Tag Archives: miting

Nov 23

Test de anormalitate

Posted on by

Portret 5
Ce concluzii ar trebuie să tragă un om normal după ce a trecut de la faza constatativă a mitingului PSD la cea interpretativă?
Prima dilemă ar fi să găsim un om normal, să cădem de acord asupra normalității lui și apoi să încercăm să-l înțelegem și să-l credem.
A doua dilemă ar fi să ne testăm cu toții în privința normalității.
A treia dilemă ar fi să ne întrebăm dacă tot ceea ce vedem, simțim și trăim e din aceeași realitate, același timp și aceeași țară. Dacă nu cumva trăim vremuri paralele, în țări paralele, cu oameni paraleli.
Cum aceste operațiuni sunt imposibile (la unii, din prea multă minte, la alții, din prea puțină), rămânem fiecare cu ale lui.
Cei care reflectează sau au de-a face cu sensul cuvintelor, cu logica sau cu teoria argumentației constată că lucrurile, situațiile sau cuvintele cel mai greu de explicat sunt cele obișnuite, banale, evidente. Cum explici cuiva, de pildă, și cum argumentezi expresia normalitate? Sau cum expui ideea de protest sau pe aceea de om sau de politician? Primul impuls (înainte de orice) este să explici acel ceva prin sine însuși: o țară e o țară, un om e un om, un conducător e un conducător. Dacă trăiți în aceeași realitate, s-ar putea să fii înțeles, dacă nu, vor apărea dificultăți. Dar a explica lucrurile cele mai obișnuite e plictisitor, straniu și demobilizator. Pentru cine s-o faci, pentru cei care înțeleg, pentru cei care înțeleg de-a-ndoaselea sau pentru cei care nu înțeleg deloc? Iată de ce îi admir pe cei care găsesc cu ușurință energia de a încerca să tălmăcească altcuiva lucruri ce îndeobște nu trebuie explicate!
Am urmărit și eu mitingul organizat de PSD de sâmbătă seara, atât cât mi-au permis televiziunile, interesul și nervii, pentru că nu-i ușor să constați, în forma ei clinică, schizofrenia societății românești și să fii parte a ei. A fost ca un „talcioc” de stări, situații și senzații, cărora, din economie de cuvinte și de epitete negative, le spun râsu-plânsu. Mulțime, amestecătură, oboseală, inocență, prostie, milă, dispreț, compasiune, dezinteres, grabă, impresie, imagine, imitație, plagiat, ticăloșie, organizare, curiozitate, sărăcie, ignoranță, dezorientare, grotesc, amenințări, interes, manipulare, derizoriu, iluzoriu, lumină, eșec, triumf, mizerie, discursuri, muzică, desene animate, alb, veselie, gunoaie.
Cine mai poate avea pretenția de normalitate din acest haloimăs civico-politic, o „fantezie” menită să învălmășească lucrurile până la stadiul în care nimeni nu mai înțelege nimic, nimeni nu se înțelege cu nimeni, sub pretextul redobândirii normalității? Fiind deja parte implicată a acestui proces și nerevendicând nimic, eu voi prezenta propriile concluzii. Cum fiecare își permite să înțeleagă orice (fără legătură cu realitatea), voi face și eu același lucru.
1. Pentru cei care n-au înțeles până acum (adică majoritatea românilor), statul paralel e un desen (animat), reprezentând o pălărie și un guler ridicat, care ascultă telefoane. Îl văzusem și până acum pe internet (Google Imagini), dar nu știam ce reprezintă.
2. Mitingul s-a dovedit, în esență, o veritabilă vânătoare de fantome, dintre care cea mai importantă s-a dovedit Securitatea. Cum reușește un partid fantomă al vechii Securități să se antagonizeze cu fantoma noii Securități, numai misterele PR-ului politic înțeleg. Cert e că se urmăresc pe toate căile și par să-și dau la geoale.
3. S-au putut vedea de toate la adunarea populară a PSD-ului, dar imaginea pregnantă este cea de la sfârșit, de aceea mi-am permis s-o numesc simfonia gunoaielor. Multe, de toate felurile și bine amestecate.
4. Protestul a fost și un test de diversitate și alteritate: au manifestat persoane de etnie rromă și persoane cu handicap motor, psihic și politic; s-au amestecat urbanul mic cu urbanul mare (așa am citit undeva), dar și ruralul ars de soare cu cel ars de alcool (cum s-a putut vedea). Profesorii din preuniversitar (prost plătiți) sau asociat cu asistații social (de fapt, mult mai bine plătiți).
5. Scopul real al mitingului a fost înțeles de către toți neparticipanții și de către nimeni dintre cei prezenți. De aceea, a fost nevoie să fie explicat de către organizator într-un interviu ulterior. Inițial, s-a crezut că vizați de avertismente și amenințări sunt procurorii pentru fapte trecute, din precizarea acestuia, s-a înțeles că aceștia trebuie să fie atenți pentru ceea ce fac în viitor, altfel „riscă să plătească la greu”.
6. Unii au numit protestul de la București un fel de mineriadă fără mineri. Eu o să-l numesc un fel de Caritas al ideilor politice. Căci o mulțime de oameni este atrasă într-un joc (al amăgirilor) care nu are cum să se sfârșească cu bine. Dimpotrivă. E doar o chestiune de timp.
7. În cele din urmă, mitingul a fost organizat pentru a-și face curaj singuri sau pentru a-i speria pe ceilalți? Concluzia mea, din tot ce am văzut, e că disperarea lor e mai mare decât nemișcarea și nepăsarea celorlalți.

Sep 07

„Bulirea” societății românești

Posted on by

Select7
În plină vară (încă), pun laolaltă trei fapte și le amestec puțin. Compusul este format din legile justiției, cheagul de mitinguri de protest din câteva orașe și un sondaj de opinie apărut „la timp”. Ce-o ieși?
1. Pachetul de modificări legislative cu privire la funcționarea justiției e un eveniment așteptat, anunțat, etc. PSD vorbește despre el din campania electorală și îl tot pomenește în diverse împrejurări, iar pentru cei doi miniștri ai justiției în funcție a devenit piatră de încercare. În prima fază, se vorbea mai ales despre o lege a răspunderii magistraților. După eșecul Ordonanței 13, au apărut alte teme, cum ar fi numirea procurorilor importanți. Încercarea precipitată și stângace a lui Florin Iordache de a schimba Codul penal în favoarea corupților a eșuat datorită protestelor populare. Noul ministru, Tudorel Toader, cu CV și aparențe de profesionist, „a schimbat placa”, a început să tărăgăneze lucrurile, lăsând, la un moment dat, vaga impresie de independență. Așa au apărut niște dezbateri publice, consultarea comunităților profesionale, iar episodul „evaluării” Laurei Kovesi, a creat un dram de speranță în acest sens. Amânarea sine die a acestor modificări întreținea confuz această posibilitate. Acum constatăm că n-a fost așa, că e doar o chestie de timing. Și realizăm ceva mult mai grav și mai profund, aceea că asistăm la aceeași piesă (de încercare de control a justiției) cu o punere în scenă diferită, având același scenarist străveziu (Liviu Dragnea), dar cu un alt regizor (Tudorel Toader), cu aparențe mai bune. Coaliția de guvernământ (cu cei doi lideri cercetați penal) a făcut din controlul justiției și temporizarea luptei anticorupție principalul său obiectiv ascuns de guvernare. Acest lucru este tot mai vizibil și explică toate celelalte măsuri populiste, ezitările continui și greșelile frecvente din actul guvernării. „Lunga vară fierbinte” a fost doar momentul ales pentru a explicita această realitate a politicii și guvernării românești.
2. Punctual, excluderea președintelui din numirea procurorilor șefi importanți (cel general, al DNA și DIICOT), substituirea acestuia cu ministrul Justiției și trecerea Inspecției Judiciare în subordinea Ministerului Justiției (din cea a CSM) sunt motivele explicite pentru care, în sezon estival încă, oamenii au început din nou să iasă în stradă, în semn de protest și ca semnal de alarmă pentru lupta anticorupție și pentru democrația românească. E o discuție (în mediul online, în special) dacă amenințările de acum justifică aceste proteste, dacă aceste propuneri sunt înțelese ca pericole reale de către cetățenii responsabili, dacă momentul (de vacanță) e o piedică reală în amplificarea prezentă sau viitoare a acestor mișcări de protest. În București, s-au strâns circa trei mii, în Cluj, câteva sute, și tot cam așa, în alte câteva orașe din țară. Cu siguranță, discuția are sens și e o mare întrebare, atât pentru guvernanți (care speră ca mitingurile să se stingă), cât și pentru protestari, din stradă sau din fotolii (care speră ca protestele să ia amploarea celor din ianuarie-februarie 2017), dacă efectul de amplificare se va produce sau nu. Realitatea pare la fel de imprevizibilă, precum a fost și la începutul acestui an, orice e posibil dacă ignorăm concluzia de la punctul 1 cu privire la prioritățile reale ale actualei coaliții de guvernare.
Cine o înțelege, o înțelege, cine nu, nu!
3. Sondajele de opinie din România și-au pierdut demult inocența și conținutul pur informativ, fiind asociate, cel mai adesea, unor încercări de susținere politică, de manipulare și influențare în sensul dorit de plătitorii lor. Din păcate/fericire, influența lor reală e precum a apei sfințite: efectul există pentru cel care crede, este inexistenț pentru necredincios. Peste toate astea, „lucrarea Avangarde” e făcută după manual, ce e drept, din cel pentru învățământul mediu. Pe scurt, sondajul arată că PSD (cu 46%) n-a scăzut deloc (cu toate greșelile imaginabile făcute la guvernare), PNL a crescut puțin (25%), (nu înțelegem de ce), USR a scăzut (6%), PMP e sub pragul de 5% etc. Miniștri preferați sunt Olguța Vasilescu (47%), Theodor Meleșcanu și Sevil Shhaideh… De ce și pentru ce?! Unii știu și înțeleg, alții, nu! Mă opresc aici cu aberațiile, pentru că e evident (pentru mine) că e un „sondaj servit” și în care n-am găsit date privind participarea la vot. Ceea ce ar putea explica multe, raportat inclusiv la ultimele alegeri.
Ceea ce au în comun, în opinia mea, aceste evenimente e gândirea de bulă (socială), care le și animă, iar bulele sunt de interese și de înțelegere. Modificarea legilor justiției pornește dintr-o bulă de interese a clasei politice, ruptă demult de realitatea și de interesele oamenilor, ei vor doar conservarea privilegiilor și o justiție blândă sau selectivă. Protestarii împotriva sistemului politic corupt vorbesc și acționează din bula proprie, sunt idealiști, principiali, vizionari, generoși și doar câteodată eficienți. Bula celorlalți (minoră, meschină, amăgitoare) este ignorată sau trecută în derizoriu. Culmea „bulismului” e chiar sondajul de opinie, care, ignorând, sfidând, disprețuind alte păreri, se adresează direct, fără scrupule și fără rezerve bulei vizate. Acesta desăvârșește efectul gândirii de bulă.
Așadar, pe vremea lui Băsescu vorbeam despre „polarizarea” societății românești. Acum, pe vremea lui Dragnea (sau a umbrei lui), vorbim despre „bulirea” societății românești.
Ce progres!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 30 august 2017

Mar 12

Pierduți în Europa

Posted on by

Poza blog 4
Rămân mirat, consternat și contrariat, de vreo două luni încoace (ca să nu zic mai mult), de marele defazaj ce există între ceea ce se întâmplă în interiorul țării și ce se petrece înafara ei, de ceea ce gândesc și fac alții din jurul nostru și ceea ce gândim și facem noi, de mișcările tectonice ce se pregătesc în Europa și în lume și viziunea „la glezna broaștei” a strategilor noștri. E aproape de neînchipuit de câtă obtuzitate, nepăsare și iresponsabilitate dau dovadă „aleșii” noștri în aceste vremuri periculoase, schimbătoare, imprevizibile. Chiar în aceste zile, suntem puși în fața „Europei cu două viteze”, un proiect/o dilemă de restructurare a UE care se tot flutură de ceva vreme încoace, de care vor depinde multe lucruri în viitor. Nu e scopul meu acum de a analiza Cartea Albă a Europei și cele cinci variante de lucru ale lui Jean-Claude Junckers (prezentate de curând), mă interesează cât și cum suntem noi de pregătiți să întâmpinăm o eventuală schimbare majoră de traseu și cum se văd în România cele „două viteze”. Ce e de pierdut și ce se poate câștiga din aceste jocuri cu miză mare și de lungă durată?
După cum s-a putut constata în acest interval de timp, țara noastră a avut cu totul alte probleme, coborâte parcă de pe altă planetă: să-și apere penalii de partid, să favorizeze corupția (prin legi dedicate), să protejeze statul de drept (prin mitinguri în stradă), să organizeze contramitinguri, să facă jocuri de culise și de partid în registru minor (pentru un lider oarecare, pentru clientela politică, pentru nimicuri de interes strict personal etc.). Nu discutăm acum rolul și finalitatea protestelor și modul în care acestea au afectat (pozitiv/negativ, care și în ce fel) imaginea României. Chiar și în varianta cea mai optimistă, aceea în care țara noastră a devenit un model internațional de apărare participativă a democrației, nu există o contribuție strategică pozitivă a lor, deoarece strada nu negociază cu partenerii, nu poate face strategii, nu încheie înțelegeri și nu poate semna alianțe. Strada poate să spună NU, să se opună ferm, masiv, pașnic sau violent, dar aici rolul ei se oprește în lipsa altor instrumente instituționale. Or, după cum știm, guvernul este același, premierul este neschimbat, liderii partidelor din alianța guvernamentală sunt pe aceleași poziții. N-are cine schimba politica externă, nu avem promotori de calibru și voci credibile, ne lipsesc diplomații de anvergură, iar pe deasupra nici nu am manifestat interes în acest sens, având, cum spuneam, alte priorități. Ba mai mult, cum am văzut și am scris, noua putere emanată din alegeri, în goană după rezolvări personale și de urgență, cu indolență și nepăsare, a expus prezența României în UE și NATO, i-a stat gândul ascuns (inclusiv) la Romexit, a fost în stare să sacrifice orice. Aceste lucruri se văd acum, după eșecul loviturii din „marțea neagră”, când asemenea unor aventurieri, fără un plan major, fără strategie, protagoniștii au dat înapoi, s-au ploconit fățarnic la Bruxelles și acum se cer în audiență la Cotroceni pentru planuri comune pentru țară. Cuvântul potrivit pentru a caracteriza politica externă a României în aceste vremuri (probabil) cruciale este alandala, brambureală, dezordine, lipsă de coordonare și de proiect.
Și o spun apăsat: în acest moment, referitor la cele „două viteze”, avem o poziție clară, de respingere generică, a președintelui Klaus Iohannis (făcută cu ocazia vizitei premierului Maltei la București) și o bălmăgeală (de poziție) a guvernului și Parlamentului. Nimic mai mult! Nu văd nicăieri dezbateri reale pe această temă, explicații, posibilități, oportunități, pierderi, nu văd poziții oficiale, proiecte/planuri/strategii de lucru asumate pentru un orizont pe termen scurt sau mediu. Responsabilii din fruntea României stau și așteaptă, ca pe o fatalitate, să ne pice vreo „pleașcă” (cum a fost aderarea) sau să ne cadă Europa în cap. Iar vocea statului este înlocuită de media populistă, care face jocuri la conivență cu partea obscură a puterii, care nu reprezintă pe nimeni înafara ei înșăși.
Europa cu „două viteze” (de pildă), cu două tipuri de state, pe niveluri diferențiate, cu programe, priorități și planuri diferite, e un proiect care sună prost pentru țările fost-comuniste membre ale UE, inclusiv România. Pentru că sunt (mari) șanse să se pună în practică, e imperios pentru conducători să lămurească și noi să știm:
1. Planul României în această nouă bătălie geopolitică, care poate deveni esențială/vitală pentru viitorul țării
2. Care sunt avantajele și dezavantajele țării noastre și cum pot fi valorificate cele dintâi (câte există) și cum ar putea fi estompate cele din urmă (mai numeroase)
3. Ce ar însemna pentru România să rămână la „viteza a doua”, ce implicații decizionale, economice și politice ar presupune. Ce riscuri ar presupune și cum ar putea fi diminuate
4. Ce ar putea face țara noastră în ipoteza (superoptimistă) de a accede în primul nivel, valorificându-și mărimea, poziția strategică etc.
5. Care e planul României pentru a altă variantă de restructurare (mai avantajoasă) și ce se face pentru el.
Cum cumva toatea acestea sunt mai importante decât Ordonanța 13?
Într-o Europă (și o lume) atât de versatilă și volatilă, sunt mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Noi nu părem a avea nici de unele, nici de altele.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 martie 2017

Mar 04

Mitinguri, referendum, partide…

Posted on by

poza-site-5
Cu toate că mitingurile românești autentice perseverează în format (mai) restrâns și ar putea continua așa (creativ, simbolic), se poate vorbi, chiar și în aceste condiții, despre o perioadă de după-proteste: adică ce se poate întâmpla, ce ar fi bine să se întâmple după atingerea primelor obiective și până la o finalitate (dacă există).
Se observă că am evitat să folosesc expresia post-proteste, dintr-un motiv simplu, pentru a evita o mare și nepermisă confuzie: prin post-proteste (în înțeles politic extins) am putea înțelege protestele-pro, cele organizate de PSD, care vor să creeze o (altă) realitate politică prin invocarea contrariului (alternativei), prin simplă manifestare (exterioară), fără substanță și fără echivalent în adevăr și într-o voință populară coerentă, asumată, explicită. O imitație în politică a fenomenului „fake news”, să-i zicem fake politics (iertată fie licența). Căci lesne s-a constatat că mitingurile organizate de PSD sunt proteste de susținere, în care o (bună) parte dintre participanți nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu ce caută acolo (sau o fac într-un înțeles extrem de scăzut), fiind prezenți ca masă de manevră, mimetică și servind unor jocuri politice obscure, defensive (pentru moment) și ofensive (pentru viitor).
Constatăm, cu această ocazie și în altă ordine de idei, că evenimentele din ultimele luni sunt un prilej obligatoriu, pentru întreaga societate românească, de a înțelege rolul (esențial al) politicii și modul în care se face ea astăzi. Învățătura e bună nu doar pentru cetățenii cu drept de vot (unii absenți de la scrutin), pentru alegătorii activi (mai mult sau mai puțin implicați politic), ci și pentru pentru partide (prezente sau viitoare), pentru politicieni (de toate felurile și culorile) și pentru liderii care dau tonul și cred că le știu pe toate și că le este permis totul. În treacăt, constatăm cu toții că democrația liberală se află în declin și pierdere de credibilitate, că reprezentativitatea prin alegeri nu (mai) este suficientă și că, în paralel, asistăm la două fenomene politice cu sens contrar: pe de-o parte, apariția și manifestarea unor forme alterate de democrație (populismul, naționalismul și asocierea lor, forme de autoritarism, democratură etc.), în care predomină excesul de diferite forme, iar, pe de altă parte, în contrapartidă, revigorarea și manifestarea democrației participative, cu acțiuni politice atipice, cu mitinguri masive, proteste coerente și bine organizate, ce tulbură ordinea curentă și pun sub semnul întrebării procesul și rezultatul alegerilor. Doar câteva exemple: în Spania, au fost trei scutinuri parlamentare succesive, fără relevanță; în SUA, la prezidențiale, a existat un câștigător la urne și altul al marilor electori; în Marea Britanie, una zice votul politic, alta zice Brexit-ul; în Italia, există o divergență asemănătoare (vot politic vrs.referendum); în Polonia și Ungaria, adevărata dispută politică este între lideri autoritari (cu „legitimitate” democratică parțială) și stradă etc. Vedem și în România, unde alegerile n-au rezolvat ecuația guvernării, opunându-se masiv strada, iar la extrem, Republica Moldova, unde alegerile nu rezolvă niciodată nimic, accentuând o criza continuă. Și vine Franța și Olanda, cu mari semne de întrebare.
În acest context, pe tabla politică românească se joacă acum referendumul (propus de președinte), pe de-o parte, și continuitatea politică și finalitatea amplelor mișcări de protest din februarie, pe de alta. Ambele subiecte sunt de mare însemnătate și complexitate, iar spațiul nu-mi permite aici decât să formulez câteva idei referitoare la ele. Referendumul propus de K. Iohannis (privitor la anticorupție) a fost, la momentul anunțării lui, o mișcare tactică iscusită ce și-a făcut rapid efectul de intimidare/anihilare a unei violente deviații anti-democratice a guvernului PSD-ALDE nou-instalat. El este și poate rămâne un instrument strategic de luptă politică participativă doar dacă este mânuit cu aceeași pricepere și folosit la momentul oportun. Alianța de guvernământ crede că a găsit antidotul, prin propunerea unei serie de referendumuri simultane, care să distorsioneze mesajul inițial și să creeze confuzie în rândul cetățenilor. Decidenții/strategii acestei inițiative nu trebuie să uite că liderii PSD nu au abandonat planul inițial (de acordare a favorurilor legislative clientelei politice) și vor încerca în continuare să profite de slăbiciunea UE și de ezitările NATO. De aceea, cred că nicio mișcare nu este prea îndrăzneață și nicio întrebare prea agresivă atunci când este a (re)stabili un drum de lung parcurs pentru (o) țară.
Apariția unui nou partid sau a unor noi partide, emanație a protestelor din februarie, ar fi un semn de convergență necesar și nu o interpretez ca un gest de (aparentă) ingenuitate (precum Mircea Cărtărescu) și nici ca o paranoică competență (precum Alin Mungiu). Pur și simplu, nașterea de noi partide ar trebui să se producă, ca soluție alternativă, pe o scenă politică golită de sens efectiv, unde PSD se află în post-realitate (luând-o înainte și pierzând contactul cu ea), iar PNL-USR etc., în pre-realitate (depășiți, în urma realului politic al momentului).
Pentru cei, destul de mulți, care n-au făcut legătura (în alegeri) dintre Dacian Cioloș și PNL, fostul premier poate fi o soluție. Dar nu cred că e singura. Ungaria a arătat că, în jurul unei idei juste, cu un nucleu de 150 de oameni, se poate construi un partid, chiar fără a beneficia de un suport popular uriaș, precum la noi.
Acest articol a fost publicat și de cotidianul Monitorul de Cluj din 28 februarie 2017

Feb 23

Lupta continuă

Posted on by

poza-site-2
Am indicat de la bun început (și am stăruit apoi – fără a face un titlu de laudă din asta) cele două cauze principale ale crizei politice din România: personalizarea fără măsură și peste limite a politicii românești și strategia fără plan B a partidului și a coaliției câștigătoare, după alegerile din decembrie 2016. Voi spune, mai mult de atât, că ne găsim în aceeași paradigmă închisă și că, în ciuda evoluțiilor spectaculoase, pericolele nu au fost înlăturate și nu s-a găsit o (altă) soluție de ieșire din blocaj: România ar putea-o lua îndărăt în lupta anticorupție (cu consecințe dezastruoase în evoluția internă a țării) și România ar putea-o lua îndărăt din UE și NATO (cu consecințe complet imprevizibile în evoluția externă).
Și să-ncercăm să le numărăm, coane Fănică!
Prin forța împrejurărilor, politica românească la vârful ei cel mai înalt a ajuns să fie atributul unui singur om (Liviu Dragnea, liderul PSD), ba mai mult, problemele personale ale acestuia au devenit imperative de stat, de guvernare, strategice. Nu faptul în sine e uluitor (ar putea fi un lider carismatic, vizionar și făcător de istorie căruia i se mai „iartă” din excese și greșeli), ci aceea că „impricinatul”, condamnat penal pentru infracțiuni la adresa democrației, vrea să scape de pușcărie într-un dosar de abuz în serviciu. Drept pentru care a dispus schimbarea legii (hoțește, abuziv, în contra interesului public), în sens favorabil lui. Dar faptele sunt cunoscute, nu insist asupra lor, ci asupra interesului personal, evident, și căruia liderul coaliției guvernamentale i-a subordonat și sacrificat totul. Iată ce:
1. o campanie electorală, prea demagogică și populistă, plină de angajamente împovărătoare, nerealiste, imposibil de realizat, cu scopul de a obține, cu orice preț, o majoritate suficientă și guvernarea. A pus partidul într-o situație de risc maxim: dacă iese, bine, dacă, nu, scindarea sau dezmembrarea
2. coabitarea cu un președinte din tabăra rivală, printr-o atitudine provocatoare (Sevil Shhaideh), amenințări cu suspendarea, discurs antieuropean. A creat un conflict artificial cu președinția și cu alte instituții de forță asociate acesteia. Mai mult, și-a pus împotrivă puterea judecătorească, un adversar redutabil
3. o bună guvernare de stânga, într-un moment economic favorabil, într-o țară stabilă politic, aflată pe un trend crescător. Uriașele proteste, încercarea ratată cu Ordonanța 13, interferența cu „mutinaționalele” au creat un uriaș deficit de încredere internă și externă pentru România.
4. împăcarea cu țara și, mai mult, antagonizarea părții celei mai active și dinamice a societății. Nimeni nu se aștepta ca atât de mulți români să priceapă atât de bine tentativa lui Dragnea și a PSD, nimeni nu se aștepta ca lumea întreagă să înțeleagă atât de bine ce se întâmplă în țara noastră. România a devenit un fel de exemplu internațional de bună practică democratică, de luptă anticorupție și de democrație participativă. Pentru prima dată în istorie.
Sigur că intereselor personale ale lui Liviu Dragnea s-au raliat interese personale (identice) ale altor lideri politici, precum ale „adjunctului” său CP Tăriceanu, ale zecilor de deputați și senatori, miniștrilor, primarilor, consilierilor, foști sau viitori clienți penali ai justiției. Așa a fost mai ușor de înțeles pericolul „dezincriminării abuzului în serviciu” și al „deplasării spre roșu”, care au provocat proteste fără precedent în România.
Din pericolul personalizării politicii s-a născut cel de-al doilea mare pericol, cel al soluției unice, fără alternativă, din partea PSD. Situația juridică fără ieșire a lui Dragnea a pus partidul său în poziție identică: nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne salvăm șeful, pe noi și „viitorul luminos” de hoție și lipsă de control. Iar asta se vede tot mai bine după depășirea primei faze a conflictului (proteste, muștruluială externă, anularea OUG 13). Partidul, prin Liviu Dragnea, prin Sorin Grindeanu și prin alți vectori, nu-și asumă greșeala OUG 13, nu a renunțat la planul inițial și justifică pasul înapoi prin lipsă de comunicare și prin cedare la presiunea mulțimii protestatarilor. Noua repliere a lui Grindeanu, după întoarcearea de la Bruxelles, „înțelepciunea” post-factum (jucată destul de prost) indică, din punctul meu de vedere, noua direcție de evoluție a lucrurilor, de ne-cedare efectivă și de revenire a PSD la socoteală dintâi, fără plan B și cu orice risc. Așadar, pe măsura diminuării (și stingerii) protestelor anti-guvernamentale (invocate ca motiv de cedare), se va încerca o resuscitare, întețire, încurajare a manifestațiilor pro-guvernamentale, care apoi să fie invocate ca motiv (în oglindă) pentru revenirea (sub presiunea mulțimii) la situația inițială. În felul acesta, democrația participativă ar fi respectată și în acest caz, nu-i așa? Sunt câteva indicii clare în acest sens: neasumarea greșelii, agățarea de „precedentul juridic” de la Tg. Mureș, „mitingul de strânsură” de la Pitești, programarea altor mitinguri, solidarizarea cu Dragnea, amenințări voalate (cu „tăieri”), inducerea fricii, pedepsirea dizidenților din partid, gen Mihai Chirica etc.
Nu, nu s-a terminat!
Apoi n-am găsit răspuns întrebării dacă de dragul interesului personal sunt în stare să sacrifice destinul și direcția (occidentale al) României sau dacă nu aveau în plan de la început asta.
În concluzie, o singură soluție, cu șanse de reușită: #rezist.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 21 februarie 2017