„Ronnie” sau Ronald Antonio O’Sullivan, zis și „Racheta”, a câștigat aseară pentru a șasea oară titlul de campion mondial la snooker. Însă, în acest caz, nu este vorba doar de un sport (snooker, deși poate unul mai „ciudat”), de un mare campion („Ronnie” fiind cel mai titrat jucător din istoria snooker-ului) sau de un mega-personaj mediatic („The Rocket” fiind genul de „supererou”). Suntem, fără doar și poate, în fața unui simbol care ilustrează în chip fidel viața zilelor noastre, cu toate splendorile și abisurile ei.
Tehnic vorbind, la 44 de ani, Ronnie (așa cum îl știe toată lumea), învingându-l în finală cu 18 – 8 pe Kyren Wilson (28 de ani), devine cel mai longeviv campion mondial, devansând o serie de alte recorduri statistice încredibile și greu de atins în viitor (număr de turnee de puncte câștigate – 37, număr de break-uri peste 100 de puncte – 1060, cele mai multe break-uri maxime – 15, cel mai rapid break maxim – 5 minute și 20 de secunde, cele mai multe meciuri la Crucible – 90, cei mai mulți bani câștigați într-un turneu – 500 mii de lire și multe altele), este considerat cel mai talentat jucător de snooker din toate timpurile, fiind devansat (deocamdată) doar la număr de titluri mondiale (șapte) de scoțianul Stephen Hendry. Cunoscătorii snooker-ului ar putea fi copleșiți de aceste cifre, iar necunoscătorii să fie cuceriți la prima vizionare „la masă”, acolo unde un personaj carismatic, într-o viteză amețitoare, în chipul cel mai simplu și natural, desfășoară o adevărată „magie” printre bile. Cu o mină serioasă, concentrat, calculat, precis, riguros, spectaculos, coerent, fluent și estetic, Ronnie lasă în urma sa adesea senzația de perfecțiune, de armonie absolută și de sincronizare desăvârșită între gândirea mișcării și execuția ei, desenând cu naturalețe trasee și efecte inimaginabile ale bilelor pe dreptunghiul verde (cel mic), așa explicându-se, probabil, „magnetismul” său la public. Două detalii, legate de anticipație și de viteză:
# Pentru necunoscători, miza în snooker este introducerea bilelor în cele șase găuri ale mesei; pentru minim cunoscători, miza este perfect dublă: introducerea bilelor în găuri și, deopotrivă, poziționarea bilei albe, în perspectiva următoarei lovituri ce asigură continuitate și prezență la masa de joc. Ronnie are cel mai bun joc de poziționare a bilei albe, cea mai rapidă orientare tactică și cel mai bun joc de anticipație (calcul al succesiunii loviturilor cu tacul). Snooker-ul este un joc mental, de concentrare și de „calcul șahistic” al loviturilor
# Ronnie este și cel mai rapid jucător de snooker în condiții de performanță. Ultimul exemplu, meciul din runda 1, cu tailandezul Thepchaiya Un-Nooh (scor 10-1), acesta considerat cel mai rapid jucător din lume (cu o medie la general de circa 15 secunde/lovitură). În acel meci (nici nu știm dacă cu voie sau fără voie), Ronnie a făcut o demonstrație de viteză, obținând o medie de durată pe meci de aprox. 13 secunde/lovitură, aproape inimaginabil, devansându-și evident adversarul (cu 18 secunde/lovitură) și „bătându-l măr”.
Mai multe straturi alcătuiesc substanța acestui personaj-erou al zilelor noastre, consacrat prin excepționalism sportiv, notorietate și carismă. Primul strat este performanța sportivă în sine, numeroasele titluri și recorduri stabilite (menționate deja), care au asigurat suportul, baza, fundația staturii sale, dar nu oferă și explicația completă a dimensiunii personajului pe care-l întruchipează. Sunt foarte mulți sportivi mari în lume, cu performanțe excepționale (unice, incredibile), dar care nu trec acest prag.
Al doilea strat este cel al relației sale cu mass-media și cu anturajul sportului său, care a fost un amplificator de imagine și notorietate. Fie că și-a propus sau nu, fie că și-a planificat sau nu o anume relație cu media, Ronnie a reușit să fie tot timpul în prim-planul atenției și pe prima pagină. El era întotdeauna „favoritul”, „alintatul”, „copilul teribil”, căruia i se pretind toate și căruia i se iartă totul (înfrângeri, mofturi, condiții, pretenții etc.). Acest statut privilegiat de vedetă absolută a snooker-ului, de magnet pentru public și pentru sponsori, l-au pus mereu în poziții favorabile, știind că poate hotâri de unul singur (jucând sau nu, câștigând sau nu) soarta unei competiții sau a unui turneu. Ronnie nu părea că le face voit, el doar avea stări personale și umori pe care și le respecta (atunci când se retrăgea dintr-un turneu, pierdea din primul tur, atunci când părea că participă împotriva voinței sale sau câștiga turneul, susținând el, fără antrenament). Știa că este folosit, dar se folosea și el de situație, fie financiar, fie mediatic. Excentricitatea și nonconformismul comportamentului și al declarațiilor sale l-au pus în situații sensibile cu oficialii snooker-ului mondial, el anunțându-și de mai multe ori retragerea, lăsându-se rugat să se întoarcă, provocând adevărate valuri mediatice în jurul pozițiilor sale, dar și trenduri decisive în promovarea acestui sport (englezesc). Ronnie nu a fost doar un „vânat de rasă” pentru jurnaliști și unul care face știri de unul singur, dar a ajuns el însuși realizator de emisiuni și vedetă TV la Eurosport.
Al treilea strat este cel al relației cu publicul, în general, și cu fanii lui, în special. Ronnie este „omul spectacol”, „omul orchestră”, showman-ul prin definiție, nu doar „Racheta”, ci și „Magicianul” (a doua lui poreclă). Adorat cel mai adesea (uneori de la prima vizionare) sau detestat (mai rar), el nu poate lăsa pe nimeni indiferent, el creează opinie, generează curente, consfintește stări de fapt. Dar, întâi de toate, a reușit (probabil, fără intenție) să stabilească o relație unică cu fanii săi, foarte numeroși în întreaga lume, de toate rasele, națiile, culturile, peste tot în lume Ronnie fiind foarte popular și îndrăgit (China este cel mai bun exemplu). Sigur nu ne-am propus să dezvăluim rețeta succesului său (nici n-o știm, nici nu cred că este inteligibilă și explicabilă până la capăt), dar nu putem să nu sesizăm, dincolo de sportivul serios și talentat care este, extravaganța stilului său, dezinvoltura, unicitatea, magnetismul personalității sale, nepăsarea (uneori naturală, alteori jucată) față de rezultat, farmecul personal, carisma etc. Toate astea au creat un soi de magie, o adicție profundă și o nevoie de eternizare a lui, a prezenței și a performanțelor sale. Supermediatizarea, hipercomunicarea, prezența vizuală pe toate canalele și cu toate detaliile au favorizat aceste fenomene. Constatăm încă o dată că vedetele nu-și mai aparțin, că aparițiile, evoluțiile și performanțele sunt „dictate” de public, că „circul” trebuie să continue și că asta i se întâmplă și lui Ronnie. Presiunea imensă de a câștiga, care se punea asupra lui la fiecare meci/turneu/competiție, devenea principala zonă de interes și un stress în plus pentru el. Pentru un „ciudat”, un nonconformist și un capricios ca el, asta ar fi fost ultima grijă și, totuși, cu psihologul și cu anturajul său a încercat să gestioneze această tensiune, acest „fenomen”. Fanii lui așteptau ca el să câștige mereu, indiferent de împrejurări și condiții, și nu acceptau înfrângerea, peste dorința și puțința sportivului însuși. Ronnie a polemizat mereu (chiar încercând s-o înțeleagă) cu acest tip de „dependență de victorie” a fanilor, iar duminică seara li s-a adresat direct, făcând „paralela” între „ a te antrena 5-6 ore în fiecare zi și a privi la televizor toată ziua”. De asemenea, despre turneul încheiat, desfășurat în cea mai mare parte fără spectatori, Ronnie a spus la final că a putut evolua mai bine și că s-a putut concentra mai bine într-o arenă fără public și fără cunoscutul îndemn „come on, Ronnie”. De unde se vede că prea multă „dragoste” poate sufoca.
Cu toate ale sale, cu voia sau nevoia fanilor săi și cu puterea de simbol pe care o are, Ronnie nu și-a spus ultimul cuvânt în acest sport, mai rar, mai puțin înțeles și mai puțin accesibil. Dar cum spuneam, nu sportul în sine contează aici, ci oamenii care îl alcătuiesc. Adică noi toți.