. „Noul capitalist” este mai degrabă o ironie, „produsul premium” al tranziției din perioada postcomunistă. Mai rar ca specimen, dar foarte bogat, el ține locul capitalistului, fiind simbolul noii epoci. În mod fundamental, ca tip de acțiune, „omul nou” așteaptă, „omul tranziției” aleargă, iar „noul capitalist” fură. Primul e cel care mereu speră că „cineva” va veni și va rezolva toate problemele, cel de-al doilea încearcă să găsească un singur un drum, agitându-se de multe ori la întâmplare, iar cel de-al treilea acționează, având mereu „rețeta” succesului.
Odată conturate cele trei categorii, devine interesant și provocator să vedem cum se manifestă încrederea într-o societate astfel structurată. Întâi de toate, e limpede că „omul nou” al epocii comuniste nu are cum să aibă încredere în sine, el este asistatul social prin excelență și va miza mereu pe un ajutor de la cineva, pe o decizie a cuiva. El nu are încredere nici în „celălalt”, pe care îl privește ca pe un concurent, singurul său reper și sursă de încredere fiind „sistemul”, de la care va aștepta mereu salvarea. „Omul nou”, încadrabil ca și vârstă și categorie socială, nu este majoritar în societatea românească, dar, prin încrederea și dependența față de sistem, a devenit o masă de manevră electorală și un balast social. Care, evident, nu poate fi abandonat, dar nici recuperat.
La rândul său, „omul tranziției” nu are deloc încredere în sistem, acesta fiind simbolul negativ suprem. Pentru el, „sistem” înseamnă statul birocratic, supradimensionat, static, ineficient, înseamnă sistemul de tip mafiot al corupției și accesului la resursele statului, înseamnă sistemul financiar, al influenței discreționare și al forței banului, înseamnă sistemul securistic, al controlului și dominației obscure, înseamnă sistemul politic, al puterii distribuite înafara competenței, responsabilității și meritului. „Omul tranziției” nu are încredere nici în sine, într-o societate așezată strâmb, fără principii funcționale și fără reguli clare și respectate. El știe că nu-i destul să fii inteligent, bine educat și instruit, nu-i destul să fii competent și nu ajunge să fii responsabil ca să izbândești. Și-atunci de ce ar avea încredere în aceste valori și în sine ca posesor al acestora?! „Omului tranziției” îi mai rămâne să aibă încredere în „celălalt” ca alternativă la „nimeni”. El trăiește această tentație, a cursei solitare, pe cont propriu, a destinului izolat, în care solidaritatea este aproape forțată și, de multe ori, întâmplătoare, efemeră, parțială.
„Noul capitalist” sau prototipul omului de succes al tranziției, omul bogat, cinic, egoist și fără coloratură politică nu are, evident, încredere în „celălalt”, câtăvreme acesta l-ar putea denunța, invidia sau concura. El este un singuratic și, de cele mai multe ori, un alienat în formă cronică, ce va sfârși (odată) fie la balamuc, fie la pușcărie. El nu are încredere nici în sistem, câtăvreme din înșelarea acestui se hrănește. Dimpotrivă, el va încerca să se substituie sistemului, să devină el sistemul, să și-l subordoneze și să-l controleze. În aceste condiții, el limpede că „noului capitalist” nu-i rămâne decât să aibă încredere în sine, în puterea influenței și a forței sale, pe care o dorește cât mai mare, nemăsurată.
Acest „sistem” corelativ al încrederii a creat ceea ce vedem și trăim astăzi.
Nu sunt singurele asocieri posibile, dar, cu siguranță, sunt pe cât de aberante, pe atât de reale. Cum ar fi ca „omul nou” să aibă încredere în sine, „omul tranziției” să aibă încredere în sistem, iar „noul capitalist” să empatizeze cu „celălalt”?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 20 octombrie 2015