Prezidențialele din noiembrie 2019 sunt un „amestec românesc” de victorie cu înfrângere greu de separat.
În partea de sus a rezultatelor, câștigătorii sunt (și) perdanți, iar învinșii sunt (și) învingători.
Nu există învingători puri (poate doar candidații care n-veau ce căuta, de fapt, acolo), dar există învinși puri, în număr de doi: unul este democrația (printr-o prezență slabă la vot), al doilea este Dan Barna (printr-o prezență inoportună la vot).
De dimineață am avut o presimțire proastă, dar mi-am ținut „umorile în frâu”, de bine de rău, până după-amiază. Duminică, pe la „ujină” așa, pe măsură ce indicii prezenței la vot începuseră să „înțepenească”, mi-am dat seama ce se întâmplă de fapt și am început să mă înfurii. Am realizat brusc că „eu am pierdut alegerile”, că vom avea o prezență slabă la vot și că mai rău de atâta nu se poate. Și mi-au venit în minte toate cele pe care, din diverse „rațiuni utile”, le pusesem deoparte în vremea campaniei electorale.
Așa mi-am amintit că niciun partid (niciunul), niciun candidat (niciunul) n-au făcut ceva generos (de la sine, dezinteresat) pentru vot, pentru participare mai amplă la scrutin, pentru democrație, pentru țară. Fiecare s-a gândit numai la sine, la câștigul său, la activarea propriilor suporteri sau votanți, la dezangajarea și marginalizarea alegătorilor potrivnici. Așa a făcut PNL și Iohannis, așa a făcut PSD și pseudo-candidatul lui, așa a făcut și USRPLUS (fără să-și dea seama) și Dan Barna și toți ceilalți, au încercat să scotocească prin mulțimea de votanți cvasi-dezinteresați fix pe aceia care i-ar fi considerat dezirabili.
Apoi, la fel ca în 2016, au obscurizat aproape complet campania electorală, în beneficiul partidelor mari și a candidaților cunoscuți. Nici nu s-a știut/simțit că sunt alegeri. Excepțiile n-au făcut nici ele „mare brânză”: Dan Barna a reușit să se agite degeaba (plasându-se de la început pe o traiectorie paralelă cu votul); Toader Paleologu a reușit să facă „pe deșteptu” și atât (nici nu și-a propus mai mult); Mircea Diaconu a reușit să arate că e „singur și necăjit” (fără să producă empatie și efect electoral semnificativ).
Nu în ultimul rând, candidații principali au evitat dezbaterile electorale, care ar fi putut anima campania, să atragă atenția asupra probleme de interes, să lanseze teme noi pe piața ideilor politice, să dea emulație, viață și culoare vieții publice, să atragă lumea la vot. Din „rațiuni practice”, pentru că nu considerau necesar, nu era util pentru imagine și putea fi contraproductiv din punct de vedere electoral, candidații au evitat să se înfrunte în mod direct și deschis, preferând să se „dueleze” declarativ, de la distanță, din medii artificiale și sigure pentru ei. Astfel că mobilizarea la vot (înafara activiștilor, oportuniștilor și dependenților de partid) a maselor de absenteiști și indeciși a lipsit în cea mai mare parte. Chemările disperate la vot din partea activiștilor USRPLUS (de pildă) s-au spart adesea în bule foarte reactive/agresive (e drept), dar relativ restrânse numeric și izolate față de marea masă de votanți.
Sigur că există și alte motive (obiective) care explică prezența slabă la vot (lista umflată de alegători inițiali, dimensiunea disporei, slaba educație politică și democratică, lipsa de informare, neîncrederea etc.), dar care nu pot fi înlăturate foarte ușor. În schimb, oportunismul individualist, obnubilarea campaniei electorale și evitarea dezbaterilor directe sunt factori subiectivi și pot fi atribuiți candidaților și prestației negative a acestora.
Despre ce victorii putem vorbi în aceste condiții!?
Klaus Iohannis ar părea marele câștigător, dar, chiar dacă își va adjudeca turul doi, va fi părând a fi un președinte oportunist, meschin, individualist, lipsit de glorie, devansând un adversar (Viorica Dăncilă) slab, necompetitiv, care s-a bătut singur. În schimb, Iohannis a ratat unica ocazie de a-și scoate (definitiv) din joc marele adversar (PSD), deși a avut toate condițiile: și-a ales singur oponentul, l-a ținut în joc cât a vrut, l-a lovit decisiv când i-a convenit, dar s-a mulțumit cu o victorie modestă de etapă în loc să-i dea lovitura de grație.
Viorica Dăncilă nu poate fi declarată câștigător, pentru că a ieșit a doua și pentru că nu are profil de învingător. Dar, dacă a intra în turul doi e o victorie, înseamnă că atât de sus/jos a ajuns standardul ei și al partidului care o susține.
Dar dacă pe Dăncilă a ales-o un singur om (L. Dragnea, în interes propriu), pe Dan Barna l-a ales un congres (și o alianță) în folos comun. Iar candidatul Dan Barna e cel care singur a băgat partidul și alianța în bucluc, printr-o candidatură necompetitivă, fiind omul nepotrivit la locul nepotrivit, fără ca nimeni să-l mai poată întoarce din drum. El (și-)a greșit candidatura și trebuie să se „disloce”, dacă ține la partid și la alianță.
Îmi stăteau pe limbă aceste lucruri despre Dan Barna – candidat la prezidențiale, dar am evitat să le spun în campanie:
• Rolul său principal (ca outsider în campanie) era de a mări vizibilitatea, anvergura și credibilitatea alianței USRPLUS, printr-o prestație inteligentă, inventivă, necontondentă la adresa lui Iohannis (ca viitor aliat politic). Ar fi reușit ușor, fără să-i ostilezeze pe liberali și pe Iohannis. N-a făcut-o!
• În schimb, în scurtă vreme, și-a luat (prea) în serios rolul de challanger, mai mult, a început să creadă (pe ascuns) că-l poate bate pe Iohannis în turul doi. De aici au pornit „autoaugumentarea” lui ca personaj politic și toate marile erori de interpretare a situației și de evaluare a șanselor.
• Cu succesul moțiunii de cenzură, s-a autodeclamat influencer al scenei politice, iar alianța sa, principal partid (reformator). În fond, nimic nu era adevărat: el era lipsit de carismă și anvergură, rigid, neadevat, fără priză la public; candidatura sa l-a vizat pe Iohannis direct (și pe Dăncilă în subsidiar), nu mașina de vot pesedistă; alianța sa nu avea structura și forța organizatorică pentru a schimba radical viața politică românească; USR nu-i un partid de mase, putea avea succes cu un candidat de alt profil, mai versatil, mai inteligent, mai agil. Și cu care ar fi trebuit să treacă prin locuri „înguste” (cum erau, de pildă, campania electorală, susținerea guvernului L. Orban, anticipatele etc.).
Le-a ratat pe toate. Și o grămadă de „voturi utile”.