Motto: „La legea care-a răsărit/ I-o cale-atât de lungă/ Că zeci de ani i-a trebuit/ Scutirii să ne-ajungă”
Parafraza după Eminescu nu-i o figură poetică, ci o tristă constatare economico-legislativă românească.
E clar că tranziția din România ultimilor 25 de ani nu a realizat, printre altele, un lucru – un mediu de afaceri prietenos, sănătos, divers, complementar, dinamic, funcțional și transparent – iar dacă stai bine să te gândești, acesta ar fi fost unul dintre cele mai importante din această perioadă. Căci ne transferam dintr-un mediu economic planificat, centralizat, etatist, obtuz, în care economia funcționa artificial, „pe hârtie”, către un mediu politic deschis, către o economie de piață și o piață concurențială, în care trebuiau să conteze individul și antreprenoriatul. Noul tip de societate, evident capitalistă (fiindcă nici nu exista un alt model) în care banii erau „sângele”, avea nevoie de „brațe”, de „plămâni”, de „inimă” și de alte „organe” care să facă funcțional acest nou organism economico-social. Ei bine, toate aceste funcții trebuiau îndeplinite de cineva. Dacă la nivel social entitatea chemată era individul, din punct de vedere economic, instituția cu rol esențial devenea IMM-ului, adică întreprinderii mici și mijlocii, oglinda fidelă a inițiativei, antreprenoriatului și liberei asocieri într-o societate capitalistă. Pentru individ, există științe (psihologia, sociologia, medicina) care să-i studieze evoluția, metamorfoza și eșecurile și, eventual, să dea diagnostice și soluții, pentru IMM-uri n-a existat așa ceva și nici măcar interes. Ce-am avut, din când în când, a fost câte-o mașinărie politico-birocratică numită Ministerul IMM-urilor, înființată mimetic, dată drept sinecură (să tacă din gură) unor aliați politici de mâna a doua, o instituție îndeobște lipsită de importanță, greutate și influență. Pentru liderii politici români, mereu altceva a fost mai important decât importantul însuși. Mediul de afaceri a fost lăsat de la început în voia sorții, iar prima regulă pe care a cunoscut-o și pe care n-a abandonat-o este cea a haosului.
Cum să faci afaceri în România și cu ce (dacă ai răspuns deja dilemei de ce)? E-o prea lungă istorie a primilor „capitaliști” români de hârtie (născuți din privatizări frauduloase, falimente bancare, jocuri piramidale și înșelarea premeditată și grosolană a statului) și nu voi insista aici. S-o luăm „pe bune”, din poziția omului obișnuit, care nu are aspirație la politică și la resursele „inepuizabile” pentru furt ale statului. Prima opțiune sunt tradiționalele economii personale și „bugetul familiei”, o soluție pe care n-o recomandă nimeni niciodată. Cu toate astea, majoritatea antreprenorilor români așa au pornit afacerile personale, punându-și la bătaie siguranța personală, cea materială și a familiei și asumându-și singuri toate riscurile inerente unei afaceri. Căci sursele normale și firești de finanțare dintr-o societate fie nu existau, fie erau risipite, fie erau conectate la altceva. Bunăoară, investițiile străine ori lipseau, ori se concentrau pe domenii nișate și pe afaceri mari; la fondurile europene am avut mereu coeficient redus de atragere (nu insist că-i de plâns); băncile n-au finanțat niciodată cu adevărat economia, fiind preocupate de persoane fizice și de stat, mai solvabile și mai ușor de „executat”; piața de capital a avut doar „perioade” de funcționare și de conectare la resurse, în cea mai mare parte, s-a bucurat de ignoranță, dezinteres și sfidare. S-a mai practicat în afaceri împrumutul „la mână”, între prieteni, sau de la cămătari, dar acestea sunt soluții greșite, nerecomandate, sinucigașe și care, în lipsa unui cadru reglementat, introduc tensiuni, riscuri și dezechilibre în mediul de afaceri. Tocmai aici stă una dintre chei, în atragerea resurselor financiare individuale, dar într-o formulă legală, transparentă, instituțională, stimulativă și care să suplinească carențele mari în funcționarea sistemului. Lucru care nu s-a făcut deloc.
E limpede că din acest „mare joc” al tranziției spre economia de piață au lipsit în România tocmai marii jucători ai finanțării afacerilor: statul, în tripla calitate de finanțator, legislator și beneficiar – din prostia și lăcomia liderilor politici; băncile, în calitate de finanțatori și „agenți de ordine” în afaceri – din lăcomie și neasumarea responsabilității și riscului; piața de capital – din necunoaștere și ignorare. Aici ar fi trebuit de multă vreme să-și facă loc niște reguli ale finanțării individuale, prin formula „business angel”, a crowdfunding-ului și altele care să suplinească deficitul, să completeze golurile și să-și ocupe locul predestinat.
E de salutat (cum altfel) votarea de curând a unei legi pentru „business angel”, dar și pregătirea (ca inițiativă a celor care administrează platforma multifinantare.ro) și sperăm votarea legii crowdfunding-ului, îndelung așteptate. „Business angel” este afacerea așa-zisei întâlniri „providențiale” dintre un antreprenor (să zicem, un individ tânăr, ambițios, instruit, plin de energie, de idei și de dorința de a face) cu un investitor (un individ bogat, deschis, receptiv, dar selectiv și cu pretenții), ca împreună, unul cu ideile și munca, altul cu banii, să facă o afacere reușită. Legea românească apărută curând face ce trebuie să facă demult: asigură scutirea pe impozitul pe dividende pe o perioadă de 3 ani din momentul investirii și scutirea pe impozit la momentul exitului (când diferența este pozitivă). Sigur că nu pare mare lucru, dar sunt forme necesare de susținere și încurajare a afacerilor locale, a afacerilor noi (start-up), a afacerilor mici, dar vitale, ce nu se pot dezvolta altfel. Potrivit noii legi, poate deveni investitor „business angel” orice individ (persoană fizică) dinafara societății care dobândește calitatea de asociat prin aport în numerar la capitalul social al societății, rezultând emiterea de noi părţi sociale în favoarea sa, dacă investeşte o sumă cuprinsă între 3.000 şi 200.000 de euro. De menționat, spre bună informare, că persoana respectivă nu trebuie să aibă cazier fiscal şi nici condamnări pentru infracţiuni contra patrimoniului, de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală. Totodată, nu trebuie să deţină, ca urmare a investiţiei, mai mult de 49% din capitalul social al societăţii.
Pentru mulți dintre cei interesați (într-un fel sau altul), și această sumă (de la 3 la 200 de mii de euro) pare mare. Totuși, aceste resurse există și ar intra în joc, în condiții de transparență, pentru profituri mai mari decât dobânzile (de nimic) oferite de bănci la depozite. Pe de altă parte, e urgent necesară apariția (cum spuneam) a legii crowdfunding-ului (cu potențial verificat în alte țări) ce ar putea atrage, în diverse forme reglementate, sume și mai mici pentru finanțarea start-up-urilor, a afacerilor de familie, de interes local, pentru diversificarea și completare a pieței produselor și a serviciilor.
N-ar trebui decât un dram de luciditate și un pic de bunăvoință.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul catcostaclujul.ro