Monthly Archives: May 2016

May 26

Mai tare ca moartea

Posted on by

DSC_0176
Întrebarea apăsătoare care plutea în aer după dezvăluirile senzaționale ale Gazetei Sporturilor despre sistemul de sănătate (și confirmarea oficială a informațiilor) era ce-ar putea urma ca și consecințe. E drept, firma Hexi Pharma, locul falsificării dezinfectanților, fusese închisă, ministrul Sănătății își înaintase demisia, parchetul începuse o anchetă „in rem”, se dispusese retragerea substanțelor din spitale etc., dar toată lumea simțea și stia că nu acestea trebuie să fie „adevăratele urmări”. Părea, cel puțin, că factorii responsabili (politici, administrativi, judiciari etc.) și instituțiile corespunzătoare se pregătesc, se repliază (trag aer în piept) pentru ceva grav, important, nemaivăzut, fundamental. Pe de altă parte, devenise la fel de clar că nu un om sau un grup oarecare de indivizi „veroși” trăgeau sforile pentru „marea înșelătorie” din sănătate, ci că era vorba despre o defecțiune majoră (uriașă) de sistem, cuprinzând oameni, instituții, interese, complicități, protecție, ignoranță, iresponsabilitate, boală și moarte. „Norii” erau prea negri, prea grei și prea jos pentru a putea fi evitată „o furtună” în societatea românească și aceasta era întrebarea: ce va fi, cum va fi, cum se va termina. Și iată că în loc de răspunsuri, primim întrebări și mai grele, iar în loc de vinovați și vinovății, avem parte de „mistere”. Moartea lui Dan Condrea, patronul Hexi Pharma pare a pica „la țanc”.
În teoria comunicării funcționează un principiu, după care un fapt negativ de imagine poate fi eliminat sau ameliorat printr-un alt fapt de (cel puțin) aceeași intensitate sau una mai mare, prin distragerea atenției. Scriu aceste lucruri la mai puțin de o zi de la moartea tragică a lui Dan Condrea, prezumtivul creier al afacerii dezinfectanților diluați din spitalele românești. E și momentul și cazul dezvoltării tuturor scenariilor posibile legate de sfârșitul șocant și surprinzător al „inamicului public nr. 1” al acestui moment. E și ușor de făcut și de justificat. N-am nicio îndoială că urmează o anchetă, că vor urma niște concluzii, că presa va informa și va specula (aproape) la infinit pe acest subiect, în folosul publicului sau în cel propriu. Pe mine mă interesează (și asta ar trebui să intereseze și publicul) cum rămâne cu „sănătatea românească”, ce se va întâmpla în sistem, cum vor fi tratați/vindecați oamenii de acum înainte și cum se vor cheltui banii. Iar pentru asta, în opinia mea, sistemul, descoperit și „vulnerabilizat” în urma dezvăluirilor din presă, trebuie curățat și „eliberat” de microbul corupției, se pare, unicul și adevăratul stăpân, dincolo de oameni și instituții. În cele ce urmează, nu voi încerca să îmbogățesc „scenarita”, alimentată la greu prin informații reale sau date „pe surse” ori prin imaginație bogată. Am senzația clară însă că niciun scenariu, nicio anchetă (oficială sau jurnalistică), nicio expertiză (tehnică, criminalistică, toxicologică, medico-legală etc.), nicio concluzie (a poliției, a parchetului, a justiției etc.) nu vor lămuri lucrurile așa cum ar trebui, cum ar fi firesc și așa cum așteaptă lumea să se întâmple. Aceasta este, în opinia mea, cea mai importantă consecință a morții lui Dan Condrea și în fața căreia nu mai are nimeni ce să facă. Celelalte decurg în mod firesc, dar sunt de importanță secundară și mai ales vor lăsa nedezlegate o serie de „mistere” din multele ce macină societatea românească.
În aceste condiții, încerc să anticipez care ar putea fi lucrurile cel mai grele și mai grave ce pot urma acestei dispariții neașteptate a unui om, devenit foarte mportant:
Să se transfere atenția publică de la un fapt de interes național/strategic (sănătatea publică), la unul de interes personal, juridic sau chiar monden (din păcate). Vinovați ar putea fi instituțiile statului (prin lipsă de transparență sau profesionalism), persoanele influente și interesate (foarte multe), presa prin supramediatizare, „foame de senzațional” și lipsă de discernământ;
Să se reverse întreaga vinovăție a unui sistem (vast, sofisticat, multi-ramificat) asupra unui singur om (mortul). Vinovați ar putea fi oamenii din justiție și cei influenți și interesați care gravitează în jurul problemei, la cele mai înalte niveluri;
Să se mușamalizeze cazul prin invocarea dispariției martorului și inculpatului principal. Asta va depinde de independența procurorilor, de interesul și motivația justiției de a ajunge la „un capăt”, de sprijinul „politic tacit” de care va beneficia, de presiunea care va veni din partea societății civile. Vinovați ar putea fi „milioane de români” indiferenți, „sute de mii de bolnavi” resemnați, „zeci de mii de asistente, surori etc.” complici, „mii de medici” iresponsabili sau corupți, „sute de politicieni” la curent cu dezastrul, „zeci de miniștri ai Sănătății” de mucava, „toți premierii și președinții” României din ultimii 15-20 de ani.
Să continue, sub alte forme, cu alte interfețe și cu alți protagoniști, „drenarea” pe canale obcure a banilor din sănătate. Acesta este pericolul cel mai mare și iminent, căci nu doar că vor fi făcuți scăpați vinovații pentru afacerea dezinfectanților (nu singura și, probabil, nu cea mai mare și mai gravă), dar aceștia se vor replia, se vor consolida și vor continua să domine situația.
Să fie „sănătatea românească” chiar fără de leac?!
Acest articol a apărut în cotidianul Monitorul de Cluj din 24 mai 2016

May 23

România nevăzută

Posted on by

DSC_0862
M-am mutat și eu (dintr-un bloc în altul), cum face lumea. S-a întâmplat apoi să fie săptămâna de vacanță după sărbători și am avut mai mult timp să lucrez acasă. Chiar era necesar, căci aveam obligația (ajunsă la scadență) să scriu o lucrare pretențioasă (cu titlul Granițele jurnalismului în era digitală) ce trebuia trimisă la o conferință (obligații profesionale). În fine, în aceste împrejurări, „masa de lucru” a devenit, volens-nolens, „punct de observație și documentare” sui generis pentru acest material. Căci aveam în câmpul vizual, la o distanță rezonabilă de observare, ghena ce deservește vreo trei blocuri din noua locație. N-am putut refuza „subiectul”, așa că, de la o oră la alta, de la o zi la alta, cu dezgust sau curiozitate, timp de o săptămână, am descoperit „o altă țară”, mai puțin văzută, dar nu mai puțin lipsită de înțelesuri: „țara căutătorilor în gunoaie”, la modul cel mai propriu.
Mi-a atras atenția, din prima zi, gălăgia. Îndeobște, oamenii își duc gunoiul menajer singuri, cu discreție, în liniște, toți facem asta. Am auzit voci șoptite și zgomote (de scotocire), apoi am văzut o femeie cu doi copii (unul în brațe, altul în coșul de gunoi) și am priceput că ei căutau mâncare. Nu era un lucru tocmai neobișnuit (asta mai văzusem) și nu m-a surprins ceea ce aveam să înțeleg, mai târziu, că e doar primul nivel (primar, ordinar), cel al mâncării găsite în gunoaie. Mi-am zis că e după Paști, se aruncă mâncare, iar unii știu și urmăresc asta. Câtă ignoranță din partea mea! Nu a trecut multă vreme și a apărut încă unul și apoi încă unul … Unii pe jos, alții cu bicicleta, alții cu căruțul, cu două sau cu patru roți. Mai bine îmbrăcați sau mai prost îmbrăcați. Nu-mi venea să cred! Într-o zi am numărat, fără exagerare, zece rânduri de „căutători”. Unii dintre ei, grăbiți , jenați sau doar speriați, alții, „dezinvolți” și foarte meticuloși în căutările lor. „Strânsura” se alege cu grijă din cele patru tomberoane și se încarcă în pungi de mână sau sacoșe (de rafie, voluminoase), genți de spate (rucsacuri), lăzi special montate pe biciclete sau cărucioare, cum spuneam, de diverse mărimi și forme. La unii am observat mănuși, iar la alții, smartfon-uri. Mi-au trebuit câteva zile la rând să văd, să înțeleg, să mă dumiresc cine vine, când vine, ce caută, care e „procesul tehnologic”. Și-apoi cine ar fi crezut că gunoaiele pot ascunde atâtea. Iar cei care la început mi-au părut niște „rătăciți” prin zonă, care aruncă o privire întâmplătoare într-un coș de gunoi, sunt de fapt „profesioniști” sau poate chiar „personaje”. Observațiile, puse una peste alta, m-au condus către următoarele constatări:
• „Căutarea în gunoaie” nu mai e o întâmplare, a devenit o ocupație în sine, „asumată” ca atare de unii și transformată în mijloc de subzistență
• În „interiorul profesiei” s-a creat diviziunea muncii. De pildă, unii caută doar mâncare și băutură (pentru consum propriu), dar alții scotocesc după pâine pe care s-o dea la porci. Dar sunt și „hainagii”, care caută haine de tot felul, „lemnagii” (vor doar lemne), „metalgii (căutători a diverse tipuri de metale) sau „cartonagii” (umblă după hârtii și cartoane) sau „pet-agii” etc. Unii sunt atât de specializați, încât o simplă „adulmecare” e lămuritoare și nu se ating de altceva. E adevărat, sunt și căutători „generaliști” care iau tot ce prind, dar cred că sunt cel mai prost văzuți de „breaslă”
• Există „concurență” pentru cine ajunge primul, mai ales în locurile „cele mai bune”. Sunt de obicei „lupi singuratici”, nu vorbesc între ei când se întâlnesc la „locul de muncă”, dar am văzut pe unii care sunau după ajutoare sau își anunțau „ortacii” neconcurenți
• Unii au transformat „căutarea în gunoaie” zilnică într-un fel de ritual: sosesc, își iau mănuși, selectează, pun deoparte, încărcă, leagă și pleacă. Unul dintre „bicicliști”, de fiecare dată la sosire, face o mică buclă, se uită de formă în jur, se îndepărtează, apoi revine și-și începe treaba
• Devin familiari, încât se transformă în „personaje” cu identitate proprie: de pildă, „rusul” are o șapcă cu cozoroc, vine zilnic și nu stă mai mult de 3-4 minute; „drumarul” vine „mascat” în vesta fosforescentă a unui lucrător la drumuri; „legistul” e înalt, slab, cărunt, pletos și cu fața gălbuie; „domnul” e chiar bine îmbrăcat și nu pare „de-al locului”; „bicicliști” sunt vreo trei, sunt versați și expeditivi, au rază mare de acțiune și sunt foarte selectivi; șamd
• Când sunt „în grafic” (înaintea mașinii de ridicare a gunoiului), niciunul aproape nu pleacă cu mâna goală, fiecare găsește câte ceva; când nu, pleacă resemnați mai departe, pe același traseu zilnic
• „Vechimea” în muncă e vizibilă după atitudine: unora nu le pasă că-i vede sau îi judecă cineva; altora le e teamă și căută orele moarte, din cursul dimineții sau după-amiezii; unii par a înțelege ce fac, alții par total declasați, inerți
Dacă ne uităm în statistici, cele care arată câtă mâncare se aruncă în țările civilizate (circa 50%), ai zice că România a intrat în „rând cu lumea”. O formă bizară de a constata nivelul de trai dintr-o societate. În alte privințe, nu, căci ceea ce nu mai folosește, românul aruncă la coș, nu pune, frumos, în fața ușii pentru cel sărac. O altă formă de a evalua nivelul de civilitate al unei țări.
Și da, e o altă Românie, nu știu a câta!
Aceste articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 mai 2016

May 16

Adevărata campanie electorală

Posted on by

DSC_0176
A început campania electorală pentru primării și consilii județene și aproape că nu am băgat de seamă. Nu știm sigur dacă e de bine sau de rău. Primul care a fost „pe fază” (probabil, cu mintea cea mai odihnită) a fost întâiul om al țării, președintele României. Într-o intervenție televizată, pe cât de scurtă, pe atât de surprinzătoare (în raport cu așteptările), Klaus Iohannis a marcat debutul procesului electoral, a subliniat importanța alegerilor și a implicării cetățenilor, a făcut referire la partidele prezente pe scena politică și a îndemnat cetățenii se meargă la vot. E adevărat că pe cât de just și de normal a fost apelul/semnalul său, pe atât de lipsit de „condiment politic” și de surprinzător, căci toată lumea se aștepta să abordeze „adevăratele” subiecte ale zilei/săptămânii/campaniei, care acum sunt cu totul altele. Ce e greșit aici, „defazajul” prezidențial sau așteptările noastre? Cine va face și va duce campania electorală, noii administratori ai orașelor sau DNA? Candidații pentru demnitățile locale sau scandalurile? Spiritul democratic sau spiritul justițiar?
Există temeri că procesul electoral va fi (și este deja) compromis, marginalizat, trecut în planul doi, acest fapt n-ar fi tocmai întâmplător, iar agenda campaniei va fi făcută de altceva/altcineva. Parcă nu e drept să comparăm „mere cu pere” și să punem în balanță alegerea primarilor cu scandalul ucigător al dezinfectanților din spitale, dar asta se întâmplă. Iar dacă vorbim despre alegeri, răspunsul este deja cunoscut. Și totuși, să le luăm la rând și „să le număram, coane Fănică!”. Alegerile și campania electorală reprezintă apogeul democrației, chintesența ei, momentul cel mai prețios și însemnat, acela în care „puterea poporului” are prilejul de a se manifesta în desemnarea conducătorilor cetății. Este și trebuie să fie un moment al adevărului, al bilanțului, al răsplății sau al pedepsei simbolice, acordate/aplicate prin vot – instrumentul acesta mic și insignifiant, dar care, prin adunare, devine mare, uriaș, înspăimântător. Oamenii trebuie să știe (și să nu uite) acest lucru și să conștientizeze că participarea la vot este (minimal) un fapt de educație și unul cultural, dovadă a faptului că înțelege lumea în care trăiește, chiar dacă nu este mulțumit de ea sau o disprețuiește. Legile și regulile democrației, imperfecte cum sunt, trebuie respectate și îndreptate în măsura posibilului și cu aportul tuturor.
De partea cealaltă a atenției noastre este și va fi (mereu) altceva, acum, scandalul contrafacerii dezinfectanților din spitale. Într-adevăr, greu de găsit ceva mai grav, mai scandalos, mai respingător și mai absurd. Pe de altă parte, din toate punctele de vedere suntem în fața unui subiect de presă excepțional, înafara oricărei discuții. E o foarte bună pildă și pentru jurnaliști, cum stau sub nasul nostru fapte evidente și foarte grave, la îndemână a se transforma în adevărate lovituri de presă și care pot să zdruncine din temelii șandramaua unui sistem, că este sănătatea, educația, justiția, sportul etc. E și un exemplu de tupeu maxim și nerușinare, de cât de departe poate merge (până la atingerea vieții oamenilor) foamea de bani, lipsa de rânduială, dimensiunea incomensurabilă a corupției și protejarea ei de către reprezentanți ai statului. Nici un jurnalist adevărat n-ar ocoli un asemenea subiect, sub niciun motiv sau pretext, pe de-o parte, pe de altă parte, nu pot fi acuzați jurnaliștii de interferență premeditată cu procesul electoral (campania electorală). Constatăm doar că startul plebiscitului a fost ratat, că interesul și atenția presei și a publicului se îndreaptă către aceasta temă (gravă și provocatoare) și nu excludem să apară altele la fel sau mai provocatoare.
Totuși, din această „cântărire” (repet) nedreaptă, cineva are de câștigat și cineva de pierdut. Scandalurile, declanșate prin presă, evident, oricât de grave sunt și de profunde, trec, asemenea apei. Însă pietrele rămân, iar „pietrele” sunt „bolovanii” acestora scandaluri, politicienii (în special) și acoliții lor din lumea afacerilor, flămânzi peste măsură. Aceștia sunt, fără putință de tăgadă, chiar „aleșii noștri”, cei la care nu suntem atenți în campania electorală, nu-i urmărim, nu ne interesează, cei pe care îi votăm cu ochii închiși, cei cărora le dăm votul din inerție, din obișnuință, cu nepăsare sau prin absență de la vot. Cu multă inconștiență, naivitate și primitivism (câteodată), acordăm maximă atenție efectelor (corupției, scandalurilor, faptelor de justiție publică etc.), dar neglijăm cu totul cauzele, care țin de defecțiunea sistemului politic, de disfuncționalitatea democrației, de procesul politic și electoral, de modul în care sunt aleși cei care ne reprezintă.
A început campania electorală, aproape că n-am băgat de seamă, și, la sfârșit, vom putea spune asemenea magistrului nostru tutelar (Nenea Iancu): „o făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Este evident cui convine o campanie electorală anostă, lipsită de pregnanță, anonimizată, fără programe, fără dezbateri, fără prezențe semnificative, fără alternative: candidaților în funcție, cei ai marilor grupări politice, ai partidelor care promit mereu (la ananghie) că se reformează, dar n-o fac. Cei care „au votat” alegerile dintr-un singur tur.
Un mare pas înapoi pentru societatea românească și pentru democrație.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 10 mai 2016

May 05

La „Cultură”, s-a trântit o ușă

Posted on by

DSC_0177
Nu contează faptele, ci vorbele.
Nu impresionează rezultatele, ci părerile.
Nu au importanță ideile, ci impresiile.
Nu statura în sine, ci imaginea ei.
Nu ce vrei tu, ci ce cred alții.
De fapt, nu contează cine ești, ci pe cine ai.
Cam astea par să fie concluziile parțiale ale politicii în urma demiterii/demisiei lui Vlad Alexandrescu de la Ministerul Culturii. Iar aici, din păcate, înafara oricărui bilanț de activitate, lucrurile au scăpat de sub control, fapt de care nu-și dau seama (sau n-au găsit nicio soluție) nici premierul Dacian Cioloș, nici președintele Klaus Iohannis. Căci e mai rău și mai grav decât o simplă schimbare de ministru.
Se spune că Necuratul caută (sau generează el însuși) situații complicate, pe care apoi doar el, în stilul și în „folosul” propriu, să le „descâlcească”. Ba înțelepciunea populară a identificat cazuri despre care se zice că „nici (măcar) Dracu’ nu le rezolvă”. Desigur, o simplă figură de stil.
Politica românească, în „neputincioșia” ei, dacă nu poate „naște” sau „să învie” ceva, atunci hai să „omoare” pe cineva. Cu toată această întâmplare (petrecută în preajma Paștelui Ortodox), mai piere un mit în politică noastră. Și nu e cel al tehnocratului.
S-a spus și se știe că guvernul tehnocrat Dacian Cioloș a apărut pe un val de mânie populară împotriva politicienilor în urma tragediei de la Clubul Colectiv, ilustrare, fără putință de tăgadă, a funcționării proaste (catastrofale) a unui sistem girat de către aceștia. Din scurt, e drept, noul premier și-a format un guvern după pofta și gustul său, dacă e să dăm crezare zicerii că n-au intervenit/influențat nici partidele, nici președintele în alegerea noii echipe. Cu alte cuvinte, profitând de inhibiția de moment (sau frica) oamenilor din partide, premierul a pus miniștri pe cine a vrut el.
De bunăseamă, un asemenea lucru e un miracol și se întâmplă foarte rar în politica de oriunde, pentru că este „împotriva naturii”, regula fiind ca partidele, oamenii influenți, clasa politică să-și promoveze și să-și „împingă” în față oamenii pe toate căile și în orice moment.
1. Aceasta e prima „scăpare” importantă a premierului Cioloș și, deopotrivă, a președintelui Iohannis (niciunul dintre ei „om de partid”), care, primind „pleașcă”, la rândul lor, această oportunitate, n-au prea știut să aprecieze și să evalueze corect această șansă unică. Desigur, la modul realist, eu nu cred că nu au existat niciun fel de influență de la partide, dar, în același spirit, cred că în guvern au intrat oameni noi, fără legături politice, fără „ancore” și susțineri obscure și cu sincere bune intenții.
2. O a doua greșeală comună (a celor doi conducători de stat) este că n-au analizat în profunzime beneficiile și riscurile unei asemenea ocazii. Ce și cât poate face un ministru independent într-o perioadă relativ limitată, într-o țară în care se fac puține dintr-o multitudine de priorități mereu amânate?
Dacă vedeau că se aventurează prea mult unii (și doreau să-i păstreze), ar fi trebuit să-i ocrotească sau să-i avertizeze, dacă apăreau tensiuni și conflicte între miniștri, ar fi trebuit să le știe și să le rezolve, dacă nu erau de acord cu ce fac (periclitând existența guvernului), ar fi trebuit să-i schimbe.
Inocența reciprocă (a premierului și a ministrului) invocată la acest nivel înalt al politicii nu este nici scuzabilă, nici acceptabilă. E chiar dovadă de amatorism. Iar detașarea „olimpiană” a președintelui în raport cu acest caz seamănă a indiferență inconștientă, dacă nu, pur și simplu, a „înțepenire”.
Pe de altă parte, se poate vorbi, fără ezitare, de greșeli elementare de management politic. Nu e permis cuiva, într-o funcție atât de expusă, cum este cea de ministru, oricât de complicată și de dramatică ar fi situația, să schimbe o decizie de patru ori într-o săptămână, fără nici un rezultat, așa cum a făcut Vlad Alexandrescu la Opera Națională. Nu mai vorbesc că ar fi trebuit să fie informat despre potențialul exploziv al acestui scandal și ar fi trebuit să anticipeze posibila evoluție înainte de a se expune într-un asemenea mod. Nu o făcea pentru propria persoană, ci pentru propria reformă din Ministerul Culturii, care, spune, ar conta mai mult în acest scandal.
Oricum, aceste lucruri par istorie de acum, contează mai mult morala, care nu e de bun augur.
Există în societatea românească un reproș etern, profund și public la adresa oamenilor independenți, de bună-credință, competenți etc. că nu se implică în politică.
Nu știu dacă Vlad Alexandrescu îndeplinește perfect cerințele unui asemenea profil, dar face o asemenea figură. Important e că eșecul final al „aventurii” sale politice și ministeriale (dacă așa se va închide cazul), va tăia pofta altora de a „face pasul” și va închide gura „galeriei” meritocrației în politică.
Mucaliții vor conchide, scurt, că politica în România e, în continuare, pentru „dependenți”, pentru oameni de „rea-credință” și pentru „incompetenți”.
Și cu asta se va mai fi trântit o ușă.
În nasul lui Cioloș, în nasul lui Iohannis și în nasul nostru, al tuturor.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 3 mai 2016