Tag Archives: Germania

Jul 08

„Lezione di Conte”

Posted on by

Poza blog 4
Luat de valul meciurilor, mă pregăteam să scriu că avem parte de un Euro 2016 liniștit și mediocru. Liniștit în sensul că n-au fost atentate teroriste și consecințe tragice ale acestora, iar mediocru pentru că, în ciuda agitației suporterilor și a unor surprize de răsunet, calitatea fotbalistică (în formula cu 24 de echipe) a fost una modestă. Și mă pregăteam să scriu asta tocmai când am văzut știrea despre dejucarea unui posibil atentat terorist (cu mașină capcană) lângă Stade de France. Sigur că dacă excludem confruntările dintre suporterii diferitelor echipe, consemnate în prima săptămână competițională, putem spune că „nu s-a întâmplat nimic” față de ce se întrevedea sau față de ce ar fi putut să fie. Să nu ne grăbim (să cobim) și să credem nu atât în „înțelepciunea teroriștilor”, cât în vigilența forțelor de ordine. Și să mai nădăjduim că „pacea” acestor zile n-o datorăm vreunei înțelegeri obscure cu efect întârziat.
Cu fotbalul și performanțele competiționale e o altă poveste. Cu tot dragul pentru o competiție lărgită (ce a permis României să fie și ea în Franța), fotbalul s-a diluat simțitor cu 24 de participante și nu e normal ca o echipă (fie ea și Germania) să ajungă în sferturi fără să primească gol. Fie unele echipe sunt prea puternice (și atunci să se bată între ele), fie celelalte sunt prea multe și prea slabe pentru a menține nivelul competițional în limite rezonabile. Degeaba vedem România acolo, dacă are o echipă șubredă (mai mult ne ofticăm și enervăm) și degeaba sunt multe meciuri de văzut, dacă sunt modeste și neplăcute la vedere. S-a putut observa că nivelul de mobilizare și motivația au fost mediocre în cazul multor echipe și a trebuit să se ajungă în fazele superioare pentru a spori calitatea jocului. Nu vreau să nominalizez echipe sau jocuri, dar cine a urmărit știe și înțelege despre ce e vorba.
E evident că s-a lucrat pe o rețetă financiară (deci pentru bani), dar „chibiții” care n-au văzut meciurile pe stadioanele din Franța vor rămâne cu puține amintiri sau nu multe foarte plăcute. Chiar dacă vin „minerii” din Țara Galilor și ne uimesc pentru o seară sau două, chiar dacă vin „pescarii” (pe vreun vas sau banchiză) din Islanda, ca să ne spună că și ei există (fotbalistic), un campionat European nu poate trăi (doar) din asta. „Sarea și piperul” vor fi marile forțe fotbalistice, evoluția confirmând adevărate tipare comportamentale: eliminarea (timpurie) a Angliei, constanța înspăimântătoare a germanilor, pragmatismul atestat al italienilor, tribulațiile nesfârșite ale francezilor, plictisul rafinat al spaniolilor etc. Atracția, plăcerea, adrenalina, suspansul și „dulceața” microbistului tot de la aceste echipe vin și de la meciurile lor. A ținut să ne-o demonstreze, din nou, Germania-Italia, această finală înainte de termen.
Câteva observații cu valoare de adevăr pentru Euro 2016 și nu numai:
Ca să câștigi un trofeu fotbalistic la nivel de echipă națională, trebuie să treci de Germania și/sau Italia, indiferent în ce fază le prinzi. E piatra de încercare!
Spania, performera ultimilor ani, a obosit de victorii și trofee; s-a văzut la Mondial (2014), e și mai clar acum, trebuie să schimbe ceva sau, pur și simplu, să spună „merci” și să lase și pe alții să câștige
Franța rămâne o carte deschisă, alternând jocul prost, cu norocul și cu evoluția strălucitoare. În mod normal, după un meci bun (cu Islanda), vine unul prost (cu Germania). Vor trebui să prindă cea mai bună zi a lor pentru a elimina pe nemți în semifinală. Și să țină cont că Germania încă n-a apucat „să joace bine”, că o face, de obicei, în semifinală și finală
Echipele din linia a doua valorică la Euro 2016 (Croația, Polonia, Belgia, Anglia etc.) au dovedit că n-au suflu și că nu știu să-și dozeze efortul și concentrarea pentru a atinge performanța supremă. Fie se tot pregătesc (până e prea târziu), fie dau totul prea repede (într-un meci sau două)
Semnul de întrebare rămâne Portugalia care a păcălit fotbalul, până acum, în toate felurile posibile. Paradoxul e că ea știe și poate să joace la nivel înalt. S-ar putea s-o facă (să câștige tot) sau nu (să se facă de rușine ). Nu galezii vor hotărî asta și nici CR7, ci zeul fotbalului
Vreo zece echipe ar fi putut sta liniștite acasă, n-au arătat nimic căci n-au nimic de arătat la pretenții mai mari (România e pe lista neagră)
În fine, paradigma cea mai puternică de până acum a fost oferită de Italia, după eliminarea din sferturi cu Germania. Prezenți la Euro cu o „jumătate de echipă” (s-a spus, cea mai slabă din istorie), fără atacanți de mare valoare și cu cei mai buni mijlocași lăsați acasă (accidentați), Italia n-a încetat să uimească de la primul la ultimul meci. Când toți se așteptau „să tragă mâța de coadă”, „squadra azzura” a bătut, fără drept de apel, Belgia (marea speranță), a eliminat fără recurs Spania (marea favorită) și se contura ca singura care poate elimina Germania (spaima competiției). Toate posibile datorită antrenorului său Antonio Conte. De fapt, presa peninsulară vorbește despre renașterea fotbalului Italian după modelul Conte, făptuitor al unor adevărate miracole de motivație, abnegație, muncă și devotament.
„La lezione di Conte” (Gazzetta dello Sport) e una în cinci părți: organizare, concentrare, muncă, spirit de echipă, pragmatism. Nimic de adăugat.
N-ar fi rău să se audă și în Ferentari-ul fotbalului românesc.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 iulie 2016

Feb 08

Mecanică nemțească

Posted on by

DSC_0858
Aproape întâmplător, am aflat (săptămâna trecută) că TVR2 transmite Campionatul European de Handbal Masculin din Polonia. Trecem peste faptul că și ce se întâmplă bun (când se întâmplă) pe televiziunea publică trece neobservat. Știre e doar aceea că au crescut (degeaba) datoriile instituției și că aceasta s-ar putea închide. Trec și peste faptul (mediatic) că, dacă handbalul feminin românesc trebuie glorificat și sanctificat, cel masculin trebuie obscurizat și omorât. Așadar, mai mult „la plesneală”, am văzut niște meciuri din întrecerea celor mai bune echipe de handbal din Europa și, evident, m-am străduit să prind finala, în urma căreia m-am trezit cu „două” idei și o amintire. Înainte de astea, vreau să spun că cel mai „bun” meci văzut a fost semifinala Norvegia-Germania (două mari surprize), ceva de genul „faza și golul”, o înfruntare care aproape m-a înspăimântat prin forță (violență), regularitate, dârzenie și scrâșnete de dinți și oase. Un meci cu prelungiri, cu aproape șaptezeci de goluri și încheiat la o diferență de un singur punct, marcat în ultimele secunde, și cu o gafă antologică (opt jucători germani pe teren, în loc de cinci). La finalul competiției, a câștigat Germania, după o finală cu Spania, dar victoria, prin duritatea și austeritatea ei, seamănă cu politica Angelei Merkel. Un meci violent, de intimidare și descurajare, de angajament fizic total, în care câștigătoarea a jucat mai tot timpul în inferioritate numerică (având jucători eliminați), și în care favorita Spania marcase abia cinci goluri până în minutul 20. Scorul era 10-5, iar la final a fost 24-17, în condițiile în care, lumea handbalului a spus că Germania s-a dus în Polonia cu o echipă tânără, în formare, pentru a o pregăti pentru trofee viitoare.
De aici pornește primul meu gând, încotro merge handbalul, în general, și cel masculin, în special. Îndeosebi, sub influența „școlii nordice”, sportul jucat cu mingea și cu mâna a ajuns mai aspru și mai dur decât fotbalul (cu piciorul), un fel de sport „de contact”, o „bătaie” între uriași, unde mai vezi zburând și câte o minge. Au ajuns să conteze două forțe, cea de aruncare și cea de pătrundere, restul fiind detalii „nesemnificative”. O fi aducând victorii și o fi fiind și spectaculos acest tip de handbal, privit la televizor, căci din tribună și din teren mă tem că e doar violent și, posibil, respingător. În orice caz, cred că îndepărtează din start două tipuri de (posibili) jucători de handbal: pe cei tehnici (îndemânatici) și rapizi și pe cei mai puțin musculoși sau gabaritici. La fete, Brazilia a arătat, la un moment dat, că se poate și altfel (rapid și tehnic), dar lucrurile au revenit „la normal” în acest an, Norvegia demonstrând că forța are dreptate. Nu știu dacă aceste noi principii (de forță), care guvernează lumea handbalului, sunt cauzele pentru care în România acest sport, varianta masculină, a căzut până la cvasi-anonimat, dacă, într-adevăr, neatractivitatea (sportivă sau financiară), neîndeplinirea noilor standarde fizice sau selecția defectuoasă îndepărtează tinerii de jocul cu „mingea mică”. N-am putut să nu-mi aduc aminte de perioada mea de liceu, în care am împărțit, la nivel semi-competițional, handbalul și voleiul. Pe scurt, profesorul de sport (fost jucător divizionar A de handbal) preda handbalul la oră, ținea la nivel de competiție două echipe ale școlii, cu 2-3 antrenamente serioase pe săptămână, cu un campionat anual între clase și competiții externe, organizate sistematic în weekend. Unii elevi jucau în teren, alții se adunau în fiecare duminică dimineața în sala de sport și făceau galerie. Era atmosferă și emulație la acest nivel și, implicit, se forma o cultură și o civilizație a sportului și prin sport. Celălalt profesor de educație fizică, antrenor de volei cu patalama, a ridicat ștacheta mai sus, a instaurat o tradiție în volei a liceului, ca organizator de turnee reprezentative la nivel național, și a pregătit o echipă divizionară la nivel județean, formată exclusiv din elevi. E limpede că ceva s-a defectat „în sistem”, dar e clar că trebuie făcut ceva pentru a scoate tinerii de la „tabletă” și a-i duce în sala de sport (nu doar de fitness). Iar dacă pentru handbalul românesc nu merg „zdrahonii”, atunci să fie căutați, în continuare, jucătorii tehnici (de genul Cristian Gațu, Radu Voina, Maricel Voinea și alții) cu credința că pot să izbândească și așa. România câștiga campionate mondiale și „preda” handbal la nivel academic, iar astăzi trăiește din nostalgie, cu un potențial care nu cred că s-a putut „evapora”.
Revenind, se pare că această „mecanică nemțească” din politică și handbal s-a împrumutat și altor sporturi, bunăoară, în tenis, că tot s-a încheiat Australian Open. O altă Angel(a)ique (Kerber) a câștigat Marele Slam australian, cu un joc viguros, depășind-o, culmea, chiar pe „regina forței”, Serena Williams. Iar victoria de la masculin a lui Novak Djokovic, negerman fiind, intră în aceeași logică și începe să-mi placă tot mai puțin, cu toate că sârbul a fost, în preferințele mele, mereu pe locul doi, după Roger Federer.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 2 februarie 2016.

Jan 18

Europa și spiritul ludic: „taharrush gamea”

Posted on by

DSC_0178
Ca om, primești multe lecții de la viață, sub forma unor pilde, din care tragi învățăminte sau nu. Ca țară, lecțiile sunt predate de un mare profesor (nebăgat în seamă, de multe ori), care se cheamă istoria. Legătura e simplă: oamenii fac istoria, iar „trecerea” se face prin acele personalități (bune sau rele) a căror putere amplifică exponențial efectele (bune sau rele ale) faptelor lor. Privesc cu mare atenția la ce se întâmplă în Germania și încerc să înțeleg ceva, dar nu de dragul lor, cât pentru folosul nostru.
Au trecut deja două săptămâni de când, în noaptea de Anul nou, în Koln și în alte orașe germane, au fost înregistrate sute de cazuri (în fapt, mii) de agresiuni cu tentă sexuală (lovire, agresiuni fizice, tentative de viol etc.) asupra unor femei localnice, fapt cu totul neobișnuit pentru o țară cu standarde foarte ridicate de civilizație și de securitate. Trei lucruri, îndeosebi, au surprins în această întâmplare: amploarea fenomenului (unora nevenindu-le să creadă), faptul că agresorii erau refugiați musulmani (primiți ca oaspeți)și bâlbâiala autorităților în sesizarea și interpretarea acestuia. Contradicții și confuzie au apărut în modul în care faptele au fost judecate, cu reținere/prudență, de către autoritățile centrale și locale, iar primarul din Koln (o femeie) a declarat, nici mai mult nici mai puțin, că de vină sunt femeile care „n-au păstrat distanța corespunzătoare” față de atacatorii lor. Stranietatea acestor întâmplări a crescut și mai mult odată cu apariția, în fine, a raportului poliției germane, preluat de presă, ale cărui premise sunt de-a dreptul șocante, pentru că, la mijloc, ar fi vorba despre un „joc sinistru”, „un modus operandi din țările arabe”, numit „taharrush gamea”, asimilat unei hărțuiri sexuale colective. Detaliile sunt de-a dreptul sordide, căci, potrivit depozițiilor, victima era înconjurată de o mulțime de bărbați (până la 20, spun unii, până la 50, spun alții, dar pot ajunge la 200-300), împărțiți, după regulilor „jocului”, în două tabere: „atacatori” și „apărători”. În meleul creat pe stradă, „atacatorii” atingeau victima, o împingeau (înghesuiau), o pipăiau în zonele intime, încercând s-o dezbrace, mergând până la lovire, tâlhărie și viol, timp în care „tabăra apărătorilor”, sub pretextul că vor să protejeze victima, îi aplicau același tratament. Poliția a înregistrat, până acum, 500 de plângeri la Koln, cinci în Hamburg, dar se crede că numărul victimelor este mult mai mare, unora dintre femeile agresate fiindu-le rușine să depună plângere. Mai adaug doar că lumea și-a amintit acum că jurnalista americană Lara Logan a pățit același lucru în piața Tahrir din Cairo și că autoritățile suedeze declară acum fapte similare petrecute anul trecut în această țară.
De aici începe discuția, de la câteva premise foarte clare:
– sub amenințarea Statului Islamic (îndeosebi), de frica persecuțiilor politice și militare și a sărăciei, din Orientul Mijlociu (în special) a pornit un val de refugiați spre Europa, ajuns la un moment critic la finalul anului trecut
– fenomenul a generat o adevărată criză și tensiuni grave pe continent și în lume, mergând până la fragilizarea și compromiterea proiectului UE
– cea mai deschisă și generoasă cu privire la refugiați (musulmani) s-a arătat Germania (motorul principal al UE), care a primit, se spune circa, 800 de mii, arătându-se dispusă, prin vocea cancelarului Angela Merkel, să găzduiască un milion
– justificarea ar fi fost, de dincolo de motive umanitare, mâna de lucru ieftină și împrospătarea unei societăți lenevite prin mulțumire și bunăstare, argument respins hotărât de majoritatea poporului german
– printre refugiații reali s-au strecurat și teroriști, infiltrați în sânul civilizației occidentale și gata să atace, iar agresiunile s-au produs, au loc în continuare, iar abuzurile sporesc și se diversifică
– odată cu abuzurile, cresc și tensiunile și temerile cu privire la o posibilă „ciocnire între civilizații”, la degenerarea (cel puțin a) conviețuirii și la grave clivaje sociale în civilizația occidentală.
Recapitulând: n-a știut Germania, un stat puternic și funcțional, condus de un lider autoritar și carismatic, ce face prin acceptarea unei asemenea situații? Au lipsit informațiile despre posibile consecințe? Să fie vorba despre o atât de crasă ignoranță și lipsă de viziune a conducătorilor acestei țări? Să se fi lăsat atât de ușor și de grav surprinsă Germania de un fenomen deja anticipat și previzibil? Nu sunt adeptul teoriei conspirației, dar aici există un singur răspuns: s-au lăsat surprinși pentru că așa au vrut și de aici ar trebui să înceapă îngrijorările noastre pentru un viitor nu foarte îndepărtat.
Prin toate semnele, Germania n-a dorit și nu dorește să înceteze criza refugiaților, ci pare a vrea să continue și să se acutizeze pentru a justifica acțiuni viitoare, probabil mai mari, de altă anvergură și cu efecte geopolitice mult mai ample. Toți își încordează mușchii, se formează deja „cupluri conflictuale” de țări și nu mai e mult până la faza trei, „ca-n beție”: întâi unul vorbește și toți ascultă, apoi se ceartă câte doi, pentru a sfârși prin a se certa toți între ei. La crâșmă, finalul înseamnă închiderea localului, în politică, războiul.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 ianuarie 2015.