Category Archives: Eveniment

Nov 04

La moartea Reginei

Posted on by

Pornesc aceste gânduri, care ar trebui să fie pioase, de aducere aminte, de regrete și de tristețe (ca la moartea oricărui om), de la observația cuiva din spațiul public că se face prea mare tam-tam pe monarh și monarhie, că prea sunt toți „regaliști”, că prea se dau toți de „ceasul morții” de părere de rău și că fac pe experții și că se bagă singuri în seamă. M-a surprins, vă spun, și m-a mâhnit această atitudine, acum la aproape o zi după moartea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Pentru că, dimpotrivă, mie mi-a plăcut asta, mi s-a părut la locul lui că s-au umplut rețelele sociale și televiziunile și site-urile de tot felul cu amintiri, omagii și condoleanțe aduse reginei, căci au creat atmosfera și starea ce mi se păreau potrivite la un asemenea eveniment, ținând cont de rolul, profilul și amplitudinea persoanei dispărute.

Nu așa se cere, ca celui mort să i se ierte totul, să se vorbească frumos despre el, indiferent cine a fost și ce-a făcut!? Chiar de către oricine!

Cu atât mai mult cu cât regina Elisabeta a II- a a fost cineva și a făcut multe, a fost, cel puțin, cel mai longeviv monarh din istorie, iar dacă nu din toată istoria, atunci sigur din cea a Marii Britanii și a ținut ridicat steagul regalității din lumea întreagă fără reproș. Putem spune, pentru contemporaneitatea noastră, că a fost cel mai important reprezentant de oriunde al monarhiei constituționale ca formă de organizare politică și socială.

Mă străduiesc să găsesc cuvintele potrivite (pentru un neistoric) pentru a aduce vorba și a sublinia care este semnificația și valoarea de simbol pe care o acord eu regalității, reginei acesteia și apoi persoanei care a întruchipat vreme de 70 de ani coroana britanică. Pentru unii, din zilele noastre, regele/regina este simbolul „puterii fără de putere”, al aristocrației „degenerate” sau golite de sens, dar cu „ascendență”, ce ocupă locuri privilegiate fără de merit și fără să exercită o influență în rău sau în bine pentru treburile țării. Cu alte cuvinte, un fel de „paiață cu ștaif”, cineva care doar reprezintă, dar nu conduce, care veghează fără să supravegheze sau care privește tâmp spectacolul sau circul puterii adevărate care guvernează. Pentru alții, monarhia este un lux, o cheltuială necuvenită și la care s-ar putea renunța. În fine, pentru mulți e un semn al anacronismului și al inadecvării la realitatea politică a zilei și, trebuie să recunoaștem, aceste idei și dezbateri au scurtcircuitat și societatea britanică și lumea din jur. Multe alte lucruri rele se mai pot spune, cu temei sau fără, despre monarhie. Regalitatea britanică însă și-a dovedit trăinicia, este un factor de echilibru, stabilitate, neutralitate și purtare cu demnitate a funcției și a poverii acesteia, iar regina Elisabeta a II-a este chiar simbolul acestei „rezilienței monarhice”, cea care a dat consistență tronului regal prin sobrietate, discreție, abținere, întelepciune în momente critice, un element de reprezentativitate pentru popor și de neamestec în „mizeria politică” a timpului sau a momentului. Orice se putea întâmpla, în țară sau în lume, știai că pe regina Marii Britanii o găseai tot acolo, la fel, un reper de neclintit și care va reacționa întotdeauna ca „un rege”. Iar când a vrut să transmit ceva a făcut-o cu fermitate și discreție cum numai o regină își permite să facă. A fost un model comportamental și moral, având a se lupta toată viață cu atitudini și ipostaze atipice, nepotrivite, nedemne chiar în propria comunitate/familie regală.

Într-o lume atât de schimbătoare, de fluidă și de nesigură, în care instituțiile (fie ele și fanion) și persoanele sunt bântuite de neîncredere, de pierderea prestanței și a credibilității, reperele sigure și simbolurile capătă sensuri și roluri noi. Regalitatea așa cum a înțeles-o Elisabeta a II-a (care nici măcar nu trebuia să fie regină și nu a fost pregătită pentru asta) este un asemenea reper și simbol, nu doar pentru lumea de ieri, ci și pentru cea de mâine.

Căci paradigma contrară o vedem imediat alături. Crede cineva că „empireul” puterii rămâne gol, că cineva nu vrea, nu ocupă sau nu încearcă să uzurpe „locul” lăsat liber al regelui? Priviți în jur și veți vedea că nu! Și atunci „tronul” se ocupă cu tot felul de intruși (indiferent cum se numesc, președinți, prim-miniștri, secretari, dictatori, generali, ayatolahi etc.), care devin regi fără de nume, împărați fără coroană, „dumnezei pământești” fără mitră șamd. N-au nevoie de „ascendență”, căci pentru ei contează doar cea a banilor, iar dacă o invocă cineva, atunci o cumpără. Nu se revendică aristrocrației, căci n-o înțeleg, poate doar celeia parvenit-financiare, putând a fi (și sunt, de cele mai multe ori), în fond, niște „derbedei”, nu doar fără ștaif,  ci fără educație și fără scrupule. Cam asta conține, dacă privim cu atenție, noul „empireu politic” din care „regele a plecat”.

Spun acestea fără a fi un „regalist” manifest sau militant, ci doar ca om căruia moartea reginei Elisabeta a II-a i-a produs întristare, amintiri plăcute, o stare neobișnuită și o imagine pe care ți-ai dori-o de la un Suveran, dar pe care o găsești atât de rar în ziua de azi. Care ar fi problema atunci că toți „experții”, „narcișiștii”, „piariștii”, toată „plebea” și „neofiții” spun o vorbă bună (care cum se pricepe) la moartea reginei Elisabeta a II-a?!

Feb 04

Ce consideră românii știri false

Posted on by

Portret 4
În continuare la ce scriam zilele trecute despre mari contradicții și contraziceri în societatea românească! Încă una, uimitoare, din sondajul recent INSCOP Research.
Potrivit răspunsurilor, peste două treimi dintre români (65,7%) consideră că „pandemia de Covid-19 a fost provocată de elitele globale pentru a impune controlul asupra populației lumii”, iar mai mult de un sfert (28,4%) cred că „există un plan la nivel global pentru implantarea de cipuri prin vaccinare”.
De unde au ajuns la aceste concluzii? Firesc, din ce au auzit, văzut și citit, din ceea ce au înțeles și din ceea ce cred (sau le place să creadă) etc.
Dar, mai zice sondajul, în același timp, 54,7% dintre respondenți apreciază că în ultimele luni au fost expuși la știri false sau dezinformări în foarte mare și mare măsură, iar 41,8% că au fost expuși în mică măsură sau foarte mică măsură/deloc.
Ce poți alege de aici? Căci nici nu știi ce e mai confuz?
S-o luăm băbește:
📌 cum pot răspunde 41,8% dintre români că nu au fost expuși (decât puțin sau chiar deloc) dezinformării și știrilor false când în spațiul public coexistă, fără putință de tăgadă, cel puțin două curente (de informare și opinie) complet opuse, legate de coronavirus: că pandemia este autentică și naturală și că pandemia este o conspirație?
📌 Putem deduce de aici că unii nici nu sesizează această contradicție sau o ignoră complet; putem crede că alții sunt atât de izolați în bule (fizice, media, virtuale), încât n-au aflat de cealaltă variantă pentru a o judeca sau putem subînțelege că le convine să declara așa (indiferent dacă e adevărat sau nu)
📌 însă, majoritatea (54,7%) identifică și acceptă că ar fi supuși/expuși știrilor false și dezinfomării, dar e interesant ce concluzii trag și, mai ales, ce consideră ei a fi știri false. Asta ne arată celălalt rezultat al sondajului, care spune că peste două treimi (65,7%) cred că pandemia este o conspirație.
📌 așadar, dacă majoritatea acceptă existența știrilor false, iar două treimi cred în conspirație, înseamnă că aceștia, rezistenți la deziformare, percep ca știri false cele care afirma existența naturală a pandemiei. Mai clar, rezistenți la dezinformare sunt cei care cred în teoria conspirației, iar informațiile credibile sunt cele care alimentează conspirațiile. Cum sună asta?
📌 aceste date cumulate spulberă iluzia/speranța că ar fi altfel în percepția majorității românilor, adică faptul că pandemia coronavirus (cum au fost și altele în istorie) este o năpastă, ce trebuie acceptată ca atare și depășită (precum altele) și că știrile false încearcă (din diverse motive) să pună pe seama unor conspirații (nedovedite și, mă tem, nedovedibile) această pandemie. Vaccinarea, care este o realitate factuală, nu o informație sau o conspirație, confirmă numeric/procentual această iluzie.
Încă o precizare, desprinsă din sondaj, să zicem necesară (dar nu suficientă):
„Percepția dimensiunii conspirative a controlului global este mai puternică în rândul segmentului de populație cu studii primare si venituri scăzute din mediul rural, însă, în mod aparent paradoxal, când intră în discuție subiectul cauzei pandemiei COVID, ponderea populației ce crede în acest scenariu se extinde nu numai în rândul celor din urban cu studii medii ci și in rândul populației cu studii superioare și venituri ridicate. Acest fapt subliniază posibila fragilitate pe palierul emoțional cauzată de abundența expunerii la știrile false, de un sistem de evaluare rațională mai puțin structurat la acest context și de ponderea mai ridicată a dimensiunii magice în mentalul colectiv autohton față de a altor națiuni”, susține Dan Andronache. vice-președinte True Story Project (TSP).
Dilema și speranța mea ar fi (să știu) cât din aceste răspunsuri sunt rezultatul analfabetismului funcțional (mediatic, civic, politic, economic) și cât datorează convenabilității.

Mar 30

Metamorfoze sub presiune

Posted on by

DSC_0174
Eu sunt, în continuare, uimit de iuțeala, substanța și profunzimea transformărilor prin care trecem și suntem la doar o săptămână-două de trăit paradigma „statului în casă”. Sunt atât de rapide că nici nu le putem bine procesa și digera. Căci, fără prea multe preparative, socoteli sau bombăneli, am început brusc prin a face lucrurile altcumva, am continuat pieziș prin a gândi altfel și am ajuns otova a visa amintrelea. Eu, de pildă, în fiecare noapte am câte un mic coșmar, nu foarte profund, nu din cale-afară de elaborat, nu extrem de sâcăietor, îmi macină câteva ore de somn, dar mă descurc, îl gestionez, deocamdată.
În altă ordine de idei, am privilegiul sau ghinionul de a-mi putea desfășura activitatea de bază (didactică) de acasă și a nu trebui să ies deloc din casă, potrivit recomandărilor și legii marțiale în vigoare. Și vreau să spun că până acum mi-am luat foarte în serios această sarcină, atât din datorie față de mine însumi, din respect față de ceilalți, cât și din obligație față de ceea ce se numește stat, de rolul și modul lui de funcționare. Sigur că e o convenție socială neobișnuită și asta, mai ușor sau mai greu de acceptat (de unii și de alții), mai ușor sau mai greu de suportat (de unii și de alții) și mai ușor sau mai greu de înțeles (de unii și de alții). Bineînțeles că rezistența omului la habitudini neconvenabile, la sacrificii greu de înțeles și la privațiuni sociale e pusă la grea încercare și să nu ne mirăm că unii cedează mai repede decât era de așteptat.
O parte vor fi considerând aproape instantaneu că aceste măsuri sunt neavenite și nenecesare, că dimensiunea pandemiei (produsă de coronavirus) e exagerată, supradimensionată, inventată și că totul are un alt substrat (geopolitic, financiar, strategic etc.). E calea cea mai lesnicioasă de a scăpa „din încercuire”, de a te dispensa, a găsi vinovați ascunși și a te crede „înafara lumii”, „out of the world”, „hors du monde”, fără răspundere și fără prihană. Această categorie va considera că toate măsurile luate sunt proaste, va refuza orice raționalitate (științifică, medicală, psihologică etc.) și va ataca sus, până la Dumnezeire. Am văzut pe unii care critică autoritățile naționale, pe cele europene, mondiale, universale etc. și au început să dea sfaturi Papei de la Roma. Zău așa! Papa are nevoie de înțelepciune și o caută cu împrumut. Și eu care credeam că trebuie să începi prin a da sfaturi „păduchelui” (dinăuntru sau dinafara), pisicii și câinelui de lângă, oamenilor însoțitori, vecinilor cu care te afli împreună în izolare, compatrioților șamd. Metehnele omenești, de multe ori reprimate și dosite, nu așteaptă decât prima ocazie ca să răbufnească.
Dacă nu suntem toți „fataliști” sau marginaliști, de bunăseamă, o parte vom fi fiind „oportuniști”, o categorie „de criză” pentru care lipsa de empatie și responsabilitate, ticăloșia și învârteală sunt „valori antreprenoriale” supreme pentru aceste timpuri. Spre deosebire de cei de dinainte, care sunt pasivi agresivi, aceștia sunt activi agresivi și au tendința de a umple spațiul public. Ei se hrănesc din conflicte, îndrăgesc și cultivă situațiile tulburi, încearcă să fie mereu pe creasta valului, au atitudine neclintit marțială și pronunță tot timpul sentințe negative, definitive și irevocabile (urmăriți-l de pildă pe Băsescu). Într-o postare pe Facebook am numit generic această atitudine „politica pe geam”, a celor care nu se bagă, dar știu ce e de făcut, critică, dar nu asumă nimic, privesc, dar nu pun mâna, sfătuiesc din răsputeri, dar nu ajută cu nimic. Și încearcă să profite. Dar nu e vorba numai de politică aici (ea e ca întotdeauna o caricatură a realității), ci de o suită de „oameni și omuleți”, de „lucruri și lucrușoare” care vădesc frustrările și neajunsurile noastre, lipsa de apetență a majorității pentru jertfă și suferință, încapacitatea de a proiecta o perspectivă pe termen scurt sau mediu, superficialitatea în înțelegerea unei situații excepționale și raportarea individualistă, egoistă la prezent. Prototipul e destul de bine reprezentat și, pe măsură ce perspectiva morții se va estompa, va deveni tot mai numeros. Dacă nu le-aș fi zis „oportuniști”, le-aș putea spune (maximal) „jefuitori de cadavre” sau (minimal) „geamgii de criză”.
N-am nicio îndoială că această criză (ca orice încercare extremă) va scoate din noi și ce-i mai bun și ce-i mai rău. În copilărie auzisem o vorbă dură de la cei mari, pe care bineînțeles că nu am înțeles-o decât mai târziu, care zicea: „câinele se cunoaște la drum lung și țiganu’ la p… măsii”. Cam așa va fi. Vor mai fi fiind și alte valori în societate și vor apărea și acestea, nu cu aceeași acuitate, nu cu aceeași vizibilitate, nu cu aceeași pondere, că media e obișnuită să se ocupe mai ales de aspecte negative. Solidaritate, empatie, milă… Mi-e greu să descriu acum portretul „eroului pandemiei”, poate că va fi și acesta un personaj colectiv, dar parcă aș înclina să cred că se va alege din rândul medicilor, a acelor doctori care n-au cuvântat strâmb jurământul lui Hipocrate, pentru care viața oamenilor mai înseamnă ceva, a acelora care, fie și pentru numai o secundă, viața celorlalți e mai importantă decât a lor înșiși.
Ce mult mi-ar plăcea să aud, să văd, să scriu numai despre profiluri pozitive de criză.

Mar 27

Rămâneți în casă, dacă vă pasă

Posted on by

poza-site
Mi-a fost imposibil să nu asociez această siglă a (auro)recluziunii la domiciliu („stați în casă”) din aceste zile, cu deviza luptei pentru statul de drept de acum 3-4 ani („ieșiți din casă, dacă vă pasă”), scandată, din toți plămânii, de mii și mii de oameni, noaptea prin ger, pe străzile Clujului (și ale altor câtorva orașe). Totuși, ce schimbare colosală de paradigmă între cele două împrejurări la un interval de timp atât de scurt. Parcă am fi dintr-o altă țară și de pe altă lume.
Într-adevăr, ne este dat să trecem printr-o (altă) situație limită, pe care niciunul dintre cei care se află în viață nu a avut ocazia să o trăiască, foarte greu de închipuit până nu demult, dar pe care doar globalizarea, mobilitatea incredibilă a acestei lumi și scurtarea distanțelor au făcut-o posibilă. O asemenea catastrofă planetară, o pandemie de asemenea dimensiune, cum este coronavirus, putea fi (până mai ieri) doar partea unui scenariu de film de anticipație sau a unei distopii, din multele pe care scriitorii și scenariștii le-au închipuit. Nu era pentru lumea noastră cea tihnită, puțin obosită de atâta bine și deja sătulă de prea multe libertăți, pe care începea să nu le mai prețuiască cum se cuvine. Sunt prea multe lucruri întâmplate deodată și prea cuprinzătoare schimbări pentru a nu zăbovi asupra lor chiar și în această „goană a calului” în lupta pentru supraviețuire.
# Pentru unii, pandemia COVID-19 ține de pură întâmplare (nefastă), de ocurența răului în lume, care, vrem-nu-vrem, vine fără alese. N-avem decât să o primim ca pe o fatalitate, să sperăm că pedeapsa grea ne va ocoli, că vom scăpa și că apoi va trece, cum trec și altele în viață. Acest fatalism desuet, fie perceput în registru profan, fie asimilat în trăire religioasă, pare prea puțin și incomplet pentru „dimensiunea fiarei” cu care ne înfruntăm.
# Pentru alții, coronavirusul e produsul secundar otrăvitor al dorințelor noastre (ne)mărturisite de a fi ubicui, de a fi peste tot și a șterge granițele, cele fizice, ce țin de teritoriu, cele simbolice, ce țin de limbă, cultură, tradiție, dar și cele virtuale, care nici nu mai știm de ce țin (sau nu țin de nimic). Sigur, tot ei ar putea spune că e și o pedeapsă și o trimitere simbolică înapoi către locul de obârșie sau, pur și simplu, către cel de locuire.
# Pentru o altă categorie, marea epidemie e rezultatul luptei pentru putere, al cinismului politic și al lipsei de scrupule care, de dragul influenței și al banilor, sunt capabile să sacrifice orice. Avertismentul acesta planetar este atât de mare și atât de grav încât greu putem accepta scenarii în această manieră conspiraționistă. Dar ele există și alimentează, din păcate, o bună parte din omenire, cei dispuși să creadă cu ușurință și cei cărora le convine să creadă.
# În fine, catastrofa globală căreia îi suntem în premieră martori și victime, ar putea fi rezultatul nesăbuinței oamenilor, a urmării unei căi greșite, a unei aventuri (tehnologice) care vrea să ne arate cât de vulnerabile și de imperfecte sunt toate sau cum toate beneficiile avansului fără egal sunt totodată și pericole mortale. Și mă opresc din speculații.
Însă oricare ar fi rezultatul, există o dimensiune simbolică, nefactuală, a acestor întâmplări la care va trebui să cugetăm adânc cu toții după ce catastrofa va trece. Și să tragem învățămintele de rigoare, dacă se poate, fiecare în parte și toți-toți laolaltă. Și a rezolva, „în timpul liber”, câteva paradoxuri greu de digerat.
De pildă, cuvântul de ordine al acestor zile este solidaritatea, dar ea se cere făcută prin „distanțare socială”. Adică fiți solidari stând fiecare la casa lui, nu vă întâlniți, nu vă vedeți, nu vă atingeți.
Iar culmea solidarității se va fi atins când fiecare individ (familie) va fi fost perfect izolat în casa lui, separat de toți ceilalți. Apropiere prin îndepărtare! Depărtare pentru apropriere!
Nu-i aceasta o ironie galactică la adresa rețelelor sociale și a prieteniilor gigantice pe care le face posibile internetul?!
Nu e un râs pantagruelic la adresa contagiunii virale, a prostiilor, a minciunilor și a falsurilor noastre, distribuite unii-altora ca semne de bunăvoință și curtenie?!
Nu-i „statul acasă” un soi de revoluție, o rescriere de cod, un „protest” al lumii reale față de cea virtuală, sau o „răzbunare” a celei de-a doua față de cea dintâi?
Revenind din lumea rarefiată a ideilor în cea apăsătoare a faptelor, restricțiilor și autoizolării, constatăm că președintele României a decretat stare de urgență pentru treizeci de zile, cu măsuri excepționale. De fapt, o lege excepțională care încearcă să redefinească viața noastră tulburată a acestor zile. Dar această redimensionare (pe care o vom asimila cumva) nu va fi singura noastră problemă și nici cea mai mare. Eu zic că e esențial acum să stăm în casă (dacă așa trebuie), dar și mai important va fi ce vom face după ce ieșim afară. Dincolo de număratul morților, a pagubelor și a crizelor. Care de obicei nu au milă.

Mar 27

Alegeri la UBB

Posted on by

Select7
Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca este în febra alegerilor, pentru că în 3 martie, cei în jur de o mie cinci sute de electori își vor alege noul rector, după expirarea celor două mandate ale lui Ioan Aurel Pop. Ar fi cel de-al cincilea nume de rector în ultimii treizeci de ani, după Ionel Haiduc, Andrei Marga, de două ori, și Nicolae Bocșan (intercalat). Nu uităm, UBB este o universitate reprezentativă pentru Cluj-Napoca și pentru România (evident, fără a fi singura). Este încă și cea mai mare universitate din oraș și din țară și, bag seamă, din sud-estul Europei (cel puțin). UBB este, de câțiva ani, și locul meu loc de muncă principal, unde însă activez ca și cadru didactic, în diferite forme, de vreo cincisprezece ani. Evident că o să votez și eu, așa cum este firesc, alegând dintre cei doi candidați înscriși pentru această responsabilă funcție. Cei doi candidați, aflați în campanie, sunt deja cunoscuți, în persoana profesorului Ioan Chirilă, de profesie teolog, venind din partea Facultății de Teologie Ordodoxă, respectiv a profesorului Daniel David, de profesie psiholog, și reprezentând Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Cei doi, fiecare cu meritele sale, și-au făcut cunoscute programele și intențiile, în diferite forme, de la expunerea proiectului managerial pe site, trecând prin apariții în media și până la vizite la facultăți, pentru întâlniri cu electorii. Candidații au fost și la facultatea noastră (FSPAC) și am participat la ambele întâlniri, fapt ce mi-a și inspirat gândurile de față.
Vreau să adaug că eu nu sunt chiar deloc universitarul tipic, adică acela care începe ca asistent și sfârșește ca profesor, făcând același lucru toată viața. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar la mine nu s-a întâmplat așa. Eu am urmat întâi o facultate tehnică și am rămas în această horă (inclusiv efectuarea stagiului) până la Revoluția din 1989. Înainte de asta chiar, m-am înscris și am urmat o facultate umanistă din actuala UBB (pe vremea când nu aveai voie să faci facultățile cum vrei tu) și, începând cu anul 1990, m-am apucat de jurnalism atunci când a devenit liber. După vreo treisprezece ani de presă (grei și foarte intenși), mi-am asumat o experiență antreprenorială care a durat 7-8 ani, până când efectele crizei financiare din 2008 m-au obligat să închid firma. A fost o perioadă prolifică pentru mine, nu numai și nu neapărat financiar, cât al învățămintelor trase (despre antreprenoriat, economie reală, piață de capital, crize economice etc.,) despre viață în general. Chiar și despre jurnalism, pe care l-am înțeles mult mai bine odată ieșit din interiorul sistemului. S-a întâmplat, totodată, aproape de la începutul aventurii mele antreprenoriale, să am norocul unui context și al unor oameni potriviți care m-au acceptat/chemat, ca practician al jurnalismului, să predau un curs de jurnalism de investigație la Jurnalism (FSPAC din UBB) și așa a început „cariera” mea universitară. Am funcționat mai mulți ani cu trei slujbe (cea de profesor nefiind cea principală), n-am „pățit” nimic, iar în timpul liber mai și scriam câte un articol de opinie. Se pare că m-a prins „munca la catedră”, s-a transformat încet în pasiune (iar câteodată, cred, chiar în misiune) și m-am dedicat cu totul, păstrând însă o „supapă”/un debușeu pentru scris și jurnalism aplicat. A fost un amestec „straniu” de activități și incidențe, pe care doar tranziția îl poate face mai bine înțeles. Însă eu fiind foarte legat de jurnalism, asumându-l și profesându-l mereu în diferite forme, atunci când cineva mă întreabă repede ce mă simt (jurnalist sau profesor) am mici probleme de identificare, răspunsul cel mai corect și acceptabil fiind și/și. Ceea ce-mi conferă și o anumită distanță în raport cu toate câte se întâmplă într-o universitate.
Vreau să spun că n-o să fac eu vreo recomandare cuiva pe cine să voteze și n-am să spun nici eu cu cine voi vota, electorii au avut la dispoziție atât programele, cât și candidații să se hotărască. Voi spune, cu îngăduința tuturor, fără a intra în detalii, ce aștept eu, din poziția de angajat/cadru didactic și jurnalist de opinie, ca viziune, de la noua conducere a UBB, fără a fi luat nici măcar ca vagă aluzie la programele candidaților.
1. La forța pe care o invocă și o are, UBB trebuie să fie un „jucător”principal pe piața ideilor, să dea tonul, să fie un jalon de neocolit în toate domeniile sale de competență, de la științele educației, trecând prin cele umaniste și ajungând la cele tehnice. Autoritatea culturală/intelectuală/științifică a UBB (dacă există) trebuie să iasă din sala de curs, din conferințe tematice și lucrările științifice, și să ajungă/coboare în societate pentru a deveni norme, standarde, repere. Profesionale, științifice și morale. Și nu doar local sau național. Câteodată, UBB, în toată mărimea și splendoarea ei, și-a părut sieși suficientă.
2. UBB poate și trebuie să fie un pol de putere și de influență (printre cele mai mari), inclusiv politică, la nivel național. E un „colos” uman și intelectual care nu-și folosește forța pe care o are. Iar această putere trebuie să se facă simțită imperativ (fie în acord, fie în dezacord) în toate lucrurile importante din această țară: întocmirea de strategii și planuri de dezvoltare, elaborarea de legilor importante, realizarea de expertize și prognoze etc. De pildă, e aproape obligatoriu ca UBB (să încerce) să impună o calitate mai mare a educației din România, în amonte. Prea multă discreție, prea puțin altruism instituțional.
3. Rezultatele eforturilor punctuale și ale gândirii din laboratoarele conceptuale ale universității trebuie să ajungă în societate, sub toate formele, de la consultanță și expertiză, până la proiecte și colaborări, având destinatari instituții guvernamentale/neguvernamentale sau instituții private lucrative. Câteodată, traseele par complet paralele când ar trebui să fie convergente. De la informatică, fizică, economie etc. și până la comunicare și jurnalism.
Dacă e prea mult sau prea puțin, candidații vor fi știind mai bine.

Jul 15

Marele câștig

Posted on by

Select7
După șocul alegerilor din 26 mai, vom rămâne cu niște amintiri puternice, câteva consecințe politice, juridice și economice notabile și, lucrul cel mai important pentru mine, cu un mare câștig.
Condamnarea definitivă a lui Liviu Dragnea și încarcerarea de a doua zi au avut darul unui amplificator de emoție, de gust politic și de miros (iz) democratic. Însă impresiile senzoriale trec, importante cu adevărat sunt consecințele și, mai ales, cele de lungă durată.
Urmările politice n-au întârziat să apară, scena politică s-a resetat complet și intrăm într-o zonă a nisipurilor mișcătoare. În numai două zile, PSD și-a pierdut capul, direcția și ținta și-a intrat în plină derivă (ca o „găină beată”), în frunte cu Viorica Dăncilă. Căci scopul nu era decât să-l scape de pușcărie pe „derbedeul politic” Liviu Dragnea, „restul” programului, compus din „daruri grecești” (salarii și pensii mărite etc.), neavând alt scop decât să facă acceptabilă această „golănie națională”, instrumentată politic, legislativ și economic. Fără acest țel (neanunțat, nemărturisit și nerecunoscut), de încurajare a hoției și descurajare a cinstei, muncii și meritocrației, complet eșuat, PSD se vede în situația de a face „artă pentru artă”. A dat oamenilor cât a putut pe împrumut, dar nu i s-a recunoscut nimic.
Și acum ce să facă?
Să continue cu abuzarea statului ca și cum Liviu Dragnea ar fi încă în viață (politică)?! Nu-i cine!
Să încerce „să dea” în continuare ca până acum? Nu-i de unde!
Să-și asume explicit populismul, extremismul, antieuropenismul? Nu-i pentru cine!
Să se întoarcă la social-democrația pierdută și abandonată? Nu-i credibil!
Să încerce să se reformeze? Nu-i nicio șansă! Căci forța sa e tocmai tribalismul, „baronismul”, conservatorismul!
Singura idee politică nouă adusă de actuala guvernare (PSD+ALDE) a fost că în România e prea multă anticorupție și că românii nu o doresc. O ideea închipuită și complet eronată, după cum arată rezultatul alegerilor și al referendumului.
Urmările juridice sunt (sper) încetarea măcelului asupra justițiarilor, asupra legislației penale și a întregului sistem juridic, slăbit, vulnerabilizat, decredibilizat. Măscărici politico-juridici precum Florin Iordache, Eugen Nicolicea sau Șerban Nicolae, investiți cu puteri anormale și discreționare, sper că vor dispărea de pe prima scenă. Cred că vor fi abandonate proiectele „reformei nebunești”, de salvare a șefului (odată ce el este deja în pușcărie), și că va începe revenirea, normalizarea, liniștirea apelor în justiție. Curtea Constituțională a României (un fel de „cloșcă” a abuzurilor) probabil că se va reorienta, așa cum a indicat deja. Abia apoi va trebui să înceapă adevărata reformă costituțională, dacă va fi cine s-o facă și s-o susțină.
În mod mai puțin vizibil, cele mai preocupante consecințe sunt cele economice. Cel mai greu de înțeles și cel mai dificil de îndreptat/reglat. Nu știm cu adevărat cine va avea curajul, determinarea și luciditatea să ia „taurul de coarne” și să-și asume să facă ordine în dezordinea indusă de actuala guvernare. Amănuntele sunt prea abundente, dar să nu uităm că stăm pe cea mai mare inflație din Europa, pe o creștere economică artificială (prin consum), că bunăstarea sugerată se bazează pe împrumuturi și pe chițibușuri fiscale și că vine vremea decontului și a crizei. Mai debrabă partidele se vor feri s-o înfrunte, pentru a evita costurile politice. Ceea ce nu-i bine deloc!
Spuneam la început de un mare câștig al alegerilor. Acesta nu este nici dispariția lui Liviu Dragnea (căci personaje ponosite, acre, bete de putere și mediocre ca el nu rezistă prea mult, producând germenii propriei distrugeri). Nu este nici marginalizarea prin vot a PSD, generată de o strategie politică absurdă, a „struțului”, subordonatată intereselor unui singur om, ignorând imaginea și soarta partidului. PSD e demult un partid alienat, care se reprezintă pe sine și un grup, tot mai restrâns, de dependenți electorali. Marele învingător nu e nici PNL (deși a obținut cele mai multe voturi), pentru că nu a câștigat nimic prin propriile puteri, prin strategie, idei și figuri noi, nu a produs nicio revelație. A obținut voturi așteptând inert „să se strice fructul” și să cadă singur (așa cum a făcut PSD în 2016), a urmat cuminte ideea președintelui Iohannis, de a lăsa pe Dragnea să greșească, să se compromită și să piardă alegerile pe un vot de contestare. Strategia a reușit, e drept, dar cu ce costuri și cu ce riscuri, România ajungând la un pas de marginea UE!
Marele câștig e participarea mare la vot (surpriză absolută), extinderea ofertei politice, apariția unor politicieni și partide noi și, mai ales, validarea acestora și încrederea enormă cu care au fost investiți. Țara noastră s-a trezit, brusc, dintr-un coșmar într-o altă realitate politică, cu o prezență la vot nemaiîntâlnită, cu cetățeni revoltați că nu-și pot exercita dreptul de vot, și cu un alt raport de forțe între partide. Validarea Alianței USR+PLUS ca a treia forță politică e marea surpriză și marea revelație a acestor alegeri.
Apariția de partide noi și întoarcerea către politică și către asumarea acesteia de către cetățeni e una dintre obsesiile mele și principalul motiv pentru care am făcut cronică politică în acești ani. Am descoperit cu toții acum un depozit enorm de energie publică, civică, democratică, care „zăcea” undeva și care a fost activat prin acest scrutin. Cu îngăduință, e și un mic motiv de satisfacție personală.

Dec 04

Să ne înțelegem istoria

Posted on by

Portret 3
Întâmpin Centenarul Marii Uniri, cel mai important eveniment din existența țării noastre (în opinia mea), cu îndemnul serios de a ne cunoaște în amănunt istoria și a o înțelege în profunzime. E cel mai înțelept mod de a omagia un act de o asemenea amplitudine, o obligatorie formă de recunoștință pentru ceea ce au făcut/suferit înaintașii noștri și o necesară formă de responsabilitate pentru prezent și viitor (înainte de-a da drumul festivităților/festivismelor).
Se spune că nu există o istorie, ci istorii spuse de niște oameni care își spun istorici despre vremuri trecute și unde fiecare dintre ei încearcă să fie convingător cu viziunea sa. De asemenea, se spune că istoria este o poveste a cuiva despre lucruri netrăite sau trăite de alții. Iar poveștile știm că trebuie să fie atrăgătoare, interesante și folositoare, dacă se poate. Aceasta nu e o negare a ceea ce îndeobște știm noi despre această mega-poveste a unui popor, ci o precauție în plus, pentru o istorie națională, cel puțin pentru ultima sută de ani, prea mult pervertită și folosită în interes propriu de cei aflați vremelnic la cârma ei.
Contemporanii nu par a vrea să facă excepție.
Nu sunt istoric și n-am avut niciodată pasiune și curiozitate peste medie pentru această disciplină. Am învățat ce ni s-a spus la școala „comunistă” (cu entuziasmul și realismul specifice vârstei), am mai colecționat fapte inedite de prin „magazine istorice” și mi-am luat doza de scepticism de la „șopârlele” la clasă ale câte unei profesoare de istorie, sătulă de mistificările comuniste. Istoria „cum a fost ea” am descoperit-o (sau am crezut asta) cu toții după căderea cortinei comunistoide, dar n-a fost, nici de data asta, cum am crezut/sperat să fie, căci și această redescoperire s-a făcut în pâcla politică lăsată și în vâltoarea noilor vremuri. Ne-am luat porția de istorie fragmentar, după ureche și după influențe. Iar câteodată demistificările s-au transformat în re-mistificări.
Personal, am avut foarte multe reprezentări bune despre Unire, ca orice ardelean. Bunicul meu patern, care era morar, a apucat să-mi spună, ca eu să țin minte (nu să și pricep atunci), cum a fost în `40 (cu dez-unirea României) când noua graniță i-a rupt gospodăria în două, o parte din „loc” (pământuri) și satul rămânând în România, casa și moara cu cealaltă parte fiind alipite Ungariei. Faptul de a fi fost rupt de familia cu doi copii, la etatea de 41 de ani, și trimis la muncă forțată, cu cai și căruță, la „băile” de la Tatabánya, este doar o altă parte a unei povești mai lungi și plină de semnificații.
Am descoperit povestea Marii Noastre Uniri, în varianta ei de „istorie la firul ierbii”, mai mult din întâmplare (spre rușinea mea) și nu prin străduința cuiva (spre rușinea noastră). Așadar, m-am angajat recent, mai mult ca obligație profesională, să fac o lucrare despre presa din anul unirii – 1918 – și am ales Telegraful român, cea mai veche publicație în limba română, cu apariție neîntreruptă din anul 1852. Am luat filă cu filă toate ziarele din acel an (cu o apariție de trei ori pe săptămână), descoperind că lipsesc (din colecția BCU Cluj-Napoca), chiar edițiile care consemnau unirea. N-a fost o tragedie, căci am găsit colecția integrală digitalizată a bibliotecii din Sibiu. Nu mi-a lipsit deci nimic să înțeleg ce s-a întâmplat, zi-de-zi, în Transilvania și România, în tot acest an de război și de încheiere a păcii, cel puțin cum a fost consemnat de această publicație. Pentru mine au fost lucruri de-a dreptul șocante, nefiind eu singurul „ignorant”, constatând că „adevărul istoric” face apanajul unor istorici, nici ei foarte comunicativi și expliciți cu aceste evenimente. Lucrarea scrisă de mine după această cercetare va apărea curând într-un volum colectiv la Editura Tritonic, cu argumentele de rigoare.
Aici mă mulțumesc să spun doar că Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 o înțeleg ca pe un miracol al istoriei, o întâmplare providențială pentru care n-am știut și nu știm parcă (cu atât mai puțin acum) să fim recunoscători. A fost o conjuncție a astrelor și un concurs de împrejurări unice și irepetabile la nivel planetar care au creat, de nicăieri, premise pe care câțiva înaintași ai noștri (mult mai vrednici decât noi) au știut să le transforme în fapte. Iată doar câteva idei:
1. Până în toamna anului 1918, românii din Transilvania luptau (cel mult) pentru drepturi egale cu ale altor nații (din Imperiul Austro-Ungar) nu pentru unire, în care nu prea credeau și pentru care nu aveau putere s-o înfăptuiască singuri. Ba unii (realiști, colaboraționiști, trădători?) chiar o dezavuau și acuzau România pentru demersurile unioniste
2. România (anului 1918) era o țară epuizată de război ce-l voia întemnițat pe Ionel Brătianu, prim-ministrul care băgase țara tocmai într-un „război de reîntregire”. Acea Românie ciopârțită și îngenunchiată de război nu putea cere sau impune unirea cu Transilvania
3. Un anume deznodământ al Primului Război Mondial, enunțarea și impunerea principiilor privind națiunile de către președintele SUA W. Wilson, viziunea și orientarea rapidă (însoțită de fapte) a politicienilor din Ardeal (Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Teodor Mihali, Aurel Lazăr și alții) au făcut posibilă reîntregirea țării. Și armata română în frunte cu Regele Ferdinand. Nu trebuie să ocolim, nu trebuie să uităm.
Nevrednicia de astăzi ascunde ignoranță, lipsă de prețuire și iresponsabilitate.
Nu spun mai mult.
Acest articol a fost publicat ți în cotidianul Monitorul de Cluj din 28 noiembrie 2018

Nov 23

Ca după o mare osteneală

Posted on by

Portret 4
Un prelung, necesar și binemeritat oftat de ușurare a produs, pentru mulți dintre români, acest referendum eșuat. Cu atât a fost mai bine-primit, cu cât a venit pe neașteptate, ca o mare surpriză pentru toate părțile. Ceea ce a sporit dramatismul acestui eveniment și deznodământul lui a fost că această eliberare nesperată vine după aproape doi ani de tensiune, de acumulări mocnite și răbufniri încordate, de înghițiri în sec și umilințe, presărate cu proteste, timp în care în România s-a desfășurat un joc politic care frizează absurdul.
Presiunile exercitate asupra unei bune părți din societatea românească au pornit încă din prima zi a actualei guvernări, moment din care se propunea un nou mod de exercitare a puterii. Această nouă convenție politică (pornind de la un fals rezultat electoral, frica de justiție și megalomania politicienilor) se baza pe autoritarism, pe impunere (cu forța și cu orice preț) și pe decizie unică, legitimată de o minoritate de partid, impusă fără crâcnire la toate eșaloanele. Dintru-nceput, dincolo de rezultatul electoral, societatea românească a fost ruptă în două: cei care se lasă cuprinși/convinși/amăgiți de noua putere și cei care rezistă/sunt sceptici/se opun acesteia. Prima surpriză a fost că oponenții s-au dovedit mai mulți decât se credea, că erau foarte îndârjiți și au reacționat neașteptat de repede, în iarna lui 2017. A doua observație este că, dacă la început opozanții expliciți nu făceau masă critică (pentru răsturnarea puterii), proporția s-a schimbat în timp, până la cifrele de astăzi, reflectate de referendum. Cea de-a treia observație privește chiar modul de desfășurare a ostilităților în noua stare de lucruri. Puterea, mai ales prin componenta ei executivă (Guvernul), cu acompaniamentul Parlamentului, a încercat, la început, toate formele de „captatio benevolentiae”, de câștigare a bunăvoinței cât mai multora dintre români, cu rezultate incerte, totuși. Însă pasul hotărâtor pieziș l-au făcut când și-au dat seama că nu vor putea convinge cu „vorbă bună” și au început poveștile, manipulările și dezinformările, un flux continuu de informații toxice aruncate în spațiul public. Cum spunea cineva în aceste zile, a început „prostirea pe față” a populației, de genul negru-i alb și albu-i negru, cu invocarea unor mari pericole ce plutesc asupra țării și asupra oamenilor, venite din toate părțile, a unor teme false, imaginare sau lipsite de importanță. Nu reiau aici calendarul zilnic de intoxicare în masă la care am fost martori, mirați, înfuriați, debusolați. Calculul politic era simplu: cine crede, bine, intră în portofoliul de votanți captivi ai partidului (menținuți cât mai mult acolo), cine nu crede va fi ignorat, sfidat, marginalizat. De ce? „Pentru că putem”.
Această nouă formulă de exercitare a puterii a creat mai multe feluri de „suportaci” ai puterii, căci relația trebuie să fi fost diferită pentru unii sau alții. Bunăoară, unora, bugetari, pensionari șamd, li s-au mărit veniturile, deci ei trebuia să fi răbdat cu plăcere acest regim „autoritar”. Altora toate argumentele li s-au părut false și premisele pe care se așeza guvernarea complet mincinoase și nerealiste. Ei au vrut să fie cârcotași, au vrut să fie protestatari, au vrut să fie #rezist. Aici a fost cheia întregii afaceri a referendumului, în a aprecia corect și realist câți erau de-un fel și câți de altul. Și de aici au pornit și evaluările greșite ale tuturor. Și planurile greșite.
Căci Liviu Dragnea avea referendumul „pe țeavă”, dinainte pregătit pentru clipa de restriște când va avea nevoie de el. Iar aceasta s-a ivit după încercarea de puci din PSD, în urma căreia trebuia să se relegitimeze (și) public, după ce dejucase răzmerița din partid. Pentru Dragnea, a face să treacă referendumul (indiferent pe ce temă) i se părea „floare la ureche”, dar era ca și cum ar fi recâștigat alegerile din 2016. Din asta fiecare a înțeles ce-a vrut, dar nu prea ce trebuia sau ce se aștepta de la ei: de pildă, primarii PSD au înțeles că „alegerile” astea sunt pentru Dragnea, nu pentru ei, drept pentru care nici n-au prea pus „osul la treabă”, împingând răspunderea campaniei electorale către biserici; care biserici (nu doar cea ortodoxă), punându-și „ochelari de cal”, s-au implicat adânc, punându-și obrazul și onoarea în joc (fără folos, dar cu mari pierderi de credibilitate); CpF-iștii s-au crezut salvatorii neamului, uitând că nu reprezintă nimic și că n-au nici un instrument de convingere asupra oamenilor (nici măcar inteligența); complet lipsiți de viziune și pragmatism, liberalii s-a băgat și ei „unde nu le fierbe oala” și s-au ars; presa partizană (care crede că a câștigat toate alegerile) a fost adusă „cu picioarele pe pământ”, cu pierderi mari de argumente, obraz și deontologie…
Și peste toate, neclintit ca o stâncă, deasupra tuturor, neînțeles și neascultat de nimeni, în contra tuturor așteptărilor, stă poporul, care nu se duce la referendum și dă planurile tuturor peste cap. Cum îmi spunea un prieten istoric astăzi: din când în când (dar în momente importante), poporul român are sclipiri de geniu. Nu știm când, nu știm de ce, nu știm dacă. Un fel de instinct de supraviețuire care-l ajută să treacă de clipele grele, de care a avut și va avea parte cu prisosință.
Sigur că n-a câștigat nimic încă, dar își trage sufletul ca după o mare osteneală.

Nov 23

România CeCeRe

Posted on by

Select1
Ce fel de țară să fie România?
Aceasta este întrebarea de căpătâi și aceasta este bătălia pe viață și pe moarte la care asistăm/participăm acum. Pentru unii, acest (nou) război româno-român este „pe față”, la vedere, fără scrupule și menajamente, pentru alții, este ceva incert, confuz, ciudat, cu o miză neclară, iar pentru alții, e, pur și simplu, indiferent, obișnuit, neobservabil, ceva lipsit de importanță. Aceasta e problema mare și grea ce-o avem în față, iar rezolvarea ei stă în stabilirea proporției acestor părți de țară. De aceea e nevoie de un referendum acum, să vedem care câți sunt, care cât înțelege, care ce fel de țară își dorește pentru sine și pentru viitor. După aceea, mai discutăm.
Dacă vrem democrație, atunci trebuie să acceptăm vocea majorității.
Ca să se poată pronunța, poporul trebuie să afle și să înțeleagă.
Ca să aflăm care-i sunt dorințele, atunci trebuie să-l testăm.
De peste un an și jumătate, fără motive explicite sau explicate de cei aflați la putere, România a intrat sub un fel de asediu intern, culmea, un asalt al clasei politice câștigătoare (în alegeri) împotriva statului de drept, împotriva justiției, împotriva stabilității, împotriva dezvoltării, împotriva intereselor interne, externe și strategice ale țării și împotriva bunăstării, în cele din urmă, care ar trebui să fie (minimal) numitorul comun. Motivele reale ale acestei crize (auto)provocate au fost identificate, dar nu știm cât sunt de evidente la scară largă, pentru că au fost învăluite într-un strat gros de măsuri populiste, care să amorțească vigilența oamenilor și instinctul lor (atât cât există) de apărare a democrației. În mod fundamental, sunt trei rațiuni care au stat la baza acestei schimbări de macaz în politica românească, în dependență una de alta și generând o suită de atitudini, decizii și strategii, de la nivel individual, până la nivel de stat.
1. Prima rațiune este problema cu justiția (condamnare penală, posibile viitoare condamnări) ale liderului PSD (Liviu Dragnea) și a altor lideri politici, aceste chestiuni personale fiind cauza unei suite de măsuri neanunțate și nejustificate ca rațiuni de stat: legi favorabile sieși, dezincriminări de fapte penale, schimbarea legilor sistemului judiciar, blocarea luptei anticorupție, subordonarea justiției etc. Pentru a-și putea scăpa piele și pentru a amorți reacțiile populare adverse, au fost dezechilibrate sistemul fiscal (prin scăderi/măriri de impozite, creșteri de salarii, transferarea sarcinilor de la angajator la angajat, promisiuni neacoperite etc.) și economia (adusă în pragul crizei), potrivit specialiștilor interni și externi.
2. A doua rațiune este preferința și dezirabilitatea pentru viitor a acestor măsuri și politici pentru ceilalți lideri politici, ceea ce presupune un acces discreționar la resursele statului al celor de la putere (un fel de „liber la furat”), întărirea controlului puterii politice asupra justiției, slăbirea luptei anticorupție, degradarea climatului democratic și alte „facilități” de uz politic. În felul acesta este proiectat un stat slab, iliberal, cu instituții de formă, aflate la dispoziția unui grup restrâns de politicieni, ce încearcă să se păstreze și eternizeze la putere, fiind sacrificate democrația, binele general, prosperitatea, interesele strategice ale statului, pe durată media și lungă.
3. A treia rațiune ține de context (intern și extern), de conjunctură, de speculare a unui moment sensibil pentru politica europeană și mondială. E limpede că, dacă nu ar fi existat un „model” și un exemplu unguresc sau polonez sau turcesc, dacă nu ar fi existat niște precedente numite „Brexit” sau „Trump”, imaginația politică românească, mărginită la orizonturi mici (ce țin de dimensiunea lăcomiei și a buzunarului), nu ar fi ajuns niciodată la iliberalism, autoritarism etc., pentru a expune atât de grav interesele majore ale țării (prezența în UE, apartenența la NATO) într-o lume mai nesigură de la o zi la alta.
Pentru a-și duce la îndeplinire aceste deziderate personale și de partid, grupul restrâns de la putere, sub îndrumarea unor consilieri străini, pun în practică un plan, bazat, în principal, pe slăbirea principalelor instituții ale statului și controlul nemijlocit al acestora prin ocuparea funcțiilor importante de către „oameni de paie”. Aceștia fie sunt promovați în ranguri înalte fără a avea nici un merit (premierul Viorica Dăncilă), fie sunt stimulați financiar cu asupra de măsură (parlamentari, miniștri, alți înalți demnitari, directori, primari etc.), fie sunt protejați pentru a nu putea fi acuzați de abuzuri (judecătorii Curții Constituționale a României – CCR). Instituțiile care nu le aparțin politic (președinția, de pildă) sunt atacate și deposedate de putere (prin modificări abuzive de legi), iar cele nesubordonate (DNA, DIICOT, SRI) sunt compromise, hărțuite și supuse aceluiași regim al schimbării cu orice preț. Își așteaptă rândul toate celelalte, mari sau mici.
În capul acestui regim al intereselor discreționare a ajuns, iată, CCR ca un fel de chezășie a legalității și constituționalității, de fapt, un fals reper, o instituție politizată până în măduva oaselor și folosită acum (dar nu numai acum) ca și „coadă de topor” și ca „ștampilă” oficială pentru toate manevrele oculte și matrapazlâcurile puterii.
Să nu ne facem iluzii. CCR croiește o Românie pe placul, pe interesul și în folosul celor de la putere.

Nov 23

Replică englezească

Posted on by

Portret 3
Pe nesimțite și (aproape) din nimic, la doi pași de noi, relațiile internaționale se aspresc, spiritele se inflamează neașteptat și ceea ce părea un reglaj de conturi cu/între spioni s-a transformat rapid într-un conflict de amploare (interțări), cu semnificații care parcă ne scapă pe moment. Mă refer, desigur, la otrăvirea fostului spion rus Serghei Skripal și a fiicei lui, în 4 martie, într-un orășel din Anglia, despre care englezii spun c-ar fi mâna rușilor, ce și-ar fi executat „spionul trădător”. De la cel mai înalt nivel, fără a sta mult pe gânduri sau a căuta dovezi irefutabile, acuzațiile publice (de atac cu armă biologică asupra unui stat) au fost „trântite” Rusiei în plină campanie electorală, concomitent cu expulzarea a 23 de diplomați ruși de pe teritoriul insulei. Mai mult și mai important, în solidar și concertat la nivelul NATO și UE, au fost luate măsuri de excludere a altor diplomați ruși (presupuși spioni) în număr de 140. Măsurile de retorsiune din partea Rusiei n-au întârziat să apară, excluzând și ei zeci de diplomați (presupuși spioni) din țările solidare cu Marea Britanie. Specialiștii și observatorii diplomatici spun că n-a mai existat o asemenea criză diplomatică între Est și Vest de la încheierea Războiului Rece. Își face loc un sentiment straniu de mirare și-ți vine să te întrebi ce i-o fi apucat chiar așa!
Noi, generațiile postbelice, n-am trăit (și nici nu suntem curioși) procesul degradării iremediabile a relațiilor diplomatice între două țări importante sau între blocuri militare potrivnice, ca să putem înțelege bine lucrurile. Nici nu cred să fie, până la urmă, vorba despre așa ceva. Căci interesante sunt, pe de-o parte, reacțiile a două state puternice, membre ale NATO. Raportat la situația escaladată dramatic în doar câteva zile, Turcia (cu o a doua armată în NATO) s-a sustras sancțiunilor împotriva Rusiei, spunând că nu va lua măsuri „pe baza unei acuzații”. Germania însă, cu toate că a acceptat sancțiunile diplomatice inițiale și a expulzat numărul alocat de ruși, declară, prin ministrul de externe, că vrea să reia cât mai degrabă dialogul cu Rusia.
Eu cred că toată această afacere diplomatică, de o anvergură nebănuită, mai conține ceva, are o cheie englezească și se leagă în modul cel mai direct de Brexit. Fără îndoială, Marea Britanie, ca mare forță economică și militară a lumii, s-a simțit direct vizată și lezată de violența și ineditul unui asemenea atac (biologic) și e, drept, sunt afectate și contaminate (polițiști, personal medical etc.) peste o sută de persoane. Dar justifică acest lucru, în condițiile neelucidării complete a sursei atacului, o asemenea reacție severă a Marii Britanii? Sau mai este ceva și asistăm la o reacție tipic englezească la o situație mai complicată politic?
Mărturisesc că urmăresc, de multă vreme și cu un interes mai mult decât jurnalistic, subiectul influențării Brexit-lui și a alegerilor din SUA prin intermediul rețelelor sociale. De fapt, m-a pasionat subiectul încă de atunci, din vara lui 2016, atunci când așteptam până dimineața pentru a afla în timp real rezultatele scrutinului din cele două țări importante, una cea mai veche democrație modernă (cea engleză), alta cea mai puternică democrație de azi (cea americană). Mulți am fost șocați de rezultatele neașteptate și neanunțate (ieșirea Marii Britanii din UE și alegerea lui Donald Trump președinte al SUA) și am încercat să găsim explicații, ale altora și ale noastre. Nu e că am avut eu suspiciuni mai mari ca alții (mai pricepuți) cu privire la corectitudinea alegerilor respective, dar am urmărit cu mare atenție subiectul și, recunosc, „am cuplat” la apariția primelor bănuieli în ce privește influențarea acestui proces pe căile internetului. Apoi lucrurile au luat întorsătura, să spun, așteptată de mine, atunci când, în SUA, din ceea ce părea o „revanșă” și o „răzbunare” împotriva lui D. Trump, s-a născut o anchetă oficială care să elucideze amestecul rușilor în procesul electoral american, cu suspiciunea de intruziune și de influențare a alegătorilor. Pornind de la celebrele „fake news” de campanie (cu Papa, cu Hilary Clinton etc.), trecând prin troll-ii ruși și ajungând la întâlniri dintre oamenii lui Trump cu diverși oficiali ruși, ancheta instituită a pus sub acuzare, până acum, 13 persoane din Rusia. Prin deducție, prin similitudine și informații apărute, au intrat în joc și britanicii, fiind nevoiți să cerceteze dacă n-au fost și ei victime ale aceluiași „joc rusesc” de influențare a votului prin rețele sociale, de „corupere” a votului liber prin utilizare de date și conturare de profile psihologice potrivite. Cercul suspiciunilor întemeiate s-a închis recent odată cu explozia scandalului Cambridge Analytica, care explică și de unde au provenit și cum (de la Facebook) datele utilizate în acest tip de manevre oculte, care lovesc democrația în chiar inima ei (alegeri libere și libertate de exprimare). Și, ca să nu rămână neclar, avertizorul de integritate Christopher Wylie (fost angajat al firmei amintite) a spus în fața Parlamentului britanic că Brexit-ul n-a fost ce părea a fi.
În tot ceea ce se întâmplă în lume, eu văd o „replică englezească”, o reacție stranie și disproporționată de orgoliu și de frustrare a britanicilor (și mai mult decât atât), pe fondul confuziei, a dificultăților de realizare efectivă a Brexit-ului și a rușinii de a fi pățit tocmai ei așa ceva.
Brexit is Brexit or not!?