Tag Archives: Dragnea

Nov 23

Teleorman, această Românie mică

Posted on by

Portret 3
Marele mister al valizei din Teleorman (iată un nou brand de țară!), pentru cei care înțeleg realitatea politică românească, nu este ce conține aceasta propriu-zis. Dincolo de ceea ce au lăsat să se întrevadă cei de la Rise Project (beneficiarii jurnalistici pe merit ai acestei „întâmplări”), cu puțină imaginație, regăsim în geamantanul din Teleorman o bună parte din România noastră ascunsă a ultimilor 28 de ani. Se află în el secretul multora dintre marile averi de astăzi, este dosit acolo un model politic de reușită în viață, e disimulată printre fișiere și foldere o formula de învârteală tipic româno-balcanică. Mai presus de toate, este deslușit, exprimat în clar, misterul relației dintre stat și cei mai înalți demnitari ai lui, acela prin care, simplu spus, cei mai de sus slujitori ai lui se îmbogățesc pe seama statului, jupuindu-l și sărăcindu-l în toate felurile. Cel puțin asta credem că ascunde valiza.
Așadar, acesta nu mai putea fi un marele secret.
Despre asta luăm la cunoștință de multă vreme, istoria ne cam învață și ea aceleași lucruri și ar fi prea de tot să rămânem surprinși. Elementele de inedit, până una-alta, ale acestei situații sunt în număr de două. De obicei, hoții calificați nu lasă urme ale faptelor lor, pe cât posibil. Aruncă, distrug, ard totul sau, în cel mai bun caz, transferă răspunderea asupra altora (naivi, fraieri, asociați, adversari etc.), dar nu lasă probe care să-i incrimineze. Cu câteva excepții: fie sunt niște ageamii (se întâmplă și așa), fie se cred ei pricepuți, dar fac niște greșeli (adesea), fie nu controlează ei situația, fiind niște marionete (ceea ce-i face vulnerabili). În afară de asta, mai este complicitatea și rivalitatea între (hoți) egali, aceea care îi face să se bănuiască unii pe alții, să se spioneze, să se toarne reciproc și să păstreze „copii” și probe (la o adică) după toate matrapazlâcurile făcute împreună.
Aceste din urmă considerații ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine care este (mai) marele secret al apariției valizei fatale din Teleorman. TelDrum nu-i „buricul pământului”, oricât de mulți bani a reușit să facă, e o firmă de județ și nu neapărat povestea ei stă ascunsă în „diplomatul îngropat”. Problema e că purtătorul „la mână” al valizei a fost Liviu Dragnea, cel care are îndesate în „paporniță”, alături de niște hârțoage de firmă, destinul unei țări, fără să-i pese și fără să-și asume răspunderea pentru răul ce-l face. Și alții au avut genți periculoase, cu bombe penale amorsate. La unii au explodat în mână și i-a distrus, alții se află în pușcărie, unii sunt „mutilați” politic, iar alții stau ascunși cu frica în sân să nu se întâmple. Și-au acceptat soarta. Numai Dragnea a pus și țara în valiză, că dacă pățește el ceva, să sară și ea în aer.
Dar cel mai important lucru în toată această situație este că „hoțul” Liviu Dragnea (posesorul unor puteri și averi nejustificate) a fost protejat și nu mai este. Aceasta e știrea principală a acestor zile, e drept, spusă și ea printre multe altele. Liviu Dragnea, deținătorul de fapt al TelDrum, al PSD și al României (după cum se comportă), a fost prezent în toate marile cârdășii politico-financiare ale acestor ani și a beneficiat de protecție și imunitate din privința legii. Ba mai mult, în tot ce s-a întâmplat în ultimii circa douăzeci de ani, Liviu Dragnea a fost un pion, lăsat să facă tot ce-a vrut (bani, averi), pe de-o parte, și tot ce-au vrut alții (decizii politice importante), pe de alta. Ca să fie și mai bine controlat, el a primit în justiție pedepse pentru niște „mărunțișuri” (fraude electorale nerelevante, trafic de influență minor), în raport cu „marile” afaceri în care a fost băgat.
Jocul acesta funest s-a intensificat până la caricatură în ultimii ani, până când Liviu Dragnea, acaparând toate pârghiile decizionale din partid și din stat, îmbătat de putere și crezându-se „imun” pe vecie, a uitat cine este, de unde-i vine puterea, cine-i sunt protectorii și de ce îl protejează. Și-a luat țara de gât și amenință/șantajează de doi ani încoace că dacă pățește el ceva, nici țara nu va scăpa întreagă. Până de curând, șarjele funebre „de-a puterea absolută” au convenit „protectorilor” săi și au convenit și altora (mulți), din păcate, fiecare crezând că va obține un oarecare profit (strategic, politic, de imagine, financiar, de influență, de poziție etc.).
Nu-i foarte ușor de explicat (dar nu imposibil de înțeles sau prea mare filosofie) cine au fost acești protectori ai lui Liviu Dragnea, dar acesta e un alt subiect, ce trebuie abordat separat. Deocamdată, pentru mine, e clar că ceea ce trebuie să se întâmple mai demult (lepădarea de Dragnea), se produce acum (într-al doisprezecelea ceas) și aștept confirmarea acestui lucru. Cu toții au/am crezut că tot răul produs în acești ani (chiar dacă a generat unele consecințe) era reversibil, dar acum „rușinea națională” iese dintre granițele țării și bate la porțile Europei și ale lumii. Pentru nici un român, blamul și ocara unui eșec de țară previzibil, atât de mare și de vizibil (președinția Consiliului UE, de pildă, dar nici de a sta nu-s foarte sigur), nu sunt explicabile în niciun fel și nu convin chiar nimănui, decât dușmanilor. Destul cu „glumele” numite Dăncilă, guvern, miniștri, guvernare, pe o „mare” agitată, într-o „barcă” ce ia apă!
Mai spun doar atât: sper că l-au/l-am/s-au oprit la timp.

Nov 22

Renunțarea la Dragnea

Posted on by

Select8
A făcut ce-a făcut PSD (cu Liviu Dragnea în frunte și cu ALDE-Tăriceanu, zis și Șobolanu, aliat) de-a reușit, de două ori într-un singur an, să scoată zeci și sute de mii de oameni în stradă. Nu știu să mai fi reușit cineva asta în ultimii 25 de ani și a făcut-o în condiții cu totul speciale: în urma câștigării alegerilor cu aproape 50% și fără să fie la mijloc (încă) vreun conflict de muncă (sindical) generalizat. Protestele au pornit din societatea civilă, de acolo de unde doar nemulțumiri extinse și profunde și deformații structurale (ale sistemului democratic) pot genera mișcări de o asemenea amploarea. Exact acest lucru nu l-au anticipat liderii PSD în preambulul protestelor din ianuarie-februarie și exact acest lucru par să-l ignore în continuare acum, cu manifestările începute duminică seara în toată țara. E adevărat că nimeni nu se aștepta, la începutul anului, la o reacție de o asemenea amploare și vigoare și, de asemenea, nu era un optimism prea accentuat cu privire la ce va fi acum. Faptele însă, spre deosebire de vorbe, grăiesc în felul lor, într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea, ocolit.
Nu voi reveni in extenso asupra Ordonanței 13, asupra prevederilor și a tribulațiilor pe care le-a generat. E destul să rețin tendința evidentă în sensul diluării luptei anticorupție (deci de încurajare a corupției) și recurența acestei tematici în toate inițiativele importante ale actualei puteri. Cu alte cuvinte, au făcut ce-au făcut, și tot la controlul asupra justiției au ajuns. Acest lucru (major, evident, de netăgăduit) nu putea să scape opiniei publice, în ciuda tuturor manevrelor de învăluire ale politicienilor și în pofida aportului televiziunilor obediente de a masca aceste intenții. Desființarea abuzului în serviciu ca infracțiune (prin ridicarea pragului), controlul asupra justiției penale (prin acapararea Inspecției judiciare), controlul asupra procurorilor (prin anularea dreptului de numire al președintelui României), învederate cu titlu de evidență, nu puteau scăpa controlului civic și acesta este principalul motiv al protestelor de acum. Desigur că mai sunt și alte motive grave și evidente. Nu vreau să anticipez deznodământul final, nu-mi asum rol de Casandră (probabil cei din fruntea coaliției de guvernare vor amâna deciziile importante, sperând să găsească un prilej mai bun de a înșela vigilența publică). Eu vreau să indic modalitatea sigură prin care România ar scăpa de această criză prelungită și de a intra pe un făgaș normal, de urmare a intereselor țării, nu doar ale partidului sau ale liderilor.
Soluția nu-i secretă, o intuiește fiecare, dar pare imposibilă și cea mai puțin probabilă la această oră. Soluția este debarcarea lui Liviu Dragnea din funtea PSD. Degeaba ne amăgim cu toții, degeaba crede activul PSD că există variante ocolitoare, inutil de crezut că se pot face compromisuri acceptabile, toate sunt paleative. În esență, Liviu Dragnea vrea să-și rezolve o problemă personală cu justiția (un proces penal amânat, intrarea în închisoare și pierderea tuturor privilegiilor), a promis ferm altori lideri că-i va scăpa și pe ei de poverile penale și a creat așteptare în rândul masei PSD de minimalizare/marginalizare a luptei anticorupție (adică liber la furat). Acestea sunt lucrurile esențiale care-l țin pe Dragnea acolo, acesta e angajamentul său (public sau secret) și la care nu va renunța cu niciun preț, fiind adevăratul său program de guvernare.
De ce n-a fost posibilă până acum schimbarea sa:
1. pentru că a obținut un scor foarte/prea mare pentru PSD în alegeri (cel mai mare)
2. pentru că până acum era prea timpurie și nejustificată decapitarea sa
3. pentru că activul partidului a crezut că se pot implementa strategia lui Dragnea și promisiunile lui
4. pentru că „eternul secund” (în umbra mai multor președinți de partid) Liviu Dragnea a învățat perfect lecția „pârjolirii în jur”, (îndepărtând, pe orice cale și cu orice preț, orice posibil rival/succesor în partid). De pildă, l-a trădat pe V. Ponta, l-a decapitat pe S. Grindeanu , a încercat și cu M. Tudose, va face același lucru cu oricine
5. pentru că schimbarea sa nu era nici utilă, până în prezent, și nici ușor de făcut.
De ce ar fi posibilă și necesară debarcarea sa de acum înainte:
1. pentru că prin urmărirea/prioritizarea unei agende secrete/personale a compromis guvernarea PSD, amenințând viitorul partidului
2. pentru că, prin lipsă de soluții, periclitează continuarea guvernării și rezultatul alegerilor viitoare (prezidențiale, europarlamentare, locale, parlamentare)
3. pentru că și-a pierdut credibilitatea, atât la nivel intern, cât și la nivel extern. Strategia lui (tot mai străvezie) este de a câștiga încrederea populației (prin măriri ipotetice și nerealiste de salarii etc.) și a cumpăra bunăvoința americanilor, prin plata unor acțiuni lobby-ste (cum s-a văzut recent)
4. pentru că, inevitabil, s-a format/se va forma o masă critică în PSD împotriva sa, acea parte care s-a săturat să tot tragă ponoase și să tot explice, fără de niciun folos și fără niciun orizont sigur
5. pentru că așa s-a întâmplat cu toți președinții PSD: au fost abandonați brusc, fără preaviz, cu cinism și realism când a fost necesar și când s-a ivit momentul. Amintim de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta. Liviu Dragnea nu-i cu nimic mai special decât ceilalți.
Câtăvreme nu se pune problema renunțării lui Dragnea, renunțarea la el, deși puțin probabilă, pare singura viabilă. Toate celelalte sunt doar improvizații și amânări, care adâncesc criza în societate și în PSD.

Jul 08

Politica românească e pe moarte

Posted on by

poza-site-2
La ora la care scriu aceste rânduri, nu s-a decis nimic cu privire la noul premier: PSD s-a văzut cu președintele și, în circa 15 minute, l-a propus/trântit pe Mihai Tudose drept candidatul lor. Liberalii s-au dus și ei la Cotroceni, dar numai pentru a spune președintelui că ei sunt pe dinafara politicii, n-au nimic de zis, n-au nicio propunere de premier. De la celelalte partide mai mici (USR, PMP, UDMR) la ce ne putem aștepta? La nimic! În cel mai bun caz să zică da, unora sau altora!
Așadar, dacă n-ar fi vorba despre însăși țara noastră, dacă n-ar fi vorba despre însăși viața noastră (a celor care am hotărât să nu plecăm afară), dacă în joc n-ar fi chiar viitorul copiilor noștri, ți-ar veni să-i lași pe „băieții ăștia”, tâmpiței și nepricepuți, în durerea lor, să se joace, să se bată, să se tragă de păr. Dar cum să-i lași în pace când ei își bat joc de noi, țopăie pe creștetul nostru, ne sfidează ca pe niște neputincioși, afișând și un rânjet de satisfacție: nu aveți ce ne face! Tocmai de aceea trebuie să ne învingem dezgustul, să intrăm în acest joc, să nu-i slăbim din ochi pentru a-i putea îndepărta, pentru că, în cea mai bună situație, sunt inutili, iar în cea mai rea, sunt nocivi.
În opinia mea, Mihai Tudose, propunerea PSD, nu îndeplinește, de fapt, niciuna dintre condițiile sugerate de președintele Iohannis: nu este nici onest, nici integru, nici competent, nici capabil să conducă un guvern. Nimic! Ba dimpotrivă, învederează acele calități care-l fac potrivnic funcției pentru care este propus, de subliniat, cea mai importantă funcție politică din România. De aceea se impun două întrebări esențiale: de ce l-a propus PSD și ce va face Iohannis cu această propunere, aproape sfidătoare. Pentru prima întrebare avem două răspunsuri: este o nouă batjocură a lui Liviu Dragnea la adresa inteligenței politice românești (marcă înregistrată), a doua, este micul său joc de partid. Mai precis, Dragnea mizează pe faptul că Tudose va fi respins de Iohannis, ca apoi să-și impună, fără probleme în CexN, omul său ascultător, fidel, sigur, pe care, de fapt, l-a dorit de la început, dar a lăsat senzația că în PSD există democrație și că deciziile importante se discută. Un argument în plus pentru această interpretare: singurii care s-au opus din CexN nominalizării lui Tudose au fost oamenii cei mai apropiați ai președintelui PSD, respectiv, Nicolae Bădălău, Paul Stănescu, Codrin Ștefănescu, care, în felul acesta transmit un semnal destul de clar pentru cei nedumeriți din partid (cum vor fi fiind cei mai mulți dintre membrii de rând). Așadar, PSD nu are de transmis un semnal de modernizare, de înnoire, de modernizare, prin (inter)fața unui nou prim-ministru, ci avansează mutra uzată a unuia din vechea gardă. Încercați să-l puneți alături de Merkel sau Macron. Nici măcar Liviu Dragnea nu cred că s-a gândit la astfel de asociere de imagine.
La rândul său, președintele Klaus Iohannis are două soluții (în lipsa altor propuneri): să-l respingă pe Mihai Tudose sau să-l accepte. De respins, îi este la îndemână, totul e pregătit pentru asta, dar jocul devine deschis, mai vulnerabil, trebuie jucat cu pricepere și suplețe și cu presiune în creștere: la partide, la președinte și în opinia publică. Însă aceasta e zona în care Dragnea și-ar putea rupe gâtul, cu sprijijul lui Iohannis și cu ceva mai multă minte din partea partidelor de opoziție (care nu prea prisosește). Adică să piardă totul, după ce și-a dat jos propriul guvern prin moțiune de cenzură. Sigur că președintele Iohannis, teoretic, îl poate accepta pe Tudose, dar ar fi cumplit și ar face-o din două motive: ca gest ironic (dar încălcându-și principiile), să strice jocurile lui Dragnea (prinzându-l în offsaid) sau a-l pune să guverneze împotriva dorinței tuturor și a-l face să-și rupă gâtul cu PSD cu tot.
De neînțeles lipsa de abilitate, de sclipire și de pragmatism politic (chiar și după schimbarea conducerii) a PNL, care se comportă ca un partid bolovănos, amorțit, depășit, incapabil de reacție. S-au dus la Cotroceni și, la ieșire, în loc să tacă, să se ascundă, în această etapă a negocierilor, au ieșit, sinceri, pentru a face o declarație dezumflantă pentru toată lumea. Niciun pic de dramatism, niciun pic de mister, niciun pic de rezervă, niciun pic de inteligență. De pildă, ar fi putut spune că nu au o propunere explicită de premier la acest moment al negocierilor sau că au mai multe propuneri, dar nu e cazul să le facă publice acum. Au stat „ca boii la poarta nouă”, punându-i în dificultate atât pe președinte (ca putere de negociere), cât și pe celelalte partide (ca poziționare petru posibile alianțe, combinații, de formă sau de fond).
Ce vedem acum e spectacolul anacronic, epuizat, grotesc a două partide politice, zise mari (PSD și PNL), lipsite de vigoare, imaginație politică și eficiență și opintelile neputincioase ale unor partide mici, cu anvergură și orizont limitate.
Dacă nu acesta e momentul renașterii politicii românești, atunci cînd?
Dacă nu acestea sunt semne de extincție pentru partidele vechi, atunci care?
Dacă nu aceasta e clipa prielnică apariției unor (noi) mișcări politice, atunci care?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jul 08

Prejudicii și beneficii în politică

Posted on by

6
E greu să scrii despre acțiuni (politice) în desfășurare, cu „eroi” mulți și interese divergente, supuse unor puternice manevre de manipulare și diversiune mediatice. E greu, dar poate fi util pentru a nu pierde firul principal al acestor evenimente de interes public major.
Criza guvernamentală face parte din această categorie și, dincolo de orice deznodământ, e important să identificăm cauzele acesteia și să anticipăm principalele consecințe, căci acestea nu sunt nici puține și nici minore.
La nici șase luni de la alegerile parlamentare, cu un câștigător clar – PSD, România se află în cea de-a treia criză politică majoră: prima a fost a instalării premierului, a doua, a ordonanței 13-14 (sau a protestelor), iar a treia este a decapitării premierului Grindeanu. După niciun standard politic, aceasta nu-i o situație normală. Pe un fond de acceptare socială și un trend favorabil economic, toate cele trei crize au avut ceva comun: un personaj politic generator (Liviu Dragnea), o cauză niciodată explicată/justificată până la capăt și un sentiment de artificialitate, de „făcătură politică”, sieși suficientă (ce nu trebuie explicată și celorlalți). În fiecare din celelalte două crize, actorul principal a pierdut, diminuându-și puterea și influența (de mare câștigător în alegeri). Urmând aceeași tendință (descrescătoare), se poate înțelege că acum sau la următoarea criză, Liviu Dragnea va trebui să părăsească scena politică principală!?
Dacă PSD a fost recunoscut și acceptat ca și câștigător în alegeri, dacă nu existau probleme de aritmetică a guvernării, dacă țara nu avea dificultăți economice și sociale majore, ce l-a determinat pe Liviu Dragnea să genereze aceste crize lipsite de noimă? Răspunsurile sunt importante pentru că explică evoluția politică prezentă și viitoare a acestei majorități investite să conducă țara până la configurarea alteia. Așadar, cauzele acestor crize sunt:
1. Dorința lui Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, de neîndeplinit din cauza problemelor sale din justiție, trecute (o condamnare penală) și viitoare (un proces cu deznodământ predictibil negativ)
2. Dorința (în condițiile de mai sus) de a găsi substituenți convenabili, docili (eventual, temporari) pentru funcția dorită de el, pentru a păstra controlul, nu doar în partid, ci și în guvern (varianta Shhaideh, apoi varianta Grindeanu)
3. Dorința acestuia de a scăpa de problemele personale cu justiția (și a-și atinge scopul primar) prin modificarea legislației privind corupția (dezincriminarea abuzului în serviciu, în special).
Pentru atingerea acestor deziderate personale, Liviu Dragnea, din calitatea de lider al PSD, a sacrificat trei lucruri, decisive în politică (ce nu pot rămâne „nerăsplătite”): interesele și imaginea partidului (trecut în plan secund), buna guvernare a țării (prin ignorarea criteriului competenței în desemnarea premierului și a miniștrilor) și programul de guvernare (prin „umflarea” populistă și nerealistă a acestuia). Pe drept cuvânt se spune că în politică nu contează faptele, cât ceea ce cred oamenii despre ele. Acest evantai de „pofte personale” nu doar că a fost prost ascuns de ochii „marelui” public, dar problemele generate au fost defectuos manageriate politic, fie din pripă, fie din nepricepere, fie din îngâmfare și ignoranță, ajungând la a-și decapita propriul premier și a denunța în gura mare propria guvernare. Chestii amatoristice și aiuritoare pentru orice standard politic.
Pentru această din urmă criză (guvernamentală) se pot identifica niște cauze suplimentare, însă la fel de puțin justificabile (în ordinea interesului general):
1. Semne de nesupunere ale premierului Sorin Grindeanu și lipsa de răspuns a acestuia cu privire la ajustarea legislației anticorupție în sens favorabil liderului PSD
2. Succesul diplomatic al președintelui României (vizita în SUA, în Germania etc.), la care Liviu Dragnea nu-și putea asuma niciun merit, și al premierului Grindeanu, bine privit în Europa, de pildă, fapt ce sporea influența acestuia în plan extern, în PSD și în țară.
Escaladând acest versant periculos al politicii, fără plasă de siguranță, s-a ajuns la situații extreme, de totul sau nimic, în care sunt ignorate și încălcate interesele majore ale țării și chiar cele de partid. Suntem într-un joc periculos, unidirecțional, fără alternativă și fără punct de întoarcere, în care riscul n-a fost evaluat și evoluția este impredictibilă și scăpată de sub control.
Votarea moțiunii de cenzură, rămasă ca unic instrument al PSD de-a scăpa de propriul premier, va produce un deznodământ, dar orizontul este sumbru în toate variantele. Căci:
1. Dacă moțiunea trece, văd aproape sigură ruperea PSD, ceea ce va produce slăbirea sigură a acestuia, atât numerică, cât și ca imagine, coerență, unitate. Prin apariția alternativei, partidul devine șantajabil (cu abandonul) la cea mai mică manevră de risc. Pe de altă parte, jocul trece în mâna președintelui Iohannis, aflat chiar într-un moment bun al mandatului său
2. Dacă moțiunea nu trece, va urma decapitarea șefului partidului, cu toată cohorta de probleme și „crize” pe care un asemenea eveniment le generează. Apoi vor fi negocieri, regrupări, refacerea guvernului și a programului de guvernare
3. Nu se pot exclude alegerile anticipate, în niciuna dintre situații.
În toate cazurile, trebuie făcută o justă analiză între cauze și efecte. Între vinovății și merite. Între prejudicii și beneficii. Fără asta, facem politică degeaba cu toții.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj.

Feb 23

Lupta continuă

Posted on by

poza-site-2
Am indicat de la bun început (și am stăruit apoi – fără a face un titlu de laudă din asta) cele două cauze principale ale crizei politice din România: personalizarea fără măsură și peste limite a politicii românești și strategia fără plan B a partidului și a coaliției câștigătoare, după alegerile din decembrie 2016. Voi spune, mai mult de atât, că ne găsim în aceeași paradigmă închisă și că, în ciuda evoluțiilor spectaculoase, pericolele nu au fost înlăturate și nu s-a găsit o (altă) soluție de ieșire din blocaj: România ar putea-o lua îndărăt în lupta anticorupție (cu consecințe dezastruoase în evoluția internă a țării) și România ar putea-o lua îndărăt din UE și NATO (cu consecințe complet imprevizibile în evoluția externă).
Și să-ncercăm să le numărăm, coane Fănică!
Prin forța împrejurărilor, politica românească la vârful ei cel mai înalt a ajuns să fie atributul unui singur om (Liviu Dragnea, liderul PSD), ba mai mult, problemele personale ale acestuia au devenit imperative de stat, de guvernare, strategice. Nu faptul în sine e uluitor (ar putea fi un lider carismatic, vizionar și făcător de istorie căruia i se mai „iartă” din excese și greșeli), ci aceea că „impricinatul”, condamnat penal pentru infracțiuni la adresa democrației, vrea să scape de pușcărie într-un dosar de abuz în serviciu. Drept pentru care a dispus schimbarea legii (hoțește, abuziv, în contra interesului public), în sens favorabil lui. Dar faptele sunt cunoscute, nu insist asupra lor, ci asupra interesului personal, evident, și căruia liderul coaliției guvernamentale i-a subordonat și sacrificat totul. Iată ce:
1. o campanie electorală, prea demagogică și populistă, plină de angajamente împovărătoare, nerealiste, imposibil de realizat, cu scopul de a obține, cu orice preț, o majoritate suficientă și guvernarea. A pus partidul într-o situație de risc maxim: dacă iese, bine, dacă, nu, scindarea sau dezmembrarea
2. coabitarea cu un președinte din tabăra rivală, printr-o atitudine provocatoare (Sevil Shhaideh), amenințări cu suspendarea, discurs antieuropean. A creat un conflict artificial cu președinția și cu alte instituții de forță asociate acesteia. Mai mult, și-a pus împotrivă puterea judecătorească, un adversar redutabil
3. o bună guvernare de stânga, într-un moment economic favorabil, într-o țară stabilă politic, aflată pe un trend crescător. Uriașele proteste, încercarea ratată cu Ordonanța 13, interferența cu „mutinaționalele” au creat un uriaș deficit de încredere internă și externă pentru România.
4. împăcarea cu țara și, mai mult, antagonizarea părții celei mai active și dinamice a societății. Nimeni nu se aștepta ca atât de mulți români să priceapă atât de bine tentativa lui Dragnea și a PSD, nimeni nu se aștepta ca lumea întreagă să înțeleagă atât de bine ce se întâmplă în țara noastră. România a devenit un fel de exemplu internațional de bună practică democratică, de luptă anticorupție și de democrație participativă. Pentru prima dată în istorie.
Sigur că intereselor personale ale lui Liviu Dragnea s-au raliat interese personale (identice) ale altor lideri politici, precum ale „adjunctului” său CP Tăriceanu, ale zecilor de deputați și senatori, miniștrilor, primarilor, consilierilor, foști sau viitori clienți penali ai justiției. Așa a fost mai ușor de înțeles pericolul „dezincriminării abuzului în serviciu” și al „deplasării spre roșu”, care au provocat proteste fără precedent în România.
Din pericolul personalizării politicii s-a născut cel de-al doilea mare pericol, cel al soluției unice, fără alternativă, din partea PSD. Situația juridică fără ieșire a lui Dragnea a pus partidul său în poziție identică: nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne salvăm șeful, pe noi și „viitorul luminos” de hoție și lipsă de control. Iar asta se vede tot mai bine după depășirea primei faze a conflictului (proteste, muștruluială externă, anularea OUG 13). Partidul, prin Liviu Dragnea, prin Sorin Grindeanu și prin alți vectori, nu-și asumă greșeala OUG 13, nu a renunțat la planul inițial și justifică pasul înapoi prin lipsă de comunicare și prin cedare la presiunea mulțimii protestatarilor. Noua repliere a lui Grindeanu, după întoarcearea de la Bruxelles, „înțelepciunea” post-factum (jucată destul de prost) indică, din punctul meu de vedere, noua direcție de evoluție a lucrurilor, de ne-cedare efectivă și de revenire a PSD la socoteală dintâi, fără plan B și cu orice risc. Așadar, pe măsura diminuării (și stingerii) protestelor anti-guvernamentale (invocate ca motiv de cedare), se va încerca o resuscitare, întețire, încurajare a manifestațiilor pro-guvernamentale, care apoi să fie invocate ca motiv (în oglindă) pentru revenirea (sub presiunea mulțimii) la situația inițială. În felul acesta, democrația participativă ar fi respectată și în acest caz, nu-i așa? Sunt câteva indicii clare în acest sens: neasumarea greșelii, agățarea de „precedentul juridic” de la Tg. Mureș, „mitingul de strânsură” de la Pitești, programarea altor mitinguri, solidarizarea cu Dragnea, amenințări voalate (cu „tăieri”), inducerea fricii, pedepsirea dizidenților din partid, gen Mihai Chirica etc.
Nu, nu s-a terminat!
Apoi n-am găsit răspuns întrebării dacă de dragul interesului personal sunt în stare să sacrifice destinul și direcția (occidentale al) României sau dacă nu aveau în plan de la început asta.
În concluzie, o singură soluție, cu șanse de reușită: #rezist.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 21 februarie 2017

Feb 16

Tricolorul e în stradă

Posted on by

poza-site
După treisprezece zile de protest și consacrarea unei opoziții participative (în stradă), după „căderea în cap” a liderului Liviu Dragnea, după intrarea pe topogan a PSD (atât intern, cât și extern), se pot trage câteva concluzii, care nu sunt finale (adevărat), dar nici lipsite de importanță:
1. România e vie. Nu mai este nici țara absentă din 11 decembrie (ziua votului), nici țara neutră (așteptândă) din perioada guvernării Cioloș, nici țara scârbită de după eșecului „reformei Colectiv”. E o țară activă, care, în ton cu lumea, pe fondul crizei reprezentativității, suplinește deficitul democratic prin participare directă, solidaritate, proteste deschise, în stradă, de lungă durată și cu revendicări de profunzime. Iar cu asta face istorie și intră în istorie
2. Clasa politică în formula și cu prestația actuale e tot mai străină de interesele și dorințele oamenilor. Ieșiți recent dintr-un proces electoral cu o legitimare slabă (de doar 40% prezență la vot), suntem martorii unui dublu eșec: al puterii, care, cu 45%, s-a simțit îndreptățită să facă ce vrea și să abandoneze programul cu care a câștigat alegerile; al opoziției, slăbită de lipsa rezultatului la vot, dezorganizată, neconvingătoare, nediferențiată. E tot mai limpede (și o arată absentesimul la vot și participările masive la proteste) că oamenii nu se mai simt reprezentați de aceste partide, nu mai au încredere și nu mai sunt dispuși să închidă ochii. Din două una: fie partidele actuale să se „reformeze”(slabă nădejde), fie să apară alte noi (se cere timp). Mai există posibilitatea coagulării și emanației unor mișcări civice (politice) din interiorul mișcărilor de protest. O primă idee: platforma #rezist. Partidele nu se schimbă de bunăvoie niciodată. Contextul (intern) e favorabil, dar și periculos (extern)
3. Nu e destul de clar (pentru nimeni, cred) care a fost planul de bază al lui Liviu Dragnea (și al unui nucleu de penali din coaliția de guvernare): să-și scape pielea (ca beneficiu personal) și să distrugă sistemul anticorupție (pentru partid), în nume propriu, cu orice risc, chiar și acela de a scoate România din UE și NATO; sau planul de a scoate România din parteneriate și alianțe (UE și NATO) a existat de la început, iar celelalte beneficii (personale și de partid) urmau să vină ca niște consecințe firești. Precipitarea, greșelile și lipsa de anticipație ne-ar indica varianta 1. Lipsa de sensibilitate și de reacție la semnalele externe ne duc cu gândul la varianta 2. Probabil nici ei nu știu bine cum a fost întâi, însă pentru oricare dintre căi au fost niște limite: stângăcia, imprudența, străveziul strategiei (ușor de înțeles), lipsa de carismă a protagoniștilor
4. Cu aceste poziții de offside (ale guvernului și ale PSD-ului), România a intrat în grupul țărilor problemă în UE, alăturându-se (ca tipologie) Ungariei și Poloniei (naționalism, autoritarism, tentații centrifuge etc.). Țara noastră făcea notă discordantă, până de curând, prin lipsa unor grupări politice naționaliste (extremiste, xenofobe), fapt ce-i conferea un statut aparte și o aură de stabilitate, încredere și echilibru. Această imagine s-a făcut praf prin preluarea acestui rol de către un partid social-democrat (o contradicție ideologică), grupare care a devenit subid naționalistă, conservatoare, extremistă. Pentru PSD, există riscul real al dezmembrării (ideologice), al pierderii identității și al jocului cu miză unică: demagogia. Pe fond, aceste derapaje se contabilizează în pierderi de imagine, de parteneri și financiare
5. Cu adevărat, contextul (geo)politic zonal și internațional nu este cel mai favorabil „revoluțiilor” și schimbărilor structurale, existând un factor de risc strategic pentru România. Dar acest lucru cade mai degrabă în sarcina și responsabilitatea guvernanților (ce ocupă funcțiile principale în stat) și nu a mulțimii protestatarilor, așa cum încearcă să sugereze media partizane. Acuze că manifestanții din stradă ar fi influențați/susținuți de străini (prin multinaționale), manipulați de forțe oculte sau cumpărați (de Soros) sunt slabe și neconvingătoare, având darul de a incita și mai mult valul protestatar
6. La acest moment, niciuna dintre părțile implicate în conflictul intern nu pare dispusă să cedeze. Pe de-o parte, se află guvernul și Parlamentul (legitimat de vot), pe de altă, se află președintele, puterea judecătorească și amplele mișcări de stradă. Coaliția PSD-ALDE, în mod real, n-a făcut pasul înapoi (ci doar o repliere), mizând pe oboseala protestarilor și lipsa de mijloace a oponenților instituționali. Strada s-a pus sub semnul lui #rezist și arată fermitate, consistență și perseverență. Demisia guvernului ar însemna o victorie, dar puterea încă rezistă
7. Patriotismul nu (mai) e monopol de partid, iar „tricolorul viu”, afișat duminică seara în fața sediului guvernului din Piața Victoriei, are putere de simbol. E un gest de solidaritate frățească, de unitate și o dovadă de forță organizatorică, atunci când în joc se află, iată, o cauză comună importantă. Mă feresc s-o mărginesc într-o simplă idee, principiu, aspirație și să-i spun, mai degrabă, împărtășire, bazată pe sentimentul demnității.
Niciodată, după aceste proteste, partidele nu vor mai fi la fel. Niciodată, de aici înainte, oamenii nu vor mai fi la fel.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 februarie 2017.

Jan 22

Idei bune, idei proaste

Posted on by

poza-site-2
Cel mai important eveniment politic al începutului de an (instalarea la Casa Albă a noului președinte Donald Trump), după un scrutin încheiat cu un rezultat considerat ca o mare surpriză, are valoarea de simbol și rezonează pentru întreaga planetă. Pentru unii (cei mai radicali), ar urma o schimbare din temelii a politicii mondiale, cu o nouă Americă, cu raporturi diferite de putere între protagoniști și cu multe semne de întrebare; pentru alții (poate mai numeroși), ar fi vorba doar despre abordări diferite, în chestiuni interne și externe, ce vor genera schimbări, dar care nu (mai) justifică marile îngrijorări din campania electorală; pentru o altă categorie (probabil, cei mai puțin numeroși), SUA vor rămâne ce-au fost, iar noul președinte „se va da pe brazdă”. E provocator și interesant, câtăvreme Donald Trump, înaintea primelor decizii, are imaginea unui tort cremos, cu multe straturi, din care fiecare privește partea care-l interesează și alege felia care-i convine. Cu toate că sunt importante pentru state și pentru cetățeni, previziunile nu sunt ușor de făcut, din cauza/datorită atipicității și imprevizibilității personajului. Busola interesului se mută de la est la vest și-și fixează acele ba pe Rusia, ba pe China, neignorând Europa. Rămâne de văzut câtă substanță este în aceste „rotiri” și cât exercițiu de imagine și de captare a atenției se află în aceste gesturi „preliminare”.
În ciuda numeroaselor superlative primite, la un moment dat, de predecesorul său Barak Obama, Trump nu primește o Americă ușoară, ba există voci ce vorbesc despre un eșec, atât intern, cât și extern, câtăvreme politica lui nu a fost validată de posteritatea imediată. Căci, în această linie logică, după un dublu mandat al „primului președinte de culoare”, ar fi trebuit să urmeze „prima femeie președinte”, or noi analizăm acum o posibilă „restaurație a puterii albe” sau, în cel mai rău caz, o „reabilitare a Americii profunde”, pe un fond al prăbușirii „corectitudinii politice”, cultivată în exces de progresiști. La nivelul politicii interne, din cât se vede, noul președinte pare a miza pe relansarea economiei americane și pe măsuri protecționiste, încercând să (re)valorifice imensul potential economic american într-un mod diferit față de predecesorul său. Dar și mai preocupante pentru lumea întreagă sunt dezvoltările coordonatelor externe a politicii „trumpiene”, ținând cont de numeroasele și marile contradicții și controverse din abordările sale electorale și postelectorale. O nouă dimensionare geopolitică este posibilă oricând și o nouă împărțire a sferelor de influență nu pare deloc imposibilă.
Toată lumea e atentă/îngrijorată/interesată de aceste evoluții în preajma startului noii președinții, mai puțin țara noastră, aparent, măcinată de alte griji, cu alte preocupări, interese și priorități. Iar acest lucru e de domeniul evidenței. De mai multe luni, România nu mai are politică externă explicită, miniștrii, vechi și noi, au dispărut din spațiul public, audierile în Parlament ale noului titular al portofoliului de externe au fost caraghioase, iar noul ocupant pare dat dispărut.
Sunt mai multe chestiuni de interes din politica externă românească la care nu avem răspuns, iar tăcerea nu este de bun augur:
– După un prim semnal, din chiar seara anunțării rezultatului alegerilor din România, dat de liderul PSD Liviu Dragnea, că România își păstrează direcția Vest și își respectă angajamentele față de parteneri (UE) și aliați (NATO), a urmat o lungă și stranie tăcere. Ciudat a fost c-a spus-o atunci (oarecum neașteptat și tautologic, în context), acum pare bizar și îngrijorător că n-o mai spune
– Semnalele date de noua putere aleasă din perioada desemnării premierului, pe fondul personalizării situațiilor și conflictelor politice, au fost ambigui și netransparente. Forțând interpretarea, putem vorbi despre semnale date în direcție (geopolitică) opusă, neoficial, fără negocieri, fără acord instituțional, fără consultarea populară într-o problemă atât de importantă
– România superficială pare a fi acum victima „diversiunii Ghiță” și urmărilor acestuia, asupra căruia se concentrează întreaga atenție publică, instrumentată de către media partizană și interesată. Sunt obnubilate, în plan intern, noua arhitectură bugetară și probleme esențiale legate de justiție, iar în plan extern, România pare scufundată în ceață, dispărută, temporar, de pe harta geopolitică
– Interesele interne ale noii puteri politice ar putea fi dominate de respectarea angajamentelor electorale, de câștigarea, în perspectivă, a președinției, dar, mai ales, de rațiuni de securitate ale persoanelor cu probleme în justiție, pentru cei deja condamnați, pentru cei afectați în present sau în viitor. Cum și de ce își permite al treilea om în stat să lanseze la televizor zvonuri privind iminenta sa condamnare și încarcerare? E prea mare stricăciunea adusă statului (vulnerabilizarea lui) și prea mic câștigul (personal) pentru un om de stat. Senzație este că mai e ceva!
– „Scandalul Ghiță”, dincolo de anormalitatea acestei construcții (a personajului și a relațiilor sale), privit ca o uriață „defectare”, poate fi un semnal al „deconectărilor” și al „reconectărilor”. Interne și/sau externe?!
Ca personaj politic neconvețional important, Donald Trump a dat multora idei. Unele se vor dovedi bune, altele, proaste. Lunile următoare ne vor lămuri.
Aceste articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jan 22

„România să fie bine şi tot românul să prospere”

Posted on by

6
Când ni se pare că nu mai înțelegem bine ce se întâmplă în jurul nostru, că ne scapă ceva, e bine să ne întoarcem la spiritele tutelare, să cerem ajutor și să găsim răspunsuri. Ei bine, primul care trebuie să ne vină în minte când e vorba despre politică este Nenea Iancu (Caragiale), izvor nesecat de inspirație pentru „truditorii” și „nevoitorii” politicii românești. Replica din titlu, desprinsă din „O scrisoare pierdută” (această chintesență a vieții politice autohtone), actul III, scena IV, aparține lui Nae Cațavencu, probabil, cel mai vestit politician ce s-a născut vreodată pe aceste meleaguri (non)literare. „România să fie bine şi tot românul să prospere”, spune el, iar fragmentul de discurs exprimă, sintetizează și explică, în chip neasemuit, situația în care ne găsim de vreo două luni încoace.
Ce n-ar fi în regulă aici și ce am putea vreodată avea împotriva unui asemenea paradis promis?
Nimic n-aș avea împotrivă și chiar mi-aș dori să se împlinească cât mai curând, dacă nu este expresia unei utopii electorale și a unei bule de promisiuni, fără măsură și fără susținere. Poate că nu este! Dar ca cetățean real al acestei țări, truditor într-ale presei și observator al politicii, constat, împreună cu mulți alții, că deslușim rosturile adevărate ale lucrurilor ori mai târziu ori prea târziu. Iar asta este nedrept și frustrant.
Iată câteva din constatările și concluziile mele (întârziate) la sfârșitul acestei perioade zbuciumate, pline de evenimente și de învățăminte, în egală măsură.
– au câștigat alegerile din România cei care au promis mult și le-au pierdut cei care n-au promis ce sau cât trebuia. Tehnic vorbind, e meritul unora și prostia/nepriceperea altora, dar cheia sunt alegătorii și ce i-a determinat pe ei să creadă toate aceste angajamente electorale greu de pus în practică. În parte, știm de ce: cei mai mulți nu cred în nimic și nu se duc la vot, 60% (ca și cum așa ar rezolvat ceva), iar cei care s-au dus, au crezut, c-așa a fost „moda” acum (a populismului și naționalismului) sau pentru că n-au avut de ales.
– „bine pentru toți românii” a fost adevăratul slogan al PSD și fiecare l-a înțeles în felul său (că avea de unde alege). E sintagma cel mai des rostită public, devenind un laitmotiv al lui Liviu Dragnea și înainte de alegeri și după. La „toți” sunt cuprinși pensionari, salariați, antreprenori, plătitori de taxe și impozite etc. Însă abia acum încep să înțeleg (și sper să mă înșel) că bine cu adevărat pentru toții românii va fi când vor fi amnistiați și grațiați și oamenii din partid(e) certați cu legea (în trecut sau în viitor). „Toți”, e adevărat, îi cuprinde și pe ei.
– pentru politicianul român, partidul e mai important decât țara, iar individul (șeful) e mai important decât partidul. Jumătate din efortul de campanie al partidului câștigător a fost cheltuit pentru a „promite totul”, iar cealaltă jumătate pentru a disimula lipsa unui candidat de premier. Pentru Liviu Dragnea era mai important să nu piardă el partidul, decât să nu piardă partidul alegerile. Mai apoi, tot grija partidului a avut-o când a stabilit programul de guvernare și tot grija personală când a făcut propunerile de prim-ministru. N-au contat (ca și când nici n-ar exista) problemele de securitate ale țării, imaginea acesteia, politica externă, situația geopolitică (complet ignorate în discursul public de desemnare, investire, asumarea guvernării), ca și cum am fi în cea mai stabilă situație din istorie. Programul de guvernare se ocupă din daruri și de operaționalizarea lor imediată. Poporul să fie urgent mulțumit…
– întreaga țară a ajuns să atârne de un singur om, după voința lui, iar autoritatea dată de câștigarea unor alegeri (ciuntite și chinuite) a devenit imperială. Imediat, cu sprijinul media, acel om a devenit o întruchipare a binelui și adevărului absolute, căruia nimeni nu mai trebuie să i se opună (partid, rivali, președinte, opoziție, media, societate civilă, justiție etc.). Apogeul orbirii generalizate a fost atins când „liderul maxim” a recunoscut (vanitos, imprudent) că el e singurul care cunoaște în detaliu programul de guvernare. Atunci cum au fost câștigate alegerile, cu un program confidențial, secret, ascuns, de sertar, personal?
– nimic nu va fi ușor (deși m-aș bucura să fie) de pus în practică din tot ceea ce a promis PSD. Nu-mi propun deloc să critic sau să încerc să demolez măsurile promise, deși toate vor avea un revers, de la plata CASS la pensii, până la salariul minim și impozitul de 1% pentru microintreprinderi etc. Aceste lucruri vor începe să se vadă de la construcția bugetară pentru 2017 și, mai clar, la prima rectificare. Doar o pildă, degeaba încurajezi micile inițiative private (microintreprinderile) și start up-urile, (sub)impozitând venitul cu 1%, dacă lipsesc cultura antreprenorială, oportunitățile deschise, mediul concurențial real, dacă băncile nu creditează economia și dacă impozitul pe venit se transformă în unul pe pierdere.
– această guvernare va avea, consider eu, două părți: până la prezidențialele din 2019 și după prezidențiale. În prima parte, va trebui ca „România să fie bine şi tot românul să prospere”, în partea a doua, fie se vor culege roadele prosperității promise (?), fie cele ale învățăturii (tardive) de minte.
Până atunci și până la organizarea unei opoziții parlamentare, PSD va avea de luptat cu doi „I”: Iohannis și Inflația?
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Dec 15

Parlamentare 2016: despre sărăcie și alte „minuni” ratate

Posted on by

poza-site-2
Aproape peste tot în lume, cei care au organizat scrutinuri (în diverse scopuri) aflându-se la putere, le-au pierdut: s-a întâmplat în SUA, în Marea Britanie, în Italia, în Ungaria, se va întâmpla în Franța (cu siguranță) și cine știe ce va fi în Germania. Deocamdată, s-a întâmplat și la noi. E și o modă, dar mai ales e un curent aprig de neîncredere, în sistem, în partide, în politicieni, care mătură tot, fără alegere și aproape fără discernământ, întâi de toate, pe cei aflați la putere de moment. De bine nu e,dar e de văzut unde și când se va opri.
În acest concert global al contestării generale și al negativismului (semne evidente de criză profundă), România pune niște note specifice, care nu trebuie trecute cu vederea. Prima ține de asumare, de implicare și de prezență la urne când e ceva de spus. Peste tot, în democrațiile consolidate (Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia etc.), prezența la vot trece constant de 60%, ba chiar de 70%, fapt ce dă amploare și legimitate oricărui rezultat și creează obligații de neocolit politicienilor. La noi, cu un absenteism la vot de peste 60% (printre cele mai mari din Europa), nimic nu e clar: nici cine contestă, nici ce resping, nici cine validează, nici cine infirmă, câtăvreme, negativiștii, în cea mai mare parte, preferă să stea acasă și „să protesteze” din fotoliu și de pe pârtia de schi. E o situație anapoda care afectează fundamental conviețuirea, face imposibil un plan comun și zădărnicește orice „proiect de țară”. A doua notă specific românească ține de naționalismul care a prins cheag în toată Europa și este exploatat la maximum de extremiști și demagogi. La noi, din nou, ca la nimeni, acest curent a fost capturat de către așa-zisa stângă politică centristă (PSD), cu toate că s-au înscris în alegeri trei partide dedicate ideologic (PRM, PRU, ANR), niciunul intrat în Parlament. Pare un merit (că n-avem segrerări politice explicit extremiste), dar e de fapt o confuzie totală (atât la partide, cât și în rândul oamenilor). E ușor azi să fii naționalist, dar ce faci cu el după ce ai câștigat alegerile, asta-i întrebarea.
Sunt trei probleme stringente de analizat după anunțarea rezultatelor votului pentru Parlamentul României, dominate de scorul uriaș al PSD (cca. 46%) și de înfrângerea severă a PNL (cca. 20%), celelalte rezultate (USR – 8,5%, UDMR și ALDE – 6%, PMP – 5%) fiind întrucâtva previzibile: cum se explică în profunzime acest scor, ce intenții are PSD și ce va face președintele Iohannis. Numirea premierului este chestiunea comună a președintelui și a PSD și de acest fapt va depinde atât soarta lui Iohannis, cât și a partidului câștigător și a României, pentru următorul interval de timp. N-o să insist acum, dar, după cum arată lucrurile, nu există soluție optimă.
În privința rezultatelor înregistrate la aceste alegeri, aș menționa în plus următoarele:
• „meritul” principal pentru înfrângerea rușinoasă aparține PNL, care a fost avertizat (fără efect) într-o mie de feluri: că nu-i bună compoziția, că n-au omogenitate, că autoconcurența e distrugătoare, că n-au schimbat nimic, că bicefalismul e contraproductiv, că Alina Gorghiu n-are nimic (nici substanță, nici carismă, nici discurs, nici instinct, nici inteligență politică, nici viziune), că n-au avut campanie electorală potrivită (nici lege electorală corectă, nici strategie, nici idei, nici execuție) de atragere sau de respingere (a celorlalți) etc. Șubrezi structural și organizatoric, au sperat în trei minuni „exterioare”, care nu s-au produs: Iohannis (imposibil cu repetiție), Cioloș (înecat în „mocirlă”) și Facebook (insuficient). Astfel, au pierdut circa un milion de voturi de la locale, în favoarea adversarilor sau a altor partide.
• PSD obține un rezultat istoric fără de niciun merit evident, clar, explicabil: n-au nici program, n-au nici viziune, n-au nici conducători, n-au avut nici campanie electorală. Au mizat pe sărăcie și pe creșterea salariilor (cea mai simplă temă electorală posibilă) și a fost de ajuns pentru a mobiliza bazinul de care avea nevoie, iar pe „dezamăgiți” și alegătorii mai sofisticați i-a dorit și a reușit să-i țină de(o)parte. A doua temă de campanie (patriotismul, ura față de străinil), având în centru caricatura lui Soros, vroia să strângă naționalismul rezidual (asumat de partidele extremiste), dar a devenit beneficiarul principal. În rest, n-a făcut nimic, evitând pe cât posibil gafele
• În termenii absoluți, alegerile arată astfel: obținând 46% din 40% (prezență la vot), PSD are un vot real de 18,4%, adică are adeziunea a trei milioane și ceva de români (PNL, a mai puțin de 1,5 milioane, iar celelalte, între 450 și 600 mii de alegători reali). Întrebarea e cum conduci o țară de 20 de milioane când ai trei milioane de susținători și 15 milioane (cel puțin) de potențiali potrivnici.
• Aceste rezultate, cu o asemenea legitimitate, arată, în opinia mea, că în România este nevoie de alte partide: PNL are imaginea unui partid aproape destrămat, pe PSD îl paște destructurarea după acest succes mortal, alte două sunt de tip cu remorcă (Tăriceanu și Băsescu), fără viitor. Iar USR poate fi posibila paradigmă (depinde ce vor face în următorul interval de timp) pentru alte partide și grupări. Altfel, alegerile vor fi tot mai puțin atractive, mai lipsite de conținut, iar conducerea țării va fi acordată întâmplător. Cu o direcție, pe măsură.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 decembrie 2016

Nov 05

Promiscuitate

Posted on by

DSC_0174
Încerc și eu, asemenea celor mai mulți dintre români, să înțeleg ce s-a întâmplat vineri seara în București 30 de morți, 140 răniți), cum a fost posibil, cum am reușit (din nou) să ne facem „de minune” în întreaga lume într-un mod atât de tragic, de absurd și de grotesc. Așa cum am putut constata (răsfoind presa și internetul) și cum ne puteam aștepta, o parte din concetățenii noștri au găsit răspunsuri. Bunăoară, pentru fataliști, în grozăvia de la Clubul „Colectiv”, cu siguranță, e mâna sorții, ghinion absolut și nimic altceva. O mână de oameni au murit și mulți alții au avut de suferit pentru că se aflau în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Pentru fundamentaliști, de bună seamă, la fosta fabrică de încălțăminte bucureșteană „și-a băgat dracul coada”, iar faptul că se interpreta „muzică satanistă” acolo, că era aproape Halloween-ul și că se cânta chiar atunci piesa „The day we die” nu sunt simple coincidențe. Nici nu-i foarte greu, în asemenea momente de maximă emoție, să faci legături directe între lumea reală, a percepțiilor senzoriale, și cea transcendentală, ce excede rațiunea umană. Pentru militanții politici, fără nicio îndoială, „de vină”, nemijlocită, pentru moartea celor 30 de oameni sunt fie pesediștii, în frunte cu Ponta și Dragnea, fie liberalii lui Blaga și Gorghiu, fie chiar președintele Iohannis (din oficiu) etc. Aceștia fac ce fac întotdeauna în momente din care ar putea trage un profit: basculează vinovăția în mod net, tendențios și premeditat, într-o singură parte. Iar dacă nu sunt foarte vizibili încă, e doar pentru că nu e momentul potrivit. Mai există și stirpea anti-instituționaliștilor, pentru care tot răul se explică prin instituții, indiferent care și la ce nivel (Guvern, Parlament, Primărie, Consiliu Județean, ministere, Ambulanță, SMURD etc.). Pentru ei, aparatul administrativ, în general, e „un monstru tentacular” menit să încurce lucrurile, nu să le facă să funcționeze. În fine, cu titlu de inventar, mai reținem „misticii politicii”, care, din interes disperat, cred în propriile mistificări. De pildă, pentru activiștii UNPR, incendiul tragic de la fosta fabrică de încălțăminte „Pionerul” e urmarea unui „atac terorist”, cum apărea în comunicarea internă a partidului imediat după incident. Sunt de înțeles cumva, încearcă să-și salveze președintele (Oprea) și primarul lor principal (Popescu Piedone), printr-o tentativă grosolană de manipulare.
Pot părea necuviincioase aceste gânduri (și chiar sunt) cu atâta moarte și suferință cruntă în jur, dar ele se află totuși în mintea noastră, ne macină, ne domină, ne dau ghes, uneori împotriva voinței noastre. Nu sunt doar necuviincioase, ci și nedrepte și neadevărate, căci niciunul dintre cei enumerați mai sus nu poartă singur vinovăția faptelor întâmplate. Există în limba română un cuvânt care le leagă și le explică pe toate și se cheamă PROMISCUITATE. Fac apel la primul înțeles din DEX al acestui cuvânt oribil care spune că este un „amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios”. Țara noastră, societatea în care trăim, „Românica” noastră asta a devenit, o țară dubioasă și contradictorie, cu un comportament nepotrivit, dar pe care nu-l mai vedem decât în momente dramatice. Iar promiscuitatea nu este doar personală, ci s-a extins și la nivel instituțional ca un fel de râie. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile statornicite dintre o firmă organizatoare de evenimente și Primăria care-i eliberează avizul pentru un spațiu impropriu? Cum putem numi relațiile dintre cele două entități cu toate celelalte instituții care trebuie să avizeze, la rândul lor, acest tip de activitate publică cu risc (Direcția Sanitar Veterinară, Agenția de Mediu, ISU – Pompieri) decât promiscue? Un fel de mizerie birocratică unanim consimțită, ilegalitate dusă la rafinament și imoralitate pe care n-o mai sesizează nimeni, fiind deja obișnuită cu ea. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile dintre niște patroni lacomi și inspectorii care sunt obligați să-i verifice și șefii lor, deopotrivă? La aceștia putem adăuga artiștii și promotorii de evenimente, dar și șpăgarii și protectorii lor etc. Toți știu că nu sunt în regulă, că e ilegal, imoral și periculos ce se întâmplă, însă nu fac nimic. Dar nici societatea, publicul, consumatorii, cetățenii nu reacționează și nu mai au sensibilitate pentru asta, pentru că s-au obișnuit cu ea. Dacă ni se pare firesc ca o școală primară să funcționeze fără aviz de mediu (fără apă, fără WC igienic), de ce ni s-ar părea suspect ca un spectacol cu 400 oameni să aibă loc într-o „cușcă” din subsol cu o capacitate de 100, cu o singură ieșire activă și un singur instinctor pentru incendii.
Cum putem numi altfel decât promiscuitate când un adjunct de partid (Dragnea) își scoate adversarul din joc (Ponta), îi ia puterea și funcția din partid, apoi, din „prietenie”, îl mai ține în capul cabinetului controlat de el pentru a-i se sparge în cap „oalele” guvernării? Și-l va da jos cu prima ocazie. Iar acesta consimte cu plăcere. Cum putem numi altfel decât promiscuitate când premierul unei țări, în gura mare, îl face „surda din horă” pe președintele țării, apoi este primit a doua zi de către acesta, iar amândoi să vorbesc, după aceea, despre „respect” reciproc?
Apărut și în Monitorul de Cluj din 3 noiembrie