Tag Archives: justitie

Jul 15

Ajungea „o botă la un car de oale”

Posted on by

Portret 4
Puterea actuală, cu PSD în frunte, și-a pus pe cap justiția din întreaga lume civilizată. Începând cu magistrații români, trecând la comisiile de specialitate din UE, la comisarul pentru justiție din Comisia Europeană și până la Comisia de la Veneția, neuitându-i pe americani. Nu e de ignorat conținutul raportului MCV și pozițiile dure, ultimative, fără echivoc ale principalilor lideri europeni: prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, președintele Parlamentului European Antonio Tajani, președintele Consiliului UE, Donald Tusk etc.. Ultima raliată (chiar ieri) acestui curent cu sens unic împotriva schimbărilor abuzive din sistemul juridic românesc este Asociația magistraților europeni care cere guvernului român să înceteze modificarea legilor justiției prin ordonanțe și să garanteze independența procurorilor și magistraților.
Temerile repetate, îngrijorările continui și semnalele de alarmă nu au apărut chiar de ieri, ele însă s-au intensificat și amplificat în contextul alegerii procurorului șef european, unde, Laura Codruța Kovesi, având opunerea fățișă și înverșunată a guvernului român, are cele, totuși, mai mari șanse.
Mă mir cum nimeni, fie el specialist în comunicare, consultant politic, analist al conflictelor, expert în teoria argumentației, negociator maestru în arta războiului și ce-o mai putea fi etc., n-a zis nimănui din PSD că nu se pot câștiga, pe față, în același timp, două războaie de același fel.
Cu aceleași arme, cu aceeași oameni și cu aceeași strategie!
Câștigi așa doar dacă te bați cu proștii!
Ca s-o scoți la capăt, ori te concentrezi asupra unuia și renunți la celălalt, ori pe cel de-al doilea îl amâni sau îl disimulezi.
Ei nu și nu!
Dragnea și PSD au ținut să schimbe din temelii, în mod convenabil lor, sistemul juridic românesc, iar când s-a ivit ocazia, au încercat s-o distrugă, fără fereală, pe orice cale, pe Laura Codruța Kovesi, când aceasta și-a anunțat candidatura europeană. Cum „argumentele” celor două conflicte deschise de PSD sunt de același fel, merg în aceeași direcție, încercând, ca strategie unică, să se susțină unul pe altul, nivelul de credibilitate a ajuns atât de jos încât nu mai poate fi luat în serios de nimeni. Ei nu doar că abuzează justiția, ci o abuzează deschis și pe Kovesi și pe oricine care spune altceva. Și e clar pentru toată lumea!
Nu era destul o singură bătălie?! Sau cum zice românul: (nu) era destul o botă la un car de oale!?
N-am nicio îndoiala că socoteala așa-zișilor strategi ai puterii a fost că, dacă o înfrâng și deturnează din drum pe LC Kovesi, înseamnă că am învins/convins „monstrul european” și deci au rezolvat și problema de fond a justiției din România. Adică, dintr-un foc, împușcă doi iepuri!
Socoteala pare greșită pe tot frontul! Căci nimeni dintre cei enumerați mai sus nu cedează și nu se lasă convins cu privire la sensul schimbărilor negative din justiția românească (legi de funcționare, control politic, intimidarea magistraților etc.). Își mențin criticile și par dispuși să ajungă la sancțiuni.
Pe de altă parte, Laura Codruța Kovesi, în ciuda acuzațiilor tot mai grave cei se aduc din țară, pare a întruni un consens tot mai larg, atât printre politicienii influenți din UE, cât și în opinia publică europeană (vezi pozițiile celor mai influente publicații din Europa). Poate tocmai de aceea!
Ce-ar putea ieși!?
Dacă lucrurile își urmează cursul, PSDragnea și aliații ar putea să se fi bătut în două războaie și să piardă trei: primul, pentru subjugarea justiției, al doilea, pentru demolarea europeană a Codruței Kovesi, iar cel de-a treilea (neprevăzut), să fie excluderea PSD din Partidul Socialiștilor. Și cu asta ce-au făcut!? Rămâne să-și continue războaiele împotriva românilor?
Dar, la urma urmei, nu câte războaie pierde PSD ne interesează, ci câte pierdem noi și România cu lumea civilizată! Aceasta e marea noastră „bătălie”!
La aroganța, disprețul și sfidarea afișate în tot ce fac, „derbedeii politicii românești” n-ar trebui tratați cu sfaturi, ci dați jos imediat! Însă pot învăța și singuri că, în toate, chiar și în războaiele informaționale (hibride, murdare), mai presus de toate este credibilitatea.
S-o ai sau să n-o ai!
Urmează votul!

Nov 23

De ce nu pică Dragnea

Posted on by

Portret 3
Pentru o democrație (fie ea matură, emergentă sau slab funcțională), s-a depășit demult limita abuzului. În România, după cele întâmplate în ultimul an și jumătate, chiar și după cele mai de jos standarde, lucrurile ar fi trebuit demult clarificate și derapajele corectate. Pentru că toate aceste „interpretări democratice forțate” și „aberații de libertate” au un autor recunoscut și un beneficiar direct, se pune întrebarea de ce nu a căzut până acum Liviu Dragnea.
S-a vorbit și scris mult pe tema aceasta și au fost identificate cauze profunde, temeinice, structurale, dar primul răspuns ce-mi vine în minte acum e unul de-la nostru, specific național, de râsu-plânsu, amar-comic, tragic, ironic: Liviu Dragnea, ca simbol al defectelor congenere, n-a picat din schemă pentru că n-a săvârșit toate greșelile posibile și necesare pentru a ne trezi, odată și-odată, din somnul na(ra)țiunii care zămislește monștri.
E adevărat că, obișnuiți cu țârâita și anasâna, cu ce ne spun și fac alții pentru noi, cu providența și închipuirile, nu ne-am imaginat că putem ajunge atât de jos, că stăm atât și prost, că suntem atât de vulnerabili și că ni se pot întâmpla atâtea. Acest personaj politic, moșit vreme de aproape treizeci de ani în laboratoarele slăbiciunilor și neajunsurilor noastre, este un fel de turnesol pentru societatea românească: îi arată fața adevărată într-un mod caricatural, fără dubii, aproape didactic. E cea mai puțin așteptată, dar și cea mai profundă lecție „à rebours” (adică pe dos) ce-o puteam primi în ceasul al doisprezecelea. Dacă suntem pregătiți s-o pricepem cu toții.
Liviu Dragnea nu face nimic bun pentru țară (pe care să-l poată justifica), nu este un om de stat, ci mai degrabă un surogat și, în cea mai simplă caracterizare, e ceva între un dictator într-o pseudo-democrație și un democrat într-o pseudo-dictatură. Nu are curajul de a abandona aparențele democratice și nu are forța de a instaura o dictatură. Se află într-un straniu și păgubos interregn, târând țara după sine într-o direcție necunoscută.
Urmând ideea suitei de greșeli grave și nepermise pentru un om politic, ne putem întreba ce ne mai așteaptă și cât de lung va fi supliciul la care este supusă țara. Până atunci mai putem face (încă) un inventar al devierilor și depășirilor flagrante a liniei roșii. Nu că nu s-ar mai fi spus, nu că ar fi foarte greu de înțeles, nu că n-ar fi fost îndeajuns.
1. Profitând de un rezultat electoral favorabil (generat de absenteism, slabă educație civică și democratică a alegătorilor), Liviu Dragnea, ca lider absolut al partidului câștigător (PSD), a deturnat profund sensul guvernării țării, abandonând complet interesul de stat (buna guvernare) în favoarea celui personal (condamnări în justiție) și a celui de grup (blocarea luptei anticorupție)
2. Pe neanunțate și nepregătite, șocând societatea românească (în ianuarie 2017), Dragnea a încercat, prin decizie unilaterală, schimbarea brutală a funcționării justiției (Ordonanța 13). N-a izbutit datorită protestelor masive, nemaivăzute până atunci în România
3. Nu s-a dat bătut și a luat-o de la capăt, instrumentând prin supuși, pentru obținerea susținerii publice, un program politic populist, nerealist, risipitor de resurse, contraproductiv pe durată medie și lungă. De pildă, prin noua filozofie fiscală, în ciuda criticilor, se voia doar fidelizarea unor categorii sociale (bugetarii), vulnerabile (pensionarii) și dependente (asistații sociali etc.)
4. Liviu Dragnea a provocat cele mai frecvente, mai profunde și mai fără sens crize politice din țară (crize ale propriilor premieri neascultători). A propus până acum patru prim-miniștri (fără criterii de eficiență și performanță) și a schimbat două guverne (fără a oferi explicații credibile și acceptabile). Iar ultima variantă (Viorica Dăncilă) a ajuns o batjocură națională și internațională, prin prostie, neadecvare și incompetență
5. În pofida criticilor, PSD, sub „biciul” liderului său, folosindu-se de instrumentul legislativ, a „reformat funcționarea justiției” printr-o serie de legi, într-un mod care a atras revolte populare extinse și de durată și opoziții dure de la organismele internaționale. Aceste modificări de legi (ale justiției, codurile CPP, CP) nu au fost justificate și nu sunt justificabile, dar procesul merge înainte, făcând abstracție de orice opoziție rațională, de repercusiuni negative grave pentru România
6. Cu o listă stranie de priorități, cu „ochelari de cal” și ignorând orice sugestie, politica lui Dragnea a polarizat și ostilizat societatea românească într-un mod nemaiîntâlnit. Faliile create sunt pe regiuni istorice, pe categorii sociale și profesionale, pe opoziția sat-oraș sau oraș mare-oraș mic, sărac-bogat, intelectual-muncitor, român din țară-român dinafară etc. Sciziunea e aproape desăvârșită
7. Lipsit de anvergură, carismă și idei, Liviu Dragnea a introdus conducerea prin consilieri politici străini. Or se știe că aceștia prestează pentru bani și pentru propriile interese, dorind a deveni indispensabili angajatorilor lor și a crea dependență. Ei prioritizează interesele clienților și nu ale statului, populației, țării
8. Cu ultimele evenimente turbulente din capitală, Liviu Dragnea a adus țara în logica războiului civil și în pragul declanșării efective a acestuia (mai lipsesc victimele umane). Se poate mai rău de atât?
Urmărind logica acestei puteri, am tot încercat să anticipez ce (rău) va urma. Refuz să mai fac asta!

Nov 22

Meșterul hoț și mănăstirea ruinată

Posted on by

Select11
Țara-i o clădire neterminată, iar meșterul e un hoț. Guvernarea e o lucrare începută, iar arhitectul, un șnapan. Politica e o iluzie, iar partidul, clubul scamatorilor. În realitate, gândul îmi este la Meșterul Manole, la nevrednicia lui și la lipsa de încredere în propriile mituri întemeietoare. Căci dacă mănăstirea (cea măreață) este țara, meșterul (iscusit) este partidul, sacrificat este poporul, dar edificiul tot nu stă-n picioare, ce mai e de zis? Că nu e bună țara, că nu e bun partidul, că nu e bun poporul și că nici miturile nu mai sunt ce-au fost! Bunăoară, Mioriței, oii noastre celei năzdravane din poveste, în locul unui destin profetic (tragic), îi este hărăzit unul în galantar, căci, spune ministrul Agriculturii, „miticul” Petre Daea, românii nu consumă destulă carne de aia, precum ar merita ovina românească. Aici am ajuns, la atât poate duce azi înțelepiunea noastră „mitică”.
E clar (pentru mine) că se schimbă destinul (și direcția) nației, dar că nu știe nimeni încotro ne îndreptăm.
Lăsând gluma la o parte (că nu-i de glumit), mă tot întreb de ce suntem atât de nesiguri și de vulnerabili, de ce trebuie să stăm cu frica în sân la fiecare mișcare a conducătorilor noștri, de ce e pericol la orice cotitură (oricât de mică ) a istoriei? Spun sincer că nu știu, n-am un răspuns complet, dar pot încerca să găsesc o explicație mai simplă pentru ceea ce trăim de circa un an de zile și care tinde să capete dimensiuni de coșmar.
De ce e defectă „mașinăria românească”, de ce nu funcționează mecanismul de control al puterii, de ce tentația spre abuz a aleșilor nu poate fi domolită și descurajată?
1. Pentru că lecția elementară de democrație n-a fost însușită temeinic de către nimeni în România: „bătrânii” (comuniști) nici n-au vrut s-o învețe, ci doar s-o simuleze și le-a ieșit cum au vrut; „maturii” de azi au fost sacrificații tranziției care au încercat (și au reușit doar parțial) să se adapteze; „tinerii” au avut cei mai proști profesori (de fapte) și cele mai proaste exemple, astfel încât n-au avut de la cine învăța ceva sănătos. Cei dintâi se bucură (și savurează), cei din mijloc se chinuie (între nostalgie și speranță), cei din urmă sunt confuzi și rebeli (fără bază și fără repere)
2. Pentru că bunăstarea, care este un efect al convergenței tuturor libertăților (politice, economice și de exprimare), a devenit o cauză și un scop în sine. Cei care au ajuns înstăriți (prin diverse metode, de multe ori, pe seama celorlalți) nu se simt datori nimănui, nici celorlalți, nici societății, nici sistemului, privindu-și bogăția ca pe ceva imanent; cei care sunt săraci resimt o stare de dependență de alții și au și mai puțină încredere în sistem ca formă de emancipare a lor și a societății. Considerând că nu-și datorează starea (bună sau rea) sistemului, ci calităților proprii, norocului (unii) sau nedreptății și ghinionului (alții), nici unii nici alții nu simt nevoia să contribuie, să apere, să se implice, să perfecționeze. Democrația, dacă există și dacă e bună, să se facă singură sau să fie făcută de alții…
3. Pentru că lipsa de implicare, de interes și de angajament democratic a dat idei noi oportuniștilor puterii, anume, nu de a lecui acest absenteism social și electoral, ci al accentua și mai mult și a-l exploata în folos propriu. Socoteala a fost simplă: cu cât vor merge mai puțin la vot, cu atât mai mult va însemna votul alor noștri, cei dependenți, captivii de serviciu ai oricăror campanii electorale. Cu cât mai puțini (de toți), cu atât mai mulți (ai noștri) e paradoxul care se poate întoarce sub formă de bumerang
4. Pentru că (și) vectorii puterii au intrat într-o dublă captivitate, din care nu au cum să iasă: pe de-o parte, este captivitatea în raport cu propriilor interese (pecuniare, judiciare, de influență, de partid etc.) care nu le permite să facă ce trebuie, potrivit nevoilor țării, contextului intern sau internațional etc.; pe de altă parte, au intrat în capcana propriilor promisiuni, care le-au permis să ajungă la putere, prin mijloace demagogice și angajamente nerealiste, imposibil de pus în practică
5. Pentru că legile justiției, politicile fiscale, măririle de salarii sau pensii și altele, ce par a fi scopuri în sine, nu sunt deloc așa, ci (simple) pretexte pentru satisfacerea celor mai sus, mult mai importante și niciodată mărturisite. De aia se și schimbă cu așa viteză și fără nicio noimă și temei logic. Pentru această categorie de lideri politici, agenda publică (a țării, a nației, a poporului) va fi întotdeauna în plan secund în raport cu cea proprie, indiferent de condiții, de riscuri, de expunere și de pericole
6. Pentru că (de parcă nu ar fi fost îndeajuns) a apărut acest iliberalism al vremurilor tulburi, să-i prostească odată-n plus și pe unii și pe alții. Acesta spune că votul și adeziunea oamenilor sunt mai importante decât democrația, principiile și (chiar) legile. Deci, mai pe înțeles, dacă am obținut votul oamenilor, avem dreptul să facem orice, fără a lua la socoteală dacă este reprezentativ sau dacă a fost obținut corect.
Unde-ați mai pomenit Meșter (Manole) să-și fure noaptea materialele pentru Mănăstire? Unde-ați mai pomenit oaie (Mioriță) năzdrăvană dată la sacrificat?

Jun 25

Examenul de toamnă

Posted on by

Select9
„Toamna se numără bobocii”, suntem obișnuiți să spunem când facem socoteala (vre)unui an. Șabloane folosim și în politică, de pildă, când analizăm un ciclu electoral (de patru ani). Una peste alta, balanța individuală anuală și-o face fiecare în parte și este, de obicei, o chestiune personală, ce nu are de-a face, aparent, cu viața publică (chiar dacă, în realitate, este influențată de ea). Există însă și un bilanț comun, de societate și de țară care ține direct și (este) determinat de viața politică a acelei țări. Iată de ce, în tentativa unei analize „de toamnă”, am legat acest bilanț comun de ciclul politic. Cine crede că e altfel se înșeală, se supără (degeaba) și nu merge la vot, iar după alegeri, se simte frustrat și se vede nevoit să iasă (din nou) în stradă. E și acesta un (nou) șablon românesc, validat deja de practica socială curentă.
Pe de altă parte, ce-ar fi viața fără prejudecăți, repetiții și șabloane?!
Gândirea politică și experiența (de oriunde) ne arată că un ciclu electoral de patru ani la guvernare are trei părți distincte: primul și ultimul an sunt „populiști” (destinați mulțumirii populației, după câștigarea alegerilor, și „adormirii vigilenței” acesteia, înaintea alegerilor următoare), iar ceilalți doi (de mijloc) sunt „nepopulari” (destinați guvernării reale și „compensărilor”). Dacă urmărim cu atenție realitatea politică, în condiții normale, nimeni nu (prea) iese din această schemă, dar nu pentru că este una neapărat bună (pentru oameni), ci pentru că este una sigur de succes (pentru politicieni). Venind la ale noastre, în ciclul actual, coaliția la putere se va afla curând în fața bilanțului primului său an de guvernare! Constatăm că PSD și aliații săi (incluzând aici și presa partizană aservită) au încercat să respecte schema, dar că, din considerente de timing și interese personale (ale liderilor), au accelerat și suprapus etapele unu și doi ale ciclului (și chiar trei). Pe scurt, după ce au confirmat și amplificat promisiunile din campania electorală (salarii, pensii, eliminări de taxe și impozite etc.), au încercat, aproape instantaneu, „compensarea”, prin forțarea „dezincriminării abuzului în serviciu” etc. Tentativă care a eșuat, cum se știe, din cauza protestelor masive ale populației. A urmat replierea și apoi „criza Grindeanu”, expresie a aceleiași precipitări și „agende secrete” de guvernare. Din aceste cauze, coaliția de la putere a fost nevoită să reia ciclul promisiuni vrs. „compensări”, iar acum, în această toamnă, va trebui să facă primul său bilanț anual. Puterea n-a reușit aproape nimic din ce și-a propus (explicit și implicit) în ianuarie 2017, dar crede/speră că ar putea să-i iasă totul la o nouă încercare, cea care urmează acum. Dar și societatea trebuie să-și facă bilanțul ei, care ar putea să fie dramatic pentru această toamnă. Contextual, mă interesează mai puțin socotelile puterii, cât mai ales acum ce cred, ce gândesc și ce așteaptă oamenii (comunități profesionale, de interese etc.) într-un moment crucial pentru democrația românească.
Să le luăm pe rând (coane Fănică):
Partidele politice. Pentru partidele aflate la putere, relaxarea luptei anticorupție, subordonarea justiției (prin noile legi), minimal, pe fondul vestejirii reacției populare, ar fi o mare victorie, promițătoare pentru viitor. Dacă nu iese, structura, aplombul și încrederea puterii vor fi afectate puternic. În această paradigmă dramatică, partidele de opoziție sunt obligate să fie convingătoare și să închege o alternativă credibilă pentru guvernare, dacă nu, s-ar putea să dispară.
Societatea civilă. Nu mai ține gluma (din trecut) că societatea civilă „e acum o femeie”, a dovedit că există și trebuie să confirme în fiecare moment când este necesar. Aici e marea întrebare dacă (mai) există putere de reacție la manevrele oculte ale puterii și dacă se (mai) poate (auto)mobiliza în situație de alarmă roșie. Așa cum a fost întotdeauna, reacția societății civile românești este o enigmă, impredictibilă, greu de controlat și de anticipat. Ar putea fi pentru ea cel mai bun examen de maturitate.
Lumea justiției. Justiția românească n-a fost independentă cu adevărat niciodată în cei 27 de ani de democrație (să zicem). S-au reușit (cu greutate, nici nu știm bine cum) câțiva pași reali în acest proces vital (pentru statul de drept) de separare a justiției de celelalte interese (politice, legislative, economice, personale), dar a venit momentul confirmării. Comunitatea judecătorilor, în solidar cu a procurorilor și a celorlalți justițiabili are posibilitatea acum să vorbească, să fie ascultată, să-și reprezinte și apere propriile interese de independență (nu individuale sau de grup). Dacă o vor face sau nu, vom vedea. Precedentul negativ creat și pasul înapoi ar fi foarte greu de recuperat.
Salariații bugetari, pensionarii. Mulți se află în confuzie și incertitudine în ce privește promisiunile și posibilitatea reală de a fi onorate, ca și buna credință și transparența actualei puteri. Mulți, nu! Marea întrebare pentru această comunitate mare de cetățeni și votanți este cum va rezolva dilema dintre interesele perspectivei personale imediate (salariul) și datoria cetățenească de durată, în raport cu țara, economia, puterea, viitorul.
Comunitatea profesorilor. Cum le stă bine unor „intelectuali adevărați”, comunitatea celor din învățământ, de pildă, este (ca întotdeauna) învrăjbită, dezbinată și divizată. De aceea nu reușește niciodată să impună (mai) nimic. E (doar) unul dintre motivele pentru care educația românească nu ajunge la (mă feresc să zic reformă) normalitatea secolului 21. Se anunță o grevă, e tulburare și nervozitate.
Poate de data asta…
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Sep 07

„Bulirea” societății românești

Posted on by

Select7
În plină vară (încă), pun laolaltă trei fapte și le amestec puțin. Compusul este format din legile justiției, cheagul de mitinguri de protest din câteva orașe și un sondaj de opinie apărut „la timp”. Ce-o ieși?
1. Pachetul de modificări legislative cu privire la funcționarea justiției e un eveniment așteptat, anunțat, etc. PSD vorbește despre el din campania electorală și îl tot pomenește în diverse împrejurări, iar pentru cei doi miniștri ai justiției în funcție a devenit piatră de încercare. În prima fază, se vorbea mai ales despre o lege a răspunderii magistraților. După eșecul Ordonanței 13, au apărut alte teme, cum ar fi numirea procurorilor importanți. Încercarea precipitată și stângace a lui Florin Iordache de a schimba Codul penal în favoarea corupților a eșuat datorită protestelor populare. Noul ministru, Tudorel Toader, cu CV și aparențe de profesionist, „a schimbat placa”, a început să tărăgăneze lucrurile, lăsând, la un moment dat, vaga impresie de independență. Așa au apărut niște dezbateri publice, consultarea comunităților profesionale, iar episodul „evaluării” Laurei Kovesi, a creat un dram de speranță în acest sens. Amânarea sine die a acestor modificări întreținea confuz această posibilitate. Acum constatăm că n-a fost așa, că e doar o chestie de timing. Și realizăm ceva mult mai grav și mai profund, aceea că asistăm la aceeași piesă (de încercare de control a justiției) cu o punere în scenă diferită, având același scenarist străveziu (Liviu Dragnea), dar cu un alt regizor (Tudorel Toader), cu aparențe mai bune. Coaliția de guvernământ (cu cei doi lideri cercetați penal) a făcut din controlul justiției și temporizarea luptei anticorupție principalul său obiectiv ascuns de guvernare. Acest lucru este tot mai vizibil și explică toate celelalte măsuri populiste, ezitările continui și greșelile frecvente din actul guvernării. „Lunga vară fierbinte” a fost doar momentul ales pentru a explicita această realitate a politicii și guvernării românești.
2. Punctual, excluderea președintelui din numirea procurorilor șefi importanți (cel general, al DNA și DIICOT), substituirea acestuia cu ministrul Justiției și trecerea Inspecției Judiciare în subordinea Ministerului Justiției (din cea a CSM) sunt motivele explicite pentru care, în sezon estival încă, oamenii au început din nou să iasă în stradă, în semn de protest și ca semnal de alarmă pentru lupta anticorupție și pentru democrația românească. E o discuție (în mediul online, în special) dacă amenințările de acum justifică aceste proteste, dacă aceste propuneri sunt înțelese ca pericole reale de către cetățenii responsabili, dacă momentul (de vacanță) e o piedică reală în amplificarea prezentă sau viitoare a acestor mișcări de protest. În București, s-au strâns circa trei mii, în Cluj, câteva sute, și tot cam așa, în alte câteva orașe din țară. Cu siguranță, discuția are sens și e o mare întrebare, atât pentru guvernanți (care speră ca mitingurile să se stingă), cât și pentru protestari, din stradă sau din fotolii (care speră ca protestele să ia amploarea celor din ianuarie-februarie 2017), dacă efectul de amplificare se va produce sau nu. Realitatea pare la fel de imprevizibilă, precum a fost și la începutul acestui an, orice e posibil dacă ignorăm concluzia de la punctul 1 cu privire la prioritățile reale ale actualei coaliții de guvernare.
Cine o înțelege, o înțelege, cine nu, nu!
3. Sondajele de opinie din România și-au pierdut demult inocența și conținutul pur informativ, fiind asociate, cel mai adesea, unor încercări de susținere politică, de manipulare și influențare în sensul dorit de plătitorii lor. Din păcate/fericire, influența lor reală e precum a apei sfințite: efectul există pentru cel care crede, este inexistenț pentru necredincios. Peste toate astea, „lucrarea Avangarde” e făcută după manual, ce e drept, din cel pentru învățământul mediu. Pe scurt, sondajul arată că PSD (cu 46%) n-a scăzut deloc (cu toate greșelile imaginabile făcute la guvernare), PNL a crescut puțin (25%), (nu înțelegem de ce), USR a scăzut (6%), PMP e sub pragul de 5% etc. Miniștri preferați sunt Olguța Vasilescu (47%), Theodor Meleșcanu și Sevil Shhaideh… De ce și pentru ce?! Unii știu și înțeleg, alții, nu! Mă opresc aici cu aberațiile, pentru că e evident (pentru mine) că e un „sondaj servit” și în care n-am găsit date privind participarea la vot. Ceea ce ar putea explica multe, raportat inclusiv la ultimele alegeri.
Ceea ce au în comun, în opinia mea, aceste evenimente e gândirea de bulă (socială), care le și animă, iar bulele sunt de interese și de înțelegere. Modificarea legilor justiției pornește dintr-o bulă de interese a clasei politice, ruptă demult de realitatea și de interesele oamenilor, ei vor doar conservarea privilegiilor și o justiție blândă sau selectivă. Protestarii împotriva sistemului politic corupt vorbesc și acționează din bula proprie, sunt idealiști, principiali, vizionari, generoși și doar câteodată eficienți. Bula celorlalți (minoră, meschină, amăgitoare) este ignorată sau trecută în derizoriu. Culmea „bulismului” e chiar sondajul de opinie, care, ignorând, sfidând, disprețuind alte păreri, se adresează direct, fără scrupule și fără rezerve bulei vizate. Acesta desăvârșește efectul gândirii de bulă.
Așadar, pe vremea lui Băsescu vorbeam despre „polarizarea” societății românești. Acum, pe vremea lui Dragnea (sau a umbrei lui), vorbim despre „bulirea” societății românești.
Ce progres!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 30 august 2017

Jun 13

Suprarealitate sau/și post-adevăr în justiție

Posted on by

1-bun
Am făcut această asociere (între suprarealitate și/sau post-adevăr) prima dată într-o intervenție publică, dar pentru mine sensul nu e epuizat și nu mă pot deloc dumiri dacă cele două (în situația dată) sunt alternative sau complementare. Dilema, disputa, analiza, deși poate părea, nu-i un simplu joc de cuvinte (cultural), ci pune la îndoială însăși temelia tipului de societate în care trăim astăzi. Căci stau să mă gândesc în ce situație, în ce țară, în ce lume, în ce istorie se supune unui referendum (adică votului popular) o hotărâre judecătorească. Mă voi strădui să nu risipesc foarte multe cuvinte ca să explic de ce e absurd sau și/mincinos. Baza discuției o reprezintă o declarație de săptămâna trecută a actualului primar al capitalei, Gabriela Vrânceanu Firea, care a spus că intenționează să supună unei consultări populare (referendum) oportunitatea demolării unei clădiri de birouri (Cathedral Plaza), această situație (necesitatea demolării) rezultând în urma unei sentințe definitive și irevocabile a Curții de Apel Ploiești. Mai adaug că împricinata (Firea) dorește/intenționează să ajungă președintele României, instituție ce reprezintă unul din principalii garanți ai statului de drept, după cum arată Constituția țării noastre.
Ne putem întreba încotro se îndreaptă lumea noastră de azi? Ce ne așteaptă pentru ziua de mâine? Ce-i în mintea oamenilor și cum s-a ajuns aici?
Înainte de-a privi lucrurile pe față, haideți să le privim pe dos.
Așadar, n-ar fi o noutate că justiția (unul dintre pilonii statului de drept) este nesocotită, ignorată, minimalizată. Se întâmplă zilnic, ne-am obișnuit, s-a banalizat: procurorii au fost amenințați, controlați dirijați pe cine să acuze; judecătorii au fost sortați, supravegheați (vezi arhivele SIPA), șantajați cum să judece; și unii și alții (cum s-a demonstrat) pot fi cumpărați, iar influența în justiție s-a dovedit traficabilă. Ba mai mult de atât, și știm și asta, justiția românească a fost terfelită de alți doi stăpâni nepoftiți: politicul și serviciile de informații (vechi și noi). Chiar și așa, oamenii au acceptat/îndurat hotărârile (oricât de nedrepte/absurde), încercând să găsească (pe cât se putea) un cer mai înalt (sau mai ascuns) al dreptății, dar nimeni n-a avut curajul până acum să conteste pe față, altfel decât legal, o sentință definitivă.
Tot privite lucrurile pe dos, Cathedral Plaza e o clădire de 70 de milioane de euro, cu 19 etaje și 23.000 pătrați, ridicată ilegal pe un spațiu verde, „călărind” o biserică, afacere a unui grup infracțional din preajma fostului primar Sorin Oprescu (aflat în pușcărie) și proiectată de nașa actualului primar, Gabriela Vrânceanu Firea (viitor președinte?). Se spune că ar fi necesare câteva milioane de euro pentru a demola clădirea, bani pe care Primăria nu vrea să-i dea, dar a plătit până acum 19 expertize pentru a încerca să demonstreze (fără succes) justiției inoportunitatea dărâmării construcției.
Și sigur că dacă vom continua să privim tot prin spate, de prin cotloanele ticăloșiei, lăcomiei și iresponsabilității noastre, vom mai găsi alte motive să ne „înduioșăm”, să „cruțăm”, să nu stricăm ce-am ridicat pe această temelie putredă.
Dar să privim lucrurile în față.
Justiția, liberă și independentă, asumată și recunoscută ca atare, este unul din fundamentele democrației și una dintre marginile ei, dincolo de care e haosul și anarhia. Actul de justiție nu va coincide niciodată cu dorințele și interesele tuturor oamenilor, ba dimpotrivă, va împărți mereu lumea în două (mulțumiți și nemulțumiți, victime și călăi, perdanți și învingători, vinovați și nevinovați etc.), dar acesta este rostul ei, de a da dreptate unora și a o lua altora. A contrapune o sentință (pronunțată de specialiști în drept) votului popular, ar însemna a întoarce timpul înapoi, în preistoria dreptului, a democrației, a civilizației. Sau, mai degrabă, a disimula dorințele cuiva în spatele votului. E, într-adevăr, marginea prăpastiei și precedentul în urma căruia s-ar putea cere (re)judecarea a orice, oricând, oricum.
Privind, din nou lucrurile în față, o astfel de atitudine încearcă a fi (disimulând interese financiare și grupuri mafiote) o demonstrație de forță, făcând uz de emoția populară, de popularitatea de moment, excedând interesul public și rațiuni statale majore. Înainte de a se gândi la economisirea câtorva milioane de euro (necesari demolării), fiecare cetățean al acestei țări ar trebui să se gândească la câte miliarde de euro s-au dat șpagă (din bani publici) pentru a ridica zeci de mii de asemenea clădiri ilegale, numai din considerente de profit personal, sfidând legile, justiția, bunul simț.
Și-acum am să explic dilema din titlu: de ce e greu de ales între suprarealitate, în care văd partea irațională, absurdă a unui referendum pe o sentință judecătorească, și post-adevăr, în care văd eu emoția publică contrafăcută și exploatată? E greu, pentru că alegerea trebuie făcută între absurditate și minciună. Între lipsa de sens și sfidarea oricărui sens.
Să se facă atunci un referendum dacă a fost bună sau nu revoluția română? Un referendum dacă a fost bine sau nu că s-au furat alegerile din România? Șamd.
Să se facă un referendum la Cluj dacă sunt bune sau nu garajele ilegale?!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 17

Politică la DNA și justiție în Parlament

Posted on by

DSC_0154
O întrebare stăruie în mintea românilor, chiar a celor mai puțin știutori sau interesați de subiect: ce ar trebui să facă Victor Ponta acum. De fapt, aceasta este întrebarea tuturor, pornind de la premierul însuși, a liderilor din PSD, a consultanților politici, a jurnaliștilor și analiștilor scenei politice, a specialiștilor de toate felurile, de la justiție până la imagine, a lumii întregi… Răspunsurile vor fi fiind și ele multe și diferite, argumentele, la fel, dar asta nu înseamnă că există mai multe alegeri bune. Așadar, de ce ar trebui premierul României, „urmărit penal pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală în formă continuată şi spălarea banilor”, să-și dea demisia? De ce ar trebui să rămână în funcție, până când și în folosul cui? Răspunsul are sens major mai ales acum când suntem abia în anticamera acestui caz, multe lucruri se vor întâmpla în continuare, pe care nu le știm și care, cu siguranță, vor influența/altera în vreun fel dreapta judecată.
Înainte de orice argument pro sau contra, o chestiune de principiu: la acest moment, și trebuie accentuat acest lucru, demisia lui Victor Ponta nu are nimic de-a face cu vinovăția sau nevinovăția lui raportată la dosarul în care este cercetat. Acest aspect scapă judecății imediate a oamenilor și este „servit” simțului comun ce face ușor confuzie între om și funcția pe care o ocupă. Un prim-ministru, omul cu cea mai mare influență din România, nu poate ocupa, nici măcar o zi, o funcție atât de importantă cu acuzații atât de grave, reale sau nu, planând asupra sa. El este persoana care girează un sistem, are putere, influență, resurse și pârghii pentru funcționarea într-un anume fel a acestuia. Orice om se poate plânge de modul în care funcționează justiția, dar nu primul-ministru, care prin ignorare sau negare invalidează sistemul judiciar din propria țară. Și logica bunului-simț și cele mai calificate informații ne-ar spune că nu poate apărea, în lipsa faptelor, un dosar de o mie de pagini, la adresa unui premier. Dacă totuși așa ceva este posibil, atunci porți și tu vina, ca șef de guvern, pentru o asemenea situație și trebuie să-ți asumi, să răspunzi, să reacționezi. Dar dacă dosarul există și te privește, respecți regulile, te supui, încerci să îți dovedești nevinovăția ca orice cetățean într-un stat de drept, stat pe care îl girezi dintr-o demnitate foarte înaltă și în care trebuie să ai încredere. Așadar, dacă ești vinovat, raportat la fapte, trebuie să plătești ca om, dacă ești nevinovat, trebuie să plătești ca prim-ministru. Nu există scăpare sau motivare acceptabilă.
Argumentele pentru demisie sunt principiale, juridice și politice, argumentele împotrivă sunt mai degrabă personale și demagogice și se află în preajma abuzului de putere. Un premier trăiește în funcție prin încrederea pe care o inspiră: a partidului, a Parlamentului, a cetățenilor, a instituțiilor politice și economice internaționale etc. Când acest capital este știrbit sau distrus, pe drept sau pe nedrept, premierul trebuie să plece, deoarece afectează viața oamenilor unei întregi țări, nu doar a sa sau a partidului său. Apariția acestui mare semn de întrebare nu va afecta doar actul de guvernare, ci și funcționalitatea din punct de vedere politic. Dosarul penal șubrezește poziția lui Victor Ponta în partidul său (unde vor începe luptele intestine), în coaliția de la guvernare (cu gândul la noi alianțe și oportunități), față de opoziție, care va avea un cal de bătaie perfect pentru bătăliile electorale apropiate, dar și la nivel internațional. E de văzut dacă PSD e în stare de un asemenea sacrificiu sau, altfel spus, dacă Ponta e încă atât de influent pentru a impune o asemenea jertfă. Agravant este că împricinatul nu e la prima mare greșeală, el fiind nevoit să ducă în spate încă „dosarul plagiatul”, o pată morală rușinoasă pe obrazul unui prim-ministru și care, în alte părți, ar fi fost suficientă pentru degradarea lui politică definitivă.
Dincolo însă de rezonanța penală (tot mai tocită în România), de apăsările morale sau de arguțiile personale, stă argumentul suprem care este unul de imagine. Nu anii ipotetici de pușcărie, nu obrazul gros, nu subtilitatea argumentării vor conta, cât handicapul de imagine creat (insurmontabil, în opinia mea) și care va atrage pierderi electorale hotărâtoare. Măcar asta ar trebuie să-l determine pe Ponta să se retragă în acest moment.
Pe partea cealaltă, argumente anti-demisie se vor găsi cu duiumul. De fapt, au devenit aproape niște șabloane: „nu ne dăm bătuți”, „nu cedăm la presiune”, „este un dosar politic”, „e mâna lui Băsescu”. La care se adaugă altele puerile și străvezii, de genul: mai bine mare și puternic, decât mic și slab, mai bine bogat și sătul decât sărac și flămând, mai bine să fii premier decât să nu fii nimic sau mai bine să conduci tu un partid, decât să te conducă cineva pe tine etc. Mai , a apărut formula, sofistică și ea, cum că politica nu se face la DNA, ci în Parlament și că nu procurorii schimbă primul-ministru, ci reprezentanții aleși ai poporului. Am fi de acord cu asta, cu un singur amendament: dacă politica nu se face la DNA (precum zice Ponta), atunci nici justiția nu se face în Parlament (precum cere Șova, prietenul său până la moarte).
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 iunie 2015

Mar 08

Unde a greșit Gică Popescu

Posted on by

presa-internationala-e-socata-dupa-condamnarea-lui-gica-popescu-ziaristii-nu-mai-inteleg-nimic-dupa-sentinta_12_size6

Dacă „Dosarul transferurilor” este o colecție de „bombe”, atunci, din cele opt, cazul Gică Popescu este „bomba” cu schepsis. Nimeni nu s-a mirat că frații Becali au ajuns la pușcărie, n-a fost o surpriză că George Copos sau Cristian Borcea au ajuns după gratii, la fel, ceilalți șefi din fotbal. În fine, pe Mihai Stoica te mirai să nu-l bată cineva cu parul, dar mai degrabă pentru nesimțire și tupeu, nu pentru corupție. Dar Gică Popescu? El părea din filmul fotbalului, din cel al „generației de aur”, al competiției de înalt nivel și performanță. Când colo, iată-l și pe el „în lot”, printre „titularii” pușcăriei. Adevărul este că tot ceea ce a făcut Gică Popescu după renunțarea la fotbal nu cadrează deloc cu statura ridicată în carieră. De aceea, fotbalistul și omul nu trebuie judecați laolaltă, nici de aceeași ochi, nici cu aceeași măsură. Pe scurt, pe cât de valoros, de merituos și de galonat a fost jucătorul Gică Popescu, pe atât de neinspirat și de anost a fost impresarul, omul de afaceri și managerul cu același nume. Nu rețin niciun transfer de senzație, o descoperire sau vreo ispravă în zona impresariatului, n-a făcut „gaură în cer” la Târgoviște, nici mari afaceri și, mai ales, n-a ajuns președinte FRF, ținta sa supremă. Pe de altă parte, nu era obligatoriu ca marele fotbalist să fie „la fel de mare” după aceea. Mulți dintre „marii foști” nu simt neapărat nevoia să exceleze în altceva, ca antrenori, ca impresari sau ca manageri. Pe unii, pur și simplu, nu-i interesează (se mulțumesc cu banii), alții nu se consideră sau nu sunt potriviți pentru alte activități asociate fotbalului. Dar asta o înțeleg ei de capul lor sau le spune cineva mai deștept, iar ei au înțelepciunea să-l asculte. Unii nu ascultă de nimeni, fac ce vor ei și ajung bețivi și derbedei, vezi Paul Gascoigne, alții își urmează chemarea și ajung și mai mari, vezi Michel Platini. Și la noi sunt destule exemple. Cu toate astea, nu lipsa de viziune sau de adecvare, nu alegerile profesionale, făcute la un moment dat, sunt reproșul de căpătâi ce li se poate aduce acestor foste mari glorii sportive. În fond, i se poate întâmpla oricui. Marea greșeală a lui Gică Popescu vine din altă parte.

Fotbalistului născut în Calafat i-a mers bine până s-a servit de calitățile native, fizice, talent fotbalistic și cel „oltenesc”, de lider. De celelalte, bani și transferuri, în tot acest timp, s-au ocupat, prin delegație, frații Ioan și Victor Becali. Ar fi ajuns „Baciul” atât de mare, la FC Barcelona, de exemplu, fără sprijinul, asistența și relațiile acestor impresari? Greu de spus, posibil, nu. Dar, profesional și moral vorbind, cât de îndatorat și până când trebuie să-i rămână jucătorul impresarului său? Aici e zona sensibilă a profesionalismului neluat în seamă de niciuna dintre părți. Căci, la drept vorbind, transferul bun este o afacere de tip win-win (cu dublu câștig) și nu ceva cu „veșnică recunoștință”. Gică Popescu nu era o „marfă proastă” pe care s-o vândă Becali la suprapreț pe „piața neagră”. Și totuși! După agățarea ghetelor în cui, multimilionarul în euro Gică Popescu nu s-a făcut nici antrenor, nici manager, nici altceva decât …impresar. Pentru mine a fost clar de atunci că nu lui, ci fraților Becali le folosește această nouă ipostază, ei aveau nevoie de imaginea, seriozitatea, faima și relațiile lui Gică Popescu. Nu cred că am fost singurul și e imposibil ca cineva din anturajul fotbalistului să nu-l fi prevenit în această privință. Pe de altă parte, e de crezut ca marele fotbalist să nu fie la curent cu „metodele” de lucru ale fraților Becali, adică ilegalități, evaziune, corupție, înțelegeri „la negru”? Cert este că din recunoștință, „din obligație”, din lipsă de curaj, din lăcomie sau din lipsă de judecată (adică prostie), Gică Popescu „căpitanul” a cedat „banderola” impresarilor  săi.  Nu mai contează ce a crezut Gică Popescu atunci (despre foloase sau pericole), contează că  el n-a fost bun ca impresar și, mai ales, că s-a „înhăitat” cu frații Becali, a intrat într-o „categorie” inferioară și a fost asimilat acestei lumi, de factură interlopă, de care nu l-a mai putut desprinde nimeni, nici avocații, nici procurorii, nici judecătorii. Asta a fost marea lui greșeală că n-a spus nu la momentul potrivit. Din pușcărie, Ioan Becali își asumă vinovăția și pentru Gică Popescu, dar e tardiv și inutil. El ar fi putut face altceva, chiar în spiritul „onoarei mafiote”, să se folosească de el, dar măcar să nu-l amestece direct în „marile mizerii” ale fotbalului. Pentru ei însă a contat mai mult „cârdășia” și șantajul și mai puțin „onoarea”. Gică Popescu nu și-a pătat doar imaginea proprie, ci și cea a fotbalului românesc. N-au fost departe să pățească la fel Ilie Dumitrescu și Gică Hagi, „salvați” de mai multă minte sau de un alt tip de personalitate.

A scoate acum „inocentul” din „banda de derbedei” și a-l grația e mai complicat. Dacă clemența ar dori să facă o diferență pe care justiția n-a putut s-o facă între condamnați, atunci e inutil: toată lumea a făcut-o deja. Grațierea folosește strict persoanei fizice Gică Popescu. Nu spală imaginea sa morală, nu face mai curat fotbalul românesc, nu are nimic izbăvitor. E doar politică!

Jan 07

Cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII

Posted on by

Un fost premier al României, Adrian Năstase, a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare. E a doua condamnare și, de data aceasta, nu șocul e mai mare, ci pedeapsa. În fine, lucru nu-i lipsit de importanță, căci ecourile și reacțiile sunt ample și, aș îndrăzni să spun, rău prevestitoare pentru noi toți. Până la a vedea cum (nu mai e mult de așteptat), să sesizăm, din partea societății românești, același tip de reacție, specific ultimului deceniu: în presă, pe forumuri și rețele, la serviciu, pe stradă, la stadion și oriunde, când e vorba despre ceva mare, inutil și gălăgios, țara se rupe fix în două și jumătate. În principiu, acestea sunt cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII (ca să mă exprim caragialesc), numindu-i pe aceștia din urmă pe cei înșelați, nemulțumiți, dezamăgiți, blazați. Moflujii n-au atins nivelul de categorie întreagă pentru că, în esență, ei nu contează, nu știu nimic, nu cer nimic, nu se implică și nu votează. Să-i lăsăm, deocamdată, în pace, așteptându-i să se trezească, deoarece, totuși, ei sunt cei mai multi și mai importanți. În cazul de față, condamnarea lui Năstase, vom vorbi despre cele două categorii întregi și care sunt următoarele:
1. Exaltații: la această oră, ei chiuie de bucurie, cu pumnul strâns ridicat deasupra capului. Pentru ei, acesta a fost pasul decisiv și fundamental pe care România l-a făcut spre… ceva. Condamnarea fostului premier reprezintă, mega-simbolic, răpunerea hidrei cu o mie de capete ce a ținut țărișoara înlănțuită timp de decenii. Inamicul, aproape personal, a fost zdrobit și totul seamănă cu o victorie, aproape la fel de personală, dătătoare de speranță… Pentru o asemenea finalitate, ei sunt capabili să accepte orice tip de sacrificiu, orice tip de compromis, orice tip de înțelegere și de acceptare.
2. Plângăcioșii: ei ar fi capabili să jure, cu mâna pe Biblie, că Năstase e nevinovat, că nu trebuie, sub nicio formă, condamnat, că totul e o mascaradă politică orchestrată, de la un capăt la altul, de inamici, personali și nepersonali. Și ei transformă miza pentru soarta unui om, în miză fundamentală pentru o țară și văd un martiraj acolo unde se pune problema, simplă, a unei răspunderi personale pentru niște fapte ce nu sunt, e adevărat, nici singulare, nici întâmplătoare și, culmea, nici cele mai grave. Pentru salvare, pentru îndreptarea erorii, ei ar accepta, de asemenea, orice formulă, de la compromisul (grav) de stat, până la cel (jalnic) uman.
Concluzii
N-am pomenit nimic de justiție. Deloc întâmplător, deoarece justițiabililor, fiind și ei români, li se aplică temeinic împărțeala de mai sus. Fiecăruia după numele său.
Stați calmi, n-au dreptate nici cei PRO, nici cei CONTRA (pe cuvânt și pe argumente).
Dreptate au MOFLUJII, doar că ei nu știu de ce și, deocamdată, nici nu-i interesează.