Tag Archives: jurnaliști

Oct 28

Cui îi e frică de jurnalismul de investigație

Posted on by

Portret 5
Săptămâna trecută (joi), am fost la lansarea Anuarului 2019 al APPC (Asociația Prefesioniștilor de Presă – Cluj), un fel de oglindă anuală a activității jurnaliștilor clujeni. Acolo am aflat, din gura președintelui asociației Remus Florescu, că niciun (tânăr) jurnalist clujean, membru al APPC (din vreo câteva zeci bune de membri), n-a dorit să participe la un training de jurnalism de investigație, ce a avut loc recent. Acțiunea de instruire a avut loc la București, vreme de trei zile, iar organizatorii achitau toate cheltuielile aferente (de transport, cazare, masă, training etc.). Jurnaliști clujeni (dar nu numai) potențial interesați nu trebuiau decât să vrea, să facă o scurtă descriere a activității lor (de unde să rezulte interesul pentru acest tip de jurnalism pretențios) și să trimită un email organizatorilor. Niciunul n-a făcut acest lucru.
Știu bine toate astea pentru că și la studenții jurnaliști a ajuns o astfel de invitație, pe care am diseminat-o (cumva experimental) la anii de studiu doi și trei. Și-a ieșit o mare surpriză, pentru că și-au exprimat dorința să se implice peste zece studenți și au participat efectiv jumătate din ei (circa o treime din total). S-au întors mulțumiți, încântați, pozitivi, puțin copleșiți unii dintre ei, dar și (mai) încrezători în dorințele și posibilitățile lor.
De aici începe discuția mea despre jurnalismul de investigație și despre modul în care este privit acesta de către jurnaliști, manageri de presă, public, politicieni etc. Atitudinea de refuz/rezervă/reținere a jurnaliștilor clujeni (departe de-a o judeca sau condamna) are pentru mine o valoare mai mult simbolică (pentru vremurile pe care le traversăm), decât una factuală.
De ce e important jurnalismul de investigație?
Pentru că îndeplinește acea funcție, ingrată (fiindcă în societățile șubrede n-o vrea nimeni), de „câine de pază” al democrației. Atunci când toți vor să fure, iar pe hoț nu vrea nimeni/are cine să-l prindă. De aceea, jurnaliștii de investigație sunt și paznici, sunt și sanitari, sunt și „gunoieri”, nevoiți să facă pe detectivii, să-și riște cariera, timpul, libertatea sau, câteodată, viața, pentru a dezvălui cele mai grave fapte din societate. Nu se prea înghesuie foarte mulți s-o practice. Iar alții chiar se străduie s-o discrediteze, mai ales cei vizați de anchete (politicieni, infractori, corupți, profitori, „căpușe” de toate categoriile). Sau cel puțin să spună că asemenea materiale „nu prea interesează publicul”. Altădată se încerca, dar acum ar fi greu de susținut că anchetele jurnalistice nu sunt de interes public, odată cu succesul (absolut) al unor proiecte noi, digitale, de jurnalism serios, independent, investigativ (Rise Project, Recorder, Casa Jurnalistului, G4media, Scena9, presseone.ro, inclusiv.ro, safielumina.ro, Centrul de investigații Media etc.). Aceste nuclee (ce-i drept, cam în capitală) ale unui nou jurnalism, populate de un amestec interesant de jurnaliști cu state vechi (mai mult sau mai puțin „resetați”) și tineri jurnaliști în căutarea unei cariere curate (de impact și de succes), devin tot mai atractive și sunt (tind să devină) noile standarde în materie de jurnalism.
Dar atunci de ce e mai atrăgător un training gratuit de jurnalism investigativ (organizat de Rise Project) pentru un student de la jurnalism și deloc interesant pentru un jurnalist aflat în exercițiul profesiunii? Unde începe și unde se sfârșește pasiunea pentru jurnalismul de calitate/impact/anvergură? Unde se frânge dorința și elanul de a face lucruri importante pentru societate și pentru sine?
Sigur că un prim răspuns ar putea fi conjunctura (ar fi vrut ei, dar nu s-a potrivit). S-o luăm cu titlu de inventar.
Ar fi apoi lipsa obiectului muncii (nu le cere nimeni să facă anchete). Așa să fie? Dar ei câte au propus, câte au fost respinse, câte (n-)au fost finalizate?
Ar putea fi și politica editorială, fără genul investigație (din conformism, de frică, din partizanat, pentru a nu-și crea „probleme”, pentru a avea acces la „resurse” etc.).
Ar mai putea fi lipsa de pricepere, anchetele fiind, efectiv, greu de făcut și cerând calificare. Există soluții și pentru asta: școlile de jurnalism (pentru inițiere), training-urile (din țară și de afară), cursurile deschise (UBB are și așa ceva), resurse online, urmarea din pasiune și practica efectivă, care sunt cei mai desăvârșiți profesori.
Și mai e frica personală. Prin definiție, anchetele sunt ceva „împotrivă” (periculos), jurnaliștii care le fac s-ar putea trezi „singuri”, ridicându-și-i în cap pe „toți” ceilalți. Și să-și facă loc fenomenul de solitudine, de inhibiție și teamă.
Deși, în realitate, lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, concluzia naturală a acestor fapte/gânduri/reflecții este că tinerii (aspiranți) jurnaliști își doresc să facă lucruri grele, riscante, importante (pentru ei și societate), dar pentru a le face trebuie încurajați, învățați, susținuți, iar pentru a reuși e nevoie de răbdare, încredere și resurse. Și pentru ca rezultatele să vină și să producă efecte, mai e necesar ca toți actorii împreună (jurnaliști, manageri, patroni) să-și asume deplin rolul social crucial al presei, acela de „câine de pază” al democrației. Căci un câine care nu „latră” (de frică sau de altceva) nu e complice la hoție?!
Am mai spus-o, nu există țară (oraș, societate) civilizată, emancipată, dezvoltată fără o presă puternică și liberă.
Nu există lideri politici autentici, fără o opoziție (mediatică) reală.
Nu există „miliardari” autentici dacă n-au trecut prin „cătarea” presei de investigație.
Nu există opinie publică autentică fără o presă profundă.
Cât de greu de priceput este?!
Iar asta trebuie s-o înțeleagă (și s-o susțină) și președintele țării, și premierul, și primarul, și „miliardarul”, toți, până la ultimul muritor de rând.

Jun 13

Acea presă care trebuie schimbată, acei oameni care pot/trebuie s-o facă

Posted on by

poza-site-5
Căci ce rol mai important au jurnaliștii decât a separa lumea reală de cea aparentă (intențională, interesată, oportunistă). Cum ar fi de conceput o democrație liberală fără o presă liberă, ca reper fundamental pentru cetățenii chemați să se implice și să aleagă. Ce prieten mai bun decât adevărul ar trebui să aibă jurnalistul?! Mi-au venit în minte aceste panseuri, de altfel, binecunoscute (dar vremelnic/deseori uitate), din două motive, legate între ele: festivitatea de absolvire a studenților jurnaliști și nevoia (stringentă și urgentă) de însănătoșire, revigorare, recredibilizare a presei românești.
Fac un scurt inventar al faptelor publice importante din ultimele luni din țara noastră: alegerile din decembrie și rezultatul lor, derapajele PSD la instalarea guvernului, aplicarea programului de guvernare și primele măsuri legislative, prestația jalnică a opoziției, protestele publice imense din ianuarie și februarie, conflictele explicite, dure, absurde, ireconciliabile și păguboase dintre instituțiile fundamentale ale statului (Parlament, Președinție, Guvern, Justiție, SRI, CCR etc.), conflictele dintre aceste instituții și cetățenii României, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță sau ale lui Dan Andronic, care au zguduit din temelii statul român și altele. Nu trebuie uitat niciun episod din „epopeea ordonanței 13”, precum nici deciziile tălmăcite și răstălmăcite ale Curții Constituționale a României (CCR) sau metamorfozele multiple ale legii salarizării. Ei bine, o pot spune, cu deplină încredințare și cu argumente punctuale (ce nu încap aici prin multitudinea și varietatea lor), că niciunul dintre aceste evenimente nu s-ar fi desfășurat așa și nu ar fi avut aceeași evoluție și finalitate în condițiile în care presa românească ar fi fost liberă, obiectivă și independentă. Mai mult de atât, pot aprecia că nici actorii (voluntari sau involuntari ai acestor întâmplări de interes public major) nu ar fi procedat la fel dacă ar fi trebuit să ia în considerare o presă românească liberă, obiectivă și independentă. Iau cu titlu de inventar aceste supoziții (cine nu crede își poate face un doctorat „pe bune” cu demonstrarea lor faptică) pentru a susține că mass-media are o influență majoră în luarea deciziilor politice și că o bună parte dintre acestea se bazează, „ab initio”, pe susținerea „vinovată” a presei aservite. De aceea, e fundamental ca media să fie scoasă, pe cât posibil, din actul decizional, pentru că, până la urmă, ea nu răspunde în fața nimănui, iar dacă nu mai merge, se închide și vine alta și-i ia locul. Cu alți bani, alți patroni, altă muzică. Iar din cercul acesta vicios este greu/imposibil de ieșit.
În ceea ce mă privește, am vorbit (viitorilor jurnaliști), cu zeci de martori (toți cei care au luat parte la cursul de Comunicare politică din anul III și nu numai), până m-a durut gura și au amuțit pereții, despre rolul fundamental al presei libere în democrație. Și-am mai subliniat, în egală măsură, faptul că doar ei, noile generații de jurnaliști, ei, tinerii liberi, nepătați și necaptivi, vor putea să producă schimbarea de care e nevoie. Ei sunt singurii care ar putea, ar dori și ar avea interesul să o facă, desigur, atunci când vor avea forța, coeziunea, voința și ocazia să o facă. Doar să nu uite!
Sistemul nu lucrează pentru ei și trebuie să-l schimbe!
Din noianul acesta de situații artificiale, ținute în viață de presă și cu forța, voi lua doar două exemple, ca subiecte media: celebra „paradigmă a pragului” în cazul abuzului în serviciu și legea salarizării. Subiectul dintâi, care, ne aducem aminte, îl privea/privește direct pe Liviu Dragnea, a fost rostogolit în toate felurile în presă, interpretat, întreținut și susținut (inclusiv la nivel juridic), adus la CCR pe toate căile posibile (cu „pile”, cum a spus presa potrivnică) și, „mort-copt”, scos învingător până la urmă. Cum să susții, în cea mai coruptă țară din UE, ca partid sau ca persoană politică, fără ajutorul presei, dezincriminarea abuzului în serviciului și introducerea unui prag (mare) pentru ca fapta să poate fi incriminată?
Ar fi fost imprudent, lipsit de noimă și de șansă, un gest de sinucidere politică!
Însă media complice a încâlcit subiectul, l-a erodat și relativizat până l-a îndepărtat de la sensul originar, banalizându-l și făcându-l acceptabil, ceea ce și pare a se întâmpla acum. E de văzut dacă opinia publică mai are energie și coeziune pentru a declanșa un protest convingător pentru ceea ce altădată a scos în stradă sute de mii de oameni.
Legea salarizării a fost tratată de presă (în majoritatea ei) după bunul plac al inițiatorilor: ca o necesitate și utilitate maxime, la momentul anunțării ei, pentru a accentua până la caricatură beneficiile politice și de imagine; ca o imposibilitate procedurală, din lipsă de fonduri, atunci când legea a fost schimbată în mod esențial.
E de conceput, fără complicitatea presei, un asemenea act politic sinucigaș: să anunți măriri imense de salarii, nerealiste, imposibil de pus în practică, și apoi să le reduci drastic până la a-ți servi doar clientela politică (demnitari, primari)?
Nu degeaba aproape toate categoriile de bugetari sunt nemulțumite și nu degeaba se anunță mari mișcări sindicale și de protest.
Cui servește acest tip de presă?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 8 iunie 2017

Apr 26

Jurnalismul scurt și publicul cu memorie lungă

Posted on by

Observ, în aceste zile, un suflu proaspăt în presa clujeană și îl salut „din prima”, chiar fără a intra în detalii și a insista asupra cauzelor și formelor de manifestare. Până una-alta, e bine că se întâmplă. Pe de altă parte, aparițiile noi, consolidările de poziții sau relansările, la nivelul scăzut de receptare al presei locale, putem spune că nu crează un climat apăsat concurențial, ci mai degrabă unul complementar. Altfel spus, din păcate, ziarele, site-urile etc. nu se anulează/concurează, ci (încă) se completează unele pe altele. Ceea ce nu-i la fel de bine. Ca parte interesată, am să-mi îngădui, în virtutea experienței și a preocupărilor de zi cu zi, să sesizez câteva fenomene, ca modeste semnale și încercări de a face ordine într-un domeniu ce pare a cădea pradă haosului.

Sunt parte interesată, cum spuneam, pentru că de peste douăzeci de ani mă aflu, în diverse forme, în sfera mass-media, pot spune că le-am văzut și trăit pe toate și că nu-mi poate fi indiferent nimic din ce se întâmplă aici. Deci, contează pentru mine și cine sunt jurnaliștii, și ce fac ei și cum, și ce se spune despre ei, și care este statutul lor în societate. Subliniez, unul deloc bun și favorabil în aceste momente. Nu în ultimul rând, mediul jurnalistic va fi spațiul de manifestare pentru zeci și sute de viitori jurnaliști și nu e totuna cât de atrăgător, cât de curat, cât de prietenos și cât de prosper este acest mediu pentru tinerii ce privesc cu speranță și interes, la un moment dat, înspre această zonă. (Am văzut câteodată și acest debușeu nedrept, cum jurnaliștii „vechi” își descarcă eventualele neîmpliniri prin „tinerii” jurnaliști, chiar studenți).

Câteva din fenomenele de interes pe care vreau să le aduc azi în discuție, din sfera mass-media, sunt următoarele:

1. Clujul este o piață dificilă pentru media, nu de ieri de azi. Nu s-au lămurit deplin cauzele, dar putem vorbi de circumstanțe de luat în seamă. Iată câteva: Caritas-ul, care a decredibilizat presa locală; administrația locală atipică, ce a creat o presă ostilă publicului (presa îl critica pe Funar, clujenii îl alegeau mereu); cazurile de corupție din mass-media și corupția la nivelul cel mai înalt al administrației locale, care n-au fost deloc în favoarea presei; partizanatul fățiș; împărțirea descreționară a banilor șamd. E posibil ca jurnaliștii, luați de val și de vremuri, să uite mai repede decât publicul, mai conservator și cu memorie de elefant. Însă, oricare  și oricâte ar fi circumstanțele, niciodată, dar niciodată publicul nu este de vină pentru insuccesul presei. E suficientă și valabilă pilda văcarului care se supără pe sat. De aici pornesc toate strategiile posibile pentru viitor.

2. În mod paradoxal, astăzi, printul a devenit o susținere pentru on line. Straniu, deoarece acum abia vreo 15 ani, când The Guardian, primul, scotea ediția on line a ziarului, lucrurile stăteau exact invers, adică on line-ul susținea ziarul tipărit, care era baza. Însă paradoxul nu este o soluție, ci doar o constatare, nedreaptă, pe deasupra. O rețetă financiară justă, rezonabilă jurnalistic, ar arăta, deocamdată, că on line-ul, cel gratuit, este formula soft a publicației, iar printul, cel pe bani, este formula hard a aceleiași publicații, nu identice însă. Pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie, obligatoriu, să există o diferență clară, vizibilă, evidentă, ca și conținut și abordare, între cele două formule, print și on line. Puțini reușesc să facă această diferență (Gazeta Sporturilor reușește) și să ceară bani pentru conținutul de calitate, exclusiv. On line-ul enunță, inițializează, printul aprofundează, fixează și definește un subiect. Sigur că există și formula intermediară a conținutului on line parolat și plătit, e drept, la prețuri modice, pentru cine își permite.

Cu aceste lucruri, publicul trebuie învățat, iar marketing-ul nu este doar o poveste, ci chiar o știință.

3. Jurnalistul zilelor noastre, confruntat cu fenomenul de convergență media, cu on line-ul, blog-ul și social media, se află într-o justificată dilemă, ce merge mai bine  (dincolo de disjuncția „tabloid-serios”): conținutul scurt, enunțiativ, divers, ușor de receptat sau conținutul greu, complex, explicativ, lung, de calitate. Altfel spus, știrile scurte, multe și mărunte, eventual ilustrate, ca un mozaic ce amintește de facebook, sau analize, reportaje, anchete ce reflectă o lume diferită, profundă, legată, mai apropiată de realitate. Greu de ieșit dintr-o asemenea răspântie, dar, e limpede că un conținut eterogen, prolix, vâscos, pictural întâlnit și în rețeaua socială nu-ți va da niciodată identitate ca instituție media și plusul necesar pentru a conta pe piață. Dimpotrivă, doar conținutul independent, exclusiv, omogen, de calitate își poate conferi acest statut și acel atu de care ai nevoie pentru a marca deosebirea față de multe alte inițiative similare, la fel de facile. Aici mai există și tentația numită „valea ambiguității”, a click-ului cu orice preț, inclusiv a amestecării realului cu viralul. Această ambiguitate voită aduce click-uri, nu-i vorbă, dar, în fond, nu face nici doi bani.

De fapt, aici e cheia, la bani. Se știe și se confirmă, printul pierde bani, dar aceștia nu se duc în on line. (va urma)