Eu am auzit prima dată asta de la un jurnalist palestinian, trecut prin zeci de ani de război și sute de negocieri de pace. Dar nu e ceva nou, dimpotrivă, face parte din recuzita dintotdeauna a comandantului ce vrea să câștige bătălia și din logica diplomatului ce vrea să tragă de partea lui sfârșitul înfruntării. Spunea jurnalistul, în slujba publicului său, să ferească Dumnezeu (mă rog, Allah) de negocierile de pace. Nimic nu-i mai crunt, mai crud și mai periculos, într-un război de durată, decât anunțarea unor tratative menite să pună capăt luptei.  Într-adevăr, e ciudat, e paradoxal, dar nu mai puțin adevărat. Explicația, ce zdruncină simțul comun, dar este perfect conformă logicii războiului, este următoarea: anticiparea unor negocieri înseamnă întotdeauna intensificarea luptelor pentru că fiecare dintre părțile combatante dorește să înceapă aceste tratative de pe poziții cât mai înaintate și mai favorabile. Recrudescența înseamnă de fapt noi avanposturi, care, în termeni diplomatici, semnifică monedă de schimb și de negociere. În termeni civili însă, asta se traduce în atacuri aeriene fără precedent, în bombardamente necruțătoare de artilerie grea, în atacuri, distrugere și prăpăd. Binențeles că negocierile pot să fie false, să nu ducă la nimic, dar ce-a fost distrus, distrus rămâne, ce-a fost câștigat, câștigat rămâne, spre bucuria conducătorilor și oroarea celor ce suportă aceste „jocuri”, de cele mai multe ori, populația civilă a unei țări.

Pe un teatru de război politic ne aflăm și noi în aceste zile, pe fondul unor anunțate și, deocamdată, ratate tratative de pace între PNL și PSD. Comparația merge până la un loc, apoi se frânge jalnic într-un cor de fruierături. E război pentru că cele două partide partenere nu vor să-și piardă ascendentul unul asupra celuilalt în perspectiva apropiatelor alegeri europarlamentare și a altora. Fiecare combatant face câte o  mutare dură cu speranța că dă o lovitură puternică adversarului și mai câștigă un avanpost, dar și cu iluzia că va menține coaliția în viață. E o atitudine schizoidă, care a început mai demult, dar care a atins acum forme caricaturale. Mutările de miniștri, declarațiile belicoase și aparent definitive, refuzul acceptării compromisului sunt formele extreme ale acelei recrudescențe conjuncturale, câtăvreme pacea cea căutată este doar o monedă cu preț electoral. În războaiele clasice, există învingători și învinși, primii își savurează gustul triumfului, ceilalți, ocara eșecului, iar popoarele își oblogesc rănile, încercând să uite cât mai repede ororile trăite. În războaiele politice interne de acest fel, logica acestui tip de diplomație merge până la un loc. Asta pentru că acest război se duce cu floreta PR, cu sudalma și ocara și nu cu pușca sau cu tunul, din fericire. La fel, aici nu moare nimeni, dar zarva s-ar putea să-i enerveze pe toți. Apoi că miza este una personală (câștigul politic), nu una generală, cel puțin la nivel aparent. Acesta este motivul pentru care noi, martorii din afară, nu prea înțelegem aceste lupte, deoarece nu ne prea privesc. În sfârșit, aici există un al treilea combatant care așteaptă deznodământul.

Pentru oamenii din partide, cuvintele de ordine sunt acum „noi”, „ai noștri”, PSD, PNL, PDL etc.  peste orice considerente. Pentru mulți dintre oamenii de rând, interesele capătă, în mod neștiut, nume de Ponta, Iohannis, Băsescu, Antonescu etc. Pentru alți mulți oameni de rând, interesele lor și cu interesele țării nu se întâlnesc  nicăieri niciodată, pentru că nu se gândește nimeni la ele. Iar asta face actuală discuția, peste și printre „bombardamente” și negocieri, dacă mai este oportună pentru țară această coaliție USL, dacă nu a devenit toxică și și-a epuizat cu totul potențialul de a produce ceva pozitiv, cu voia sau fără voia ei. Am îndoieli că acesta va fi deznodământul. Cu toate acestea, eu cred că se poate vorbi deja despre un război pierdut, fără învingători și numai cu învinși, ceea ce, desigur, dă o nouă notă de originalitate țării noastre.

În democrațiile perfecte, adică acele care nu există, alegerile sunt o sărbătoare. În democrațiile reale, cum este a noastră, alegerile sunt prilejul unui inventar de războaie inutile și pierdute, de liste ale rușinii, ce conțin nemernicii, slăbiciuni, defecte, individuale și colective. Sunt momentele în care lăcomia, egoismul și setea de putere nu cunosc margini și acopere orice alte urme. Nimic nu mai rămâne întreg din tăvălugul acestor furtuni ce scot la iveală toate mizeriile unei societăți.

În logica cronicii de astăzi, eu îmi doresc „războaie” cu învingători și învinși. Îmi doresc alegeri cu învingători și învinși.