Monthly Archives: November 2018

Nov 23

România CeCeRe

Posted on by

Select1
Ce fel de țară să fie România?
Aceasta este întrebarea de căpătâi și aceasta este bătălia pe viață și pe moarte la care asistăm/participăm acum. Pentru unii, acest (nou) război româno-român este „pe față”, la vedere, fără scrupule și menajamente, pentru alții, este ceva incert, confuz, ciudat, cu o miză neclară, iar pentru alții, e, pur și simplu, indiferent, obișnuit, neobservabil, ceva lipsit de importanță. Aceasta e problema mare și grea ce-o avem în față, iar rezolvarea ei stă în stabilirea proporției acestor părți de țară. De aceea e nevoie de un referendum acum, să vedem care câți sunt, care cât înțelege, care ce fel de țară își dorește pentru sine și pentru viitor. După aceea, mai discutăm.
Dacă vrem democrație, atunci trebuie să acceptăm vocea majorității.
Ca să se poată pronunța, poporul trebuie să afle și să înțeleagă.
Ca să aflăm care-i sunt dorințele, atunci trebuie să-l testăm.
De peste un an și jumătate, fără motive explicite sau explicate de cei aflați la putere, România a intrat sub un fel de asediu intern, culmea, un asalt al clasei politice câștigătoare (în alegeri) împotriva statului de drept, împotriva justiției, împotriva stabilității, împotriva dezvoltării, împotriva intereselor interne, externe și strategice ale țării și împotriva bunăstării, în cele din urmă, care ar trebui să fie (minimal) numitorul comun. Motivele reale ale acestei crize (auto)provocate au fost identificate, dar nu știm cât sunt de evidente la scară largă, pentru că au fost învăluite într-un strat gros de măsuri populiste, care să amorțească vigilența oamenilor și instinctul lor (atât cât există) de apărare a democrației. În mod fundamental, sunt trei rațiuni care au stat la baza acestei schimbări de macaz în politica românească, în dependență una de alta și generând o suită de atitudini, decizii și strategii, de la nivel individual, până la nivel de stat.
1. Prima rațiune este problema cu justiția (condamnare penală, posibile viitoare condamnări) ale liderului PSD (Liviu Dragnea) și a altor lideri politici, aceste chestiuni personale fiind cauza unei suite de măsuri neanunțate și nejustificate ca rațiuni de stat: legi favorabile sieși, dezincriminări de fapte penale, schimbarea legilor sistemului judiciar, blocarea luptei anticorupție, subordonarea justiției etc. Pentru a-și putea scăpa piele și pentru a amorți reacțiile populare adverse, au fost dezechilibrate sistemul fiscal (prin scăderi/măriri de impozite, creșteri de salarii, transferarea sarcinilor de la angajator la angajat, promisiuni neacoperite etc.) și economia (adusă în pragul crizei), potrivit specialiștilor interni și externi.
2. A doua rațiune este preferința și dezirabilitatea pentru viitor a acestor măsuri și politici pentru ceilalți lideri politici, ceea ce presupune un acces discreționar la resursele statului al celor de la putere (un fel de „liber la furat”), întărirea controlului puterii politice asupra justiției, slăbirea luptei anticorupție, degradarea climatului democratic și alte „facilități” de uz politic. În felul acesta este proiectat un stat slab, iliberal, cu instituții de formă, aflate la dispoziția unui grup restrâns de politicieni, ce încearcă să se păstreze și eternizeze la putere, fiind sacrificate democrația, binele general, prosperitatea, interesele strategice ale statului, pe durată media și lungă.
3. A treia rațiune ține de context (intern și extern), de conjunctură, de speculare a unui moment sensibil pentru politica europeană și mondială. E limpede că, dacă nu ar fi existat un „model” și un exemplu unguresc sau polonez sau turcesc, dacă nu ar fi existat niște precedente numite „Brexit” sau „Trump”, imaginația politică românească, mărginită la orizonturi mici (ce țin de dimensiunea lăcomiei și a buzunarului), nu ar fi ajuns niciodată la iliberalism, autoritarism etc., pentru a expune atât de grav interesele majore ale țării (prezența în UE, apartenența la NATO) într-o lume mai nesigură de la o zi la alta.
Pentru a-și duce la îndeplinire aceste deziderate personale și de partid, grupul restrâns de la putere, sub îndrumarea unor consilieri străini, pun în practică un plan, bazat, în principal, pe slăbirea principalelor instituții ale statului și controlul nemijlocit al acestora prin ocuparea funcțiilor importante de către „oameni de paie”. Aceștia fie sunt promovați în ranguri înalte fără a avea nici un merit (premierul Viorica Dăncilă), fie sunt stimulați financiar cu asupra de măsură (parlamentari, miniștri, alți înalți demnitari, directori, primari etc.), fie sunt protejați pentru a nu putea fi acuzați de abuzuri (judecătorii Curții Constituționale a României – CCR). Instituțiile care nu le aparțin politic (președinția, de pildă) sunt atacate și deposedate de putere (prin modificări abuzive de legi), iar cele nesubordonate (DNA, DIICOT, SRI) sunt compromise, hărțuite și supuse aceluiași regim al schimbării cu orice preț. Își așteaptă rândul toate celelalte, mari sau mici.
În capul acestui regim al intereselor discreționare a ajuns, iată, CCR ca un fel de chezășie a legalității și constituționalității, de fapt, un fals reper, o instituție politizată până în măduva oaselor și folosită acum (dar nu numai acum) ca și „coadă de topor” și ca „ștampilă” oficială pentru toate manevrele oculte și matrapazlâcurile puterii.
Să nu ne facem iluzii. CCR croiește o Românie pe placul, pe interesul și în folosul celor de la putere.

Nov 23

Ponta, salvatore della patria

Posted on by

Select4
Cine avea curajul, în ultimii 3-4 ani, să mai vadă în Victor Ponta o „speranță” a politicii românești părea să-și fi pierdut mintea sau simțul realității. Căci fostul premier, ca nu mulți alții, abia trecut de 40 de ani, apucase să le facă și desfacă pe toate, din câte se pot închipui în politică: ajunsese prim-ministru al României, era șef al celui mai mare partid (PSD), fusese copreședinte al celei mai mari coaliții de putere care a existat vreodată la noi (USL), ieșise câștigător absolut al alegerilor din 2012 cu circa 70% (cel mai mare scor electoral înregistrat vreodată de un partid sau o coaliție), a ajuns candidat prezidențial cu cele mai mari șanse (în 2014) și a câștigat detașat turul întâi al acestor alegeri. Dar tot el, ajuns în aceste culmi nemaivăzute și nemaiatinse de nimeni, a făcut cele mai mari greșeli din câte se pot închipui, prăvălindu-se, în lanț, din postura de candidat prezidențial, din funcția de premier, apoi din poziția de lider de partid, apoi ca simplu membru al PSD și ajungând la statutul de inculpat, care-și așteaptă sentința de condamnare. Marile lui erori se cunosc (le recunoaște el singur) și fără ele, sunt absolut convins, România n-ar trăi criza politică profundă de azi.
Prima dintre ele a fost ignorarea și apoi batjocorirea speranțelor votanților numeroși din 2012, după o „domnie” lungă și încheiată catastrofal de Traian Băsescu. Și pesediștii și liberalii (având o majoritate suficientă și unică) au ratat atunci o șansă istorică de modernizare a României, prin modificarea Constituției și reorganizarea administrativ-teritorială (amânate cine știe până când). Pesemne (de fapt, mai mult ca sigur), nici nu le trecea prin cap să facă ceva din ce au promis bun în campanie, nu voiau decât să-l dea jos pe Băsescu și să-i ocupe repede locul. Ponta a greșit grav că a acceptat (în beția puterii) jocul eșalonului doi „baronet” al PSD (pe care îl controla Liviu Dragnea), distrugerea (la alibi cu presa complice) a lui Crin Antonescu și îndepărtarea treptată, dar programată și sigură, a liberalilor de la putere (aceștia rămânând cam fără alternativă), dar a greșit mortal (pentru el) când a acceptat candidatura la președinția României din partea PSD. Aici a lucrat, la perfecție și cu precizie, mâna „maistorului” Dragnea, care i-a înfipt pumnalul în spate până în plăsele, cu complicitatea multor altora. Ca și cum n-ar fi fost destul, în campania prezidențială și-a uitat sorgintea politică (social-democrată), ascultând de „alții”, și a dat-o pe populism și naționalism. În fine, a jignit apoi și diaspora, a generat o mobilizare surprinzătoare la vor în turul doi și a pierdut, cum puțini ar fi putut s-o facă.
Una peste alta, la o vârstă la care alții abia încep să simtă gustul puterii, Victor Ponta era trimis (pe drept cuvânt) în cimitirul elefanților politicii românești. Nu mai spun că tot ceea ce fostul lider PSD începuse să „contureze” (populismul și discursul naționalist și izolaționist), a fost preluat și perfecționat de secondantul său Liviu Dragnea, care ar fi trebuit să-i urmeze atât la partid, cât și în funcția de premier, dacă nu s-ar fi încurcat „niște hârtii” prin justiția română între timp. A urmat ce a urmat (vodevilul susținerii guvernului Cioloș, absenteismul la vot, victoria zdrobitoare a PSD și tot circul de acum), dar nu acesta e subiectul principal de azi.
Întrebarea e cum și de ce a ajuns Victor Ponta să pară din nou personaj politic important și dacă va juca un rol pe scena politică în viitorul apropiat.
Asemuindu-se păsării Pheonix, retras și cu răbdare, așteptând să primească achitarea în dosarul în care era acuzat penal, Victor Ponta și-a făcut propriul partid (Pro România) și a găsit cel mai bun moment pentru a-și anunța reîntoarcerea în politică, din postura de fost membru PSD și lider al unei noi mișcări social-democrate. Mai mult de atât, Ponta țintește acum marea lovitură de a-l detrona pe Liviu Dragnea într-un moment în care, toată lumea (mai puțin PSD) vrea acest lucru, dar nimeni nu poate. Așadar, fostul premier pesedist vrea să se reabiliteze personal, să ia prim-planul politicii românești și să-și ia revanșa față de țară, calea fiind ruperea PSD. Nu-i vorbă că tot ce sesizează acum Victor Ponta n-ar fi corect: decăderea PSD, abandonul social-democrației (în dauna populismului), îndepărtarea de UE, tentația autocratică, guvernarea periculoasă și confuză, abandonarea standardelor democratice, prioritizarea interesului personal (penal), promovarea în funcții a unor mediocrități etc.
Pe de altă parte, tot ceea ce propune Victor Ponta are sens: o mișcare dinamică de centru-stânga, un partid social-democrat modern, un start up politic, sprijinit din interior și dinafara partidului, o alternativă la un PSD degenerat, deviat și îndreptat spre dezastru de un lider autoritar.
De ce n-a făcut altcineva acest lucru?
Pentru că n-a putut!
Pentru că avem o societate adormită și o clasă politică amorțită, incapabile amândouă să producă altceva.
Ponta e încă bun pentru că nu există un alt partid de stânga să ia locul PSD. Un PSD care și-a uitat de mult menirea și scopul și misiunea.
Iar Ponta, neavând altceva mai bun de făcut, din fost dottore, a ajuns salvatore della patria!

Nov 23

Linia roșie

Posted on by

Select11
Un sociolog clujean (strămutat din București) anticipa o prăbușire a PSD în perspectiva seriei de alegeri ce va începe odată cu europarlamentarele din 2019. Să ne mire asta? E un semn bun sau unul prost? Să considerăm prea timpurii efectele în rândul cetățenilor ale unor politici controversate și contestate ale partidului de guvernământ? Sau să apreciem ca tardive efectele în rezultate electorale ale unei proaste guvernări? Oricum ar fi, până la completa lămurire, eu consider că PSD și alianța de guvernare se află în situația (paradoxală) pe care o numesc „abuz democratic”. Înțeleg prin asta că, actuala putere, legitimată prin vot în 2016, se dedă unui „abuz de putere” (atac asupra statului de drept și a instituțiilor sale reprezentative – președinție, justiție, instituții de securitate, servicii secrete etc., nerespectarea separării puterilor în stat, sfidarea opoziției, ignorarea societății civile și nesocotirea protestelor acesteia, interferarea libertății de exprimare, vulnerabilizare economică prin măsuri/legi aleatorii și ne-sustenabile, expunere externă prin declarații, intenții și decizii neconforme cu interesul și strategia naționale, cultivarea intereselor personale și de grup politic etc.), invocând (și imputând) celorlalți tocmai respectarea regulilor democrației (alegeri libere, ciclul electoral, dreptul de a decide ca învingător). Acceptând acest sofism al argumentării puterii pesediste, democrația ar putea duce direct la dictatură. Ca și contraargument, reamintesc doar că PSD a câștigat alegerile cu 46% în condițiile unei prezențe vot de aprox. 40%, ceea ce înseamnă că avea suportul a doar 18% din populație. Scăzut atunci și mai scăzut acum.
Însă nu despre acest aspect doresc să vorbesc acum, ci despre modul în care este perceput în mase actul politic și despre felul în care comunicarea politică (când, cum, unde și de ce) ajunge la cetățeanul alegător. Cu alte cuvinte, despre cum, când și de ce cad partidele în sondaje și când se trece prezumtiva linie roșie (interzisă) în exercitarea puterii. Simplificând, să spunem despre comunicarea politică (procesul de emitere, transmitere și receptare a deciziei politice) că a devenit azi la fel de/mai importantă decât actul decizional în sine și că atunci când ai depășit un prag al (in)dezirabilității și (in)suportabilității, iar percepția în rândul oamenilor devine preponderent negativă, se produce căderea liderului sau partidului. Actele, măsurile și deciziile politice, pentru că sunt chestiuni intenționale și oportuniste, vor avea întotdeauna o receptare diferită în rândul publicului, care va avea reprezentări diferite, uneori opuse, asupra acelorași lucruri. Intuitiv și reducționist, putem identifica, descrescător, mai multe niveluri de receptare a mesajului politic: cel mai sus vor fi specialiștii în comunicare politică și consultanții politici, dar ei sunt puțini și își valorifică contracost expertiza (rareori public, gratuit) și nu sunt de mare ajutor pentru publicul extins; apoi putem lua în considerare actorii politici, care sunt nevoiți de regulile competiției să înțeleagă perfect jocurile/lucrurile, dar ei vor emite, la rândul lor, mesaje politice oportuniste, eventual de sens contrar, de ajutor pentru publicul larg, dar nu pe de-a-ntregul credibile; de cel mai mare sprijin ar fi jurnaliștii politici, acesta fiind rolul lor primordial, de a decripta și explica pe înțelesul omului de rând mesajul politic, dar doar atunci când sunt obiectivi, de bună-credință și acționează în interesul publicului; pe nivelul următor de înțelegere a „politicii” aș plasa activiștii și militanții civici, o categorie de oameni informați, implicați, angrenați și antrenați în situații de acest fel și beneficiind de un capital de credibilitate; la pragul următor s-ar situa „elitele” profesionale sau mai precis intelectualii, a căror instrucție, nivel de cultură, convenționalism, putere de abstractizare etc. le permite să înțeleagă, dar nu să și reacționeze întotdeauna corespunzător, unii din pasivitate, neimplicare, neîncredere, proastă înțelegere, alții din motive „emoționale”, conjuncturale, oportunism îngust, trădarea propriei cauze majore; pe ultimul loc (în această împărțire simplificată) se află omul obișnuit, de rând, mulțimea, majoritatea populației și a alegătorilor, principalii beneficiari (numeric) ai actului politic, cei care au cea mai mare „inocență” și cel mai scăzut nivel de înțelegere a manifestării politice, cea mai mare răbdare și toleranță în raport cu actanții politici activi. Ei vor înțelege ultimii, cel mai târziu și cel mai greu, adevăratele intenții și interese ale politicienilor. În compensație, oamenii obișnuiți reprezintă marea masă de alegători și ei câștigă întotdeauna alegerile.
Așa e jocul politic pretutindeni și trebuie să ținem cont de asta cu toții. Numesc trecerea „liniei roșii” momentul în care percepția maselor largi cu privire la deciziile majore ale puterii devine critic sau majoritar negativă. Puterea pesedistă, în opinia mea, a trecut de mai multe ori această linie de demarcație simbolică prin: „țopăiala” (instabilitatea) fiscală, creșterea/scăderea salariilor, creșterea accizei la combustibili, inflația generalizată și altele. Mai adaug două, de dată recentă, aparent, mai puțin evidente și cu amorsare mai lentă: devierea politicii externe a României și „sancțiunea” bugetară dată marilor universități românești. Nu e spațiu de explicații aici, dar sunt atât de grave, încât vor trebui să renunțe sau să suporte consecințe grave din partea maselor.

Nov 23

Replică englezească

Posted on by

Portret 3
Pe nesimțite și (aproape) din nimic, la doi pași de noi, relațiile internaționale se aspresc, spiritele se inflamează neașteptat și ceea ce părea un reglaj de conturi cu/între spioni s-a transformat rapid într-un conflict de amploare (interțări), cu semnificații care parcă ne scapă pe moment. Mă refer, desigur, la otrăvirea fostului spion rus Serghei Skripal și a fiicei lui, în 4 martie, într-un orășel din Anglia, despre care englezii spun c-ar fi mâna rușilor, ce și-ar fi executat „spionul trădător”. De la cel mai înalt nivel, fără a sta mult pe gânduri sau a căuta dovezi irefutabile, acuzațiile publice (de atac cu armă biologică asupra unui stat) au fost „trântite” Rusiei în plină campanie electorală, concomitent cu expulzarea a 23 de diplomați ruși de pe teritoriul insulei. Mai mult și mai important, în solidar și concertat la nivelul NATO și UE, au fost luate măsuri de excludere a altor diplomați ruși (presupuși spioni) în număr de 140. Măsurile de retorsiune din partea Rusiei n-au întârziat să apară, excluzând și ei zeci de diplomați (presupuși spioni) din țările solidare cu Marea Britanie. Specialiștii și observatorii diplomatici spun că n-a mai existat o asemenea criză diplomatică între Est și Vest de la încheierea Războiului Rece. Își face loc un sentiment straniu de mirare și-ți vine să te întrebi ce i-o fi apucat chiar așa!
Noi, generațiile postbelice, n-am trăit (și nici nu suntem curioși) procesul degradării iremediabile a relațiilor diplomatice între două țări importante sau între blocuri militare potrivnice, ca să putem înțelege bine lucrurile. Nici nu cred să fie, până la urmă, vorba despre așa ceva. Căci interesante sunt, pe de-o parte, reacțiile a două state puternice, membre ale NATO. Raportat la situația escaladată dramatic în doar câteva zile, Turcia (cu o a doua armată în NATO) s-a sustras sancțiunilor împotriva Rusiei, spunând că nu va lua măsuri „pe baza unei acuzații”. Germania însă, cu toate că a acceptat sancțiunile diplomatice inițiale și a expulzat numărul alocat de ruși, declară, prin ministrul de externe, că vrea să reia cât mai degrabă dialogul cu Rusia.
Eu cred că toată această afacere diplomatică, de o anvergură nebănuită, mai conține ceva, are o cheie englezească și se leagă în modul cel mai direct de Brexit. Fără îndoială, Marea Britanie, ca mare forță economică și militară a lumii, s-a simțit direct vizată și lezată de violența și ineditul unui asemenea atac (biologic) și e, drept, sunt afectate și contaminate (polițiști, personal medical etc.) peste o sută de persoane. Dar justifică acest lucru, în condițiile neelucidării complete a sursei atacului, o asemenea reacție severă a Marii Britanii? Sau mai este ceva și asistăm la o reacție tipic englezească la o situație mai complicată politic?
Mărturisesc că urmăresc, de multă vreme și cu un interes mai mult decât jurnalistic, subiectul influențării Brexit-lui și a alegerilor din SUA prin intermediul rețelelor sociale. De fapt, m-a pasionat subiectul încă de atunci, din vara lui 2016, atunci când așteptam până dimineața pentru a afla în timp real rezultatele scrutinului din cele două țări importante, una cea mai veche democrație modernă (cea engleză), alta cea mai puternică democrație de azi (cea americană). Mulți am fost șocați de rezultatele neașteptate și neanunțate (ieșirea Marii Britanii din UE și alegerea lui Donald Trump președinte al SUA) și am încercat să găsim explicații, ale altora și ale noastre. Nu e că am avut eu suspiciuni mai mari ca alții (mai pricepuți) cu privire la corectitudinea alegerilor respective, dar am urmărit cu mare atenție subiectul și, recunosc, „am cuplat” la apariția primelor bănuieli în ce privește influențarea acestui proces pe căile internetului. Apoi lucrurile au luat întorsătura, să spun, așteptată de mine, atunci când, în SUA, din ceea ce părea o „revanșă” și o „răzbunare” împotriva lui D. Trump, s-a născut o anchetă oficială care să elucideze amestecul rușilor în procesul electoral american, cu suspiciunea de intruziune și de influențare a alegătorilor. Pornind de la celebrele „fake news” de campanie (cu Papa, cu Hilary Clinton etc.), trecând prin troll-ii ruși și ajungând la întâlniri dintre oamenii lui Trump cu diverși oficiali ruși, ancheta instituită a pus sub acuzare, până acum, 13 persoane din Rusia. Prin deducție, prin similitudine și informații apărute, au intrat în joc și britanicii, fiind nevoiți să cerceteze dacă n-au fost și ei victime ale aceluiași „joc rusesc” de influențare a votului prin rețele sociale, de „corupere” a votului liber prin utilizare de date și conturare de profile psihologice potrivite. Cercul suspiciunilor întemeiate s-a închis recent odată cu explozia scandalului Cambridge Analytica, care explică și de unde au provenit și cum (de la Facebook) datele utilizate în acest tip de manevre oculte, care lovesc democrația în chiar inima ei (alegeri libere și libertate de exprimare). Și, ca să nu rămână neclar, avertizorul de integritate Christopher Wylie (fost angajat al firmei amintite) a spus în fața Parlamentului britanic că Brexit-ul n-a fost ce părea a fi.
În tot ceea ce se întâmplă în lume, eu văd o „replică englezească”, o reacție stranie și disproporționată de orgoliu și de frustrare a britanicilor (și mai mult decât atât), pe fondul confuziei, a dificultăților de realizare efectivă a Brexit-ului și a rușinii de a fi pățit tocmai ei așa ceva.
Brexit is Brexit or not!?

Nov 23

Nu-i pentru cine se pregătește

Posted on by

Portret 2
S-ar putea să fie un „obicei prost” al istoriei sau o ironie fină a ei, o morală severă, o pedeapsă sau chiar „justiție divină” în ceea ce, îndeobște și generic, numim „revoluții”. Căci putem observa că acela sau aceia care le fac par a nu fi niciodată și beneficiarii lor. Cu alte cuvine, meritat sau nemeritat, „revoluția” nu e pentru cine se pregătește (cum se spune românește), ci pentru cine se nimerește. Mai mult, putem asimila acestui concept nu doar revoluțiile cunoscute (precum cea engleză, americană sau franceză etc.), ci și altele mai mici (nu neapărat „revoluții”), cărora le putem spune schimbări, reforme, modificări, restaurații etc. Și cu asta (fără a filosofa prea mult) să aterizăm scurt și direct în istoria noastră contemporană.
Deci, să ne aducem aminte că actul istoric din 23 august 1944 (de întoarcere a armelor împotriva Aliaților), pregătit și negociat de partidele istorice (PNL, PNȚ, PSDR) și de regele Mihai I, s-a transformat în „insurecție antifascistă și antihitleristă armată” însușită de comuniști, iar autorii de fapt au ajuns fie în pușcării (sau în ceruri), fie pe calea băjeniei. Nici primii înfăptuitori ai „revoluției comuniste” n-au dus-o prea bine (au ajuns prin temniță și ei), căci adevărații beneficiari au fost sovieticii (rușii). Și Nicolae Ceaușescu s-a ținut ca „revoluționar și reformator” al sistemului, dar asta nu l-a scutit (dimpotrivă) de bătaia puștii, profitorul principal fiind Ion Iliescu. Să-l luăm pe Iliescu cu echipa lui de neocomuniști, care au crezut (multă vreme) că fac o revoluție, o reformă și apoi o tranziție în folosul propriu și al comunismului „cel blând și bun”. Până la urmă, praful s-a ales de tot, România a luat-o în direcția ce-i era sortită, iar „echipa de tranziție” se îndreaptă (chiar dacă cu întârziere) către „un loc răcoros” al istoriei (la propriu și la figurat). Nici Emil Constantinescu nu s-a bucurat deloc (ba dimpotrivă) de faptul că a vrut să pună statul român pe alte coordonate, iar când s-a întâmplat, era prea târziu pentru el, alții au cules roadele sacrificiilor lui politice. Exemplele pot continua cu și mai mare putere de convingere. De pildă, Adrian Năstase, care se voia și se vedea președinte al României în 2004, a croit o Constituție (votată în 2003) pe măsura sa, cu un mandat prezidențial de cinci ani nu de patru, cum prevedea vechea constituție. El, de fapt, tocmai îi pregătea două mandate de zece ani lui Traian Băsescu, rivalul său și inamic înverșunat, prin a cărui străduințe a ajuns să fie condamnat și scos din viața politică. Dar nici lui Traian Băsescu nu i-a mers după voie, deși părea că a făcut ce-a vrut în mandatele sale. Bunăoară, noul sistem judiciar (anticorupție), reformat cu aportul Monicăi Macovei, după ce a funcționat cu succes (mai ales) împotriva rivalilor politici (cu DNA și Laura Codruța Kovesi în frunte), s-a întors împotriva lui și a apropiaților lui, în beneficiul rivalilor. Iar acum, de aceste „legături primejdioase” încearcă să profite Liviu Dragnea.
Probabil că unii dintre cititori și-au dat seama unde vreau să ajung de fapt. Liviu Dragnea, care este ultima verigă din acest lanț al determinărilor nefaste, este și se vrea și ultimul „reformator” al statului român. Nu mai reiau aici toată teoria, străvezie și culpabilă, a motivației (personale, în mod covârșitor) a acestor „schimbări” ale arhitecturii statului. Spun doar că are toate șansele de a trece prin ce au trecut predecesorii săi și că toate câte le vrea, dincolo de faptul că s-ar putea întoarce împotriva sa, să fie de folos tocmai rivalilor lui politici de astăzi.
Două observații aș mai face: nu-i nicio garanție (pentru nimeni) că exact așa se va întâmpla, pe de altă parte, cine l-ar putea convinge pe Dragnea și cu ce argumente să se oprească, câtăvreme se află pe un drum cu un singur sens, fără întoarcere. Așadar, toată mascarada asta, ce ține de mai bine de un an, pe care cu tupeu o numește „reformarea statului” pentru a-și masca propriile interese juridice și a-și salva propria piele, are două efecte vizibile. Unul este că îi distruge accelerat credibilitatea ca om politic (având o cotă de încredere de sub 10% – cea mai slabă de care îmi aduc aminte dintre politicieni români de la vârf), fapt ce va duce, în condiții electorale normale, la pierderea alegerilor de către el și partidul său, cu varianta de a fi înlăturat ante factum de la conducerea partidului. Al doilea este de a oferi rivalilor arme și muniție împotriva propriului partid sau altfel spus, a acorda beneficii inamicilor politici. Liviu Dragnea are toate șansele de a păți ce-au pățit toți „reformatorii” de dinaintea lui.
În tot răul poate fi și un bine, se spune. La urma urmei, toate obsesiile astea mediatice (transformate zilnic în breaking news) și preocupările legislative obstinate ale lui Dragnea pentru „binoame”, „state paralele” și alte „drăcii de PR politic” (ca și cum țara n-ar avea și alte probleme) vor ajuta statul român să se mai „curețe” de zgura conspirațiilor și a scenaritelor cu ingrediente de intelligence.
Și chiar ar putea fi de folos cuiva. Dar nu lui Liviu Dragnea!
C-așa-i istoria de pe la noi!

Nov 23

Țara prin ochii altora

Posted on by

Select9
Până când ne vom maturiza (ca stat, țară, națiune), până când vom identifica și aplica (popor și conducători) un model propriu de existență și creștere, rămâne să ne luăm după alții și să ne comparăm cu ei. Și să fim serioși, n-am fost niciodată nici foarte inventivi, nici foarte consecvenți, nici (tot timpul) foarte norocoși (în istorie) în a găsi cele mai bune căi și cele mai bune modele de coexistență. Bunăoară, să luăm doar ultima sută de ani (că tot suntem la centenar), ca să nu mergem mai departe. Oricât de mult ne spunem și credem că ne-am dorit marea unire, să fim onești, nici n-am prea sperat că se poate, nici n-am prea făcut mare lucru pentru realizarea ei (ne-o arată mărturiile istorice). Marele noroc s-a numit atunci, la sfârșitul Primului Război Mondial, președintele SUA W. Wilson și a sa vizionară declarație de autodeterminare a popoarelor (nu trebuie niciodată să uităm asta), făcută la încheierea păcii, ce a dus la dezmembrarea Imperiului austro-ungar și a deschis nesperata cale a unirii românilor din Transilvania și Basarabia cu cei din regat. Peticul de istorie numit „perioada interbelică” a ajuns un fel de referință pentru că n-am avut altul mai bun și a fost primul moment de intrare în rezonanță (fie ea și culturală) cu lumea civilizată a Europei. N-am excelat cu ceva anume (politic, economic, social), dar nici n-am făcut ce nu trebuia, iar răgazul a fost prea scurt pentru proiecte și ctitorii de lungă durată. Instalarea comunismului stalinist ce a urmat în România nu ne scoate cu ceva în evidență, înafara luptelor de partizani. Schimbarea din temelii a orânduirii sociale (după model sovietic) s-a făcut cu vărsare de sânge, cu decapitarea elitelor, cu exces de zel din partea asupritorilor interni și externi și cu acceptare resemnată și pe termen lung din partea majorității. Hai să-i spunem ghinion al istoriei! Alegerea unei căi proprii (originale) în cadrul blocului comunist estic, de către Ceaușescu, nu a fost o carte câștigătoare (cum s-a văzut). Dimpotrivă, toate excesele făcute pentru a ne diferenția în comunism s-au întors împotriva noastră după prăbușirea acestuia. Am fost singurii care am făcut revoluție cu sacrificii omenești, am fost cei mai departe de „economia de piață”, am avut cel mai greoi proces de reinstaurare a proprietății, am avut tranziția cea mai înceată, păguboasă și incompletă. Iar combinația democratică „ce alege poporul, ce fac conducătorii” a fost tot timpul una nefericită, ineficientă, în urma istoriei și a momentelor cruciale prin care am trecut. Progresul (incontestabil) înregistrat în acești ultimi zeci de ani în țara noastră a fost mai mereu datorat contextului și sub presiunea celorlalți. Asumările unor decizii importante de către politicieni au fost conjuncturale, de aceea și vedem că rădăcinile nu sunt foarte adânci.
Mărturisesc că m-au „prins” aceste reflecții/capcane (anti)paseiste cu gândul la alegerile din Rusia, pe care, aflați aici la doi pași, trebuie să le „rumegăm” cumva. Rusia care este (ar trebui să fie), în opinia mea și din toate punctele de vedere, un anti-model pentru România. Această țară imensă, eterogenă, birocratică, greu de condus și de înțeles l-a (re)ales președinte pe Vladimir Putin, cu 76% și cu o participare la vot de peste 67%. Adică mult peste standardele noastre, pentru închipuirile și așteptările noastre. Dar a-i disprețui pe ruși pentru asta ar fi un semn de ignoranță, a-i admira, ar fi o nesăbuință, iar a încerca să-i urmezi ar fi o prostie și o absurditate. Nu sunt convins că modelul de succes electoral al lui Putin n-a înflăcărat deja mintea unor politicieni de la noi sau măcar a unor consilieri (care lucrează pentru bani). De aceea spun că în „Rusia nostalgiei imperiale” se poate trăi cu un salariu și o pensie mai mici, cu un nivel de trai mai scăzut, dacă faci „ordine”, dacă „dai peste nas” americanilor, dacă încerci să faci impresie de mare putere mondială și dacă experimentezi noi arme pe care alții nu le au. În alte părți nu funcționează, la ruși, da. Pe de altă parte, victoria anticipată a lui Putin, într-o țară, pot spune, semi-democratică (în care principalul contracandidat a fost împiedicat să între în competiție) are o rezonanță globală și constituie un avertisment pentru „inamicii” Rusiei, țară obișnuită să-și ia puterea din conflicte și să crească din stări incerte. Am auzit că la Moscova a circulat în aceste zile gluma sinistră că „după ce am câștigat alegerile la americani, hai să le câștigăm și pe ale noastre”, aluzie la amestecul trollilor ruși (cercetat de autoritățile americane) în alegerea președintelui Donald Trump.
La urma urmei, ar trebui să ne doară în cot ce au votat rușii (și care e modelul lor) dacă am fi noi o țară normală și așezată. Dar nu suntem. Dimpotrivă. Suntem o țară influențabilă, cu un popor slab educat în privința susținerii propriilor interese (democratice) și cu o clasă politică slab motivată (moral) în susținerea propriilor interese statale, naționale. De aceea suntem nevoiți să ne luăm după mintea și rânduielile altora, câtăvreme combinația „popor plus conducători” nu poate produce (încă) un model propriu, original, stabil, unitar, de încredere, care să fie urmat de toți.
Iar modelele viabile pentru noi, până la „noi ordini”, nu pot veni decât din vest.

Nov 23

Dacă (nu) s-a smintit

Posted on by

Portret 3
Dacă nu s-a smintit cu totul (ceea ce nu pot exclude), pentru Liviu Dragnea ar mai exista o singură șansă de a înțelege de ce face ceea ce face. În paranteză, „scrânteala puterii” încearcă și pe alții (poate pe toți), adică și pe aceea aflați în funcții mai mici, darmite pe cei cocoțați la vârful puterii. Pe fond însă, loviturile succesive (din care Congresul partidului e doar ultima dintre ele) pe care le aplică Dragnea sunt aproape fatale, nu vizează o singură țintă și au înscris motto-ul „după mine potopul”.
Nu mă pot preface că nu văd că, în aparență și pentru simțul comun, Congresul Extraordinar al PSD de la sfârșitul săptămânii trecute a fost un succes deplin (un triumf) pentru organizatorul și beneficiarul lui (Liviu Dragnea), pentru nucleul de putere din jurul său, pentru ceea ce încă ei mai numesc „partid democratic”. Îmi permit totuși să am un alt punct de vedere și să dau o altă interpretare la ceea ce am văzut, vedem și vom mai vedea încă o bucată de timp.
În opinia mea, urmându-l pe liderul său de acum , PSD a intrat pe un drum fără întoarcere, urmând a vedea și a înțelege care și a suporta consecințele. Suita de evenimente din ultimul an (plină de decizii arbitrare, neașteptate, stranii, contradictorii, contraproductive etc.), congresul de acum și alte câteva ce vor mai urma, vor avea o finalitate, asupra căreia punctele de vedere sunt divergente. Dar, cred eu, nu trebuie să ajungem până acolo pentru a vedea că:
1. Liviu Dragnea joacă cu tot potul pe masă (cariera, libertatea, familia, prietenii, fidelii, supușii, partidul etc.), totuși, fără variantă câștigătoare: dacă nu-i iese „pasența” cu justiția, martirajul nu-i va folosi la nimic, dacă îi iese „pasența”, cu cât e mai puternic în partid, cu atât e mai slab și mai puțin credibil înafara lui; cu cât strânge cercul fidelilor, cu atât crește cel al dușmanilor. Nu mai e mult până va plesni. Teoretic, drumul pe care a pornit duce fie spre temniță, fie spre dictatură. Pentru cea din urmă, am mai spus, nu-i nici cine, nici cu cine, nici cu ce.
2. Evenimente precum congresul (sau similare) ne arată un partid în descompunere liberă: nu mai există lideri ca alternativă, nu mai există personalități (fiind ignorate, minimalizate sau îndepărtate), nu există deloc viață de partid și proces de luare a deciziilor; soluțiile miraculoase le deține un singur om susținut de o masă indistinctă; delegații la congres păreau o „strânsură” dubioasă și supusă, aleși „pe sprânceană” pentru vot, iar reprezentanții regionali au fost numiți de la centru, nu de organizațiile teritoriale.
3. Prin deciziile luate și prin formele degradante de manifestare, este lovită în creștet social-democrația, pe care PSD (mai spune că) o reprezintă, sunt compromise grav ideea de program și de identitate politice (ideologice), de program de guvernare (încălcate repetat în picioare), sunt aruncate la coș noțiunile de competență, de merit, de valoare, prin promovarea (ironică sau batjocoritoare) a unor nulități în funcții politice cheie. La acest moment, PSD nu mai reprezintă ceva înafara unei persoane, a unor idei generale, împachetate destul de stângaci într-un mesaj populist cu termen scurt de funcționare și valabilitate.
4. Nu în ultimul rând (ci cred că în primul rând), mai puțin explicit, dar de cea mai mare gravitate, este distrusă, ca imagine, substanță și credibilitate, democrația. Cu foarte multă stăruință, prin populism deșănțat și manipulare ordinară, se aruncă la coș statul de drept (prin subordonarea justiției în numele unor fantome numite „stat paralel”) și constituționalitatea (prin „politizarea” CCR), se bagatelizează alegerile libere (prin încurajarea absenteismului și minimalizarea opoziției), este pervertită libertatea de exprimare (prin intruziuni și interferențe în sistemul media) și distorsionată libertatea economică (prin decizii și legi conjuncturale, politizate, neeconomice, păguboase, sinucigașe).
5. Prin ce fac și cum se pregătesc, Dragnea și PSD sunt pe cale să distrugă centenarul României mari. Pe de-o parte, nu par capabili a gândi și a pregăti cum se cuvine un asemenea eveniment major, pe de altă parte, încurajează, tocmai acum, criteriul segregării puterii, punând toate accentele pe o anumită parte a țării, creând disconfort și frustrare în alte părți ale ei. În loc de-a fi un „român isteț”, se comportă ca un „regățean prost”.
6. Ca și cum n-ar fi de ajuns, pe această cale va fi compromisă sigur președinția rotativă a UE, asigurată anul viitor de România. Tocmai acum când părem să contăm în Europa și în lume (NATO), tocmai acum când părem importanți cu ceva (prin poziție geostrategică). În loc de a gândi despre toate acestea, Dragnea vorbește despre China, Israel și … Rusia, pardon SUA.
Luând în considerare toate acestea, putem spune că s-a ajuns la un nivel atât de scăzut (derizoriu) al politicii, încât e imposibil să scape cuiva (mai devreme sau mai târziu) și nu poate scăpa tocmai exponentului principal. De aceea spun că, dacă Liviu Dragnea nu s-a smintit de tot, el încă amenință, șantajează, se roagă, negociază (pentru sine), vrând să arate cât rău poate să facă, dar și ce salvator poate să fie, doar-doar o scăpa.
Nu vrea mai mult pentru că nu poate, iar dacă crede că poate, sigur se înșală.
Și prostia, și ticăloșia, și (auto)închipuirea au demnitatea lor!

Nov 23

Alegeri europene (la noi acasă)

Posted on by

Select10
Cine s-ar fi gândit că și noi, românii, vom ajunge să fim interesați de alegerile parlamentare din Italia și nu dintr-un singur motiv, ci chiar din (cel puțin) două!? Sigur nu ne-am gândit la asta în urmă cu 10-11 ani atunci când țara noastră era acceptată în Uniunea Europeană și altul era trendul în România, în Italia și în Europa. Nu ne-am gândit la asta nici mai târziu când „venitu’ și plecatu’” din/în Italia erau lucruri normale, curente. Și politica era alta, Italia avea nevoie de forță de muncă românească (mai ieftină), românii aveau nevoie de locuri de muncă și de bani (mai mulți), iar „ecosistemul” a funcționat.
Astăzi lucrurile s-au schimbat (acceptăm mai greu asta) și am devenit atenți (volens nolens) la rezultatele electorale din peninsulă, spuneam, din cel puțin două motive. Primul este că un milion (dacă nu mai mult) de români au rezidența (parțială sau definitivă?) în Italia și nu e totuna cine câștigă alegerile, pentru ce va urma și pentru soarta lor. Iar scorul electoral, până la acest moment, nu arată deloc bine pentru ei, în nicio variantă. Poate că nu ne este foarte la îndemână să înțelegem ce se întâmplă acum în Italia (câteodată înțelegem greu ce se întâmplă la noi în țară), faptul că este o țară foarte îndatorată și cu o economie nerestructurată, cu o clasă politică învechită și prizonieră a propriilor interese. A treia economie din UE a rămas în urmă, și-a pierdut forța de tracțiune, iar problemele, accentuate de criză, au ieșit la suprafață sub forma dezamăgirilor și nemulțumirilor cetățenilor. Acesta a fost momentul (nu doar în Italia) de țâșnire și consolidare a mișcărilor populiste, și de stânga și de dreapta, de accedere către frâiele puterii, cu un discurs anti-imigrație, euro-sceptic (sau chiar anti-european), securitar și identitar, speculând la maximum o stare de spirit negativă a populației (a tinerilor). Acum a sosit momentul Italiei, dar încercări au fost peste tot, în Olanda, Franța și Germania nu au reușit, în Austria au reușit parțial, dar peste tot unde au fost alegeri bătălia principală s-a dat între pro-europeni democrați moderați (social-democrați, creștin-democrați, liberali) și populiști euro-sceptici (neo-naziști, neo-fasciști, extrema stângă). Bilanțul electoral italian, după scrutinul de ieri, arată cel mai rău din tot ce am văzut până acum, pentru UE și pentru destinul european al acestei țări importante.
Dacă luăm pe alianțe și familii politice, câștigătoare este centru-dreapta (aprox. 37%), un conglomerat format din mai multe partide (Forza Italia, Lega -Nord și Fratelli d’Italia), din care ultimele două sunt fie extremiste, fie fasciste, în orice caz anti-europene sau euro-sceptice. Chiar și așa, nu au majoritatea pentru a face guvern în lipsa unei alianțe greu previzibile. Alianța de centru-stânga (Partidul democrat și gruparea LeU – Liberi e Uguali) de-abia a trecut de 20% și nu poate emite pretenții de alcătuire a unui guvern, partidul fostului premier Matteo Renzi (Pd) fiind considerat unul din marii perdanți ai alegerilor. În ordinea partidelor, pe primul loc s-a situat M5S (Movimente Cinque Stele), înființată de comediantul Bepe Grillo, o grupare populistă, anti-sistem, speculativă, condusă acum de Luigi Di Maio, un tânăr politician de 31 de ani, care a obținut un scor de peste 30%, dar care nu-i permite nici lui să facă singur guvernul. După o campanie electorală dezamăgitoare (pigmentată cu violențe), au rezultat aceste trei grupări, aparent, incompatibile și care au respins orice înțelegere post-electorală. Nu voi intra în logica negocierilor (im)posibile, trag doar concluzia că orice bilanț general arată o majoritate anti-europeană în Italia (M5S+Lega+Fdi), ceea ce este lucrul care ne interesează pe noi și pe românii aflați în Italia. În discursul lor electoral a figurat și scoaterea țării lor din UE și o politică dură împotriva imigrației. Iar Matteo Salvini (liderul Ligii Nord), cea de-a doua stea în urcare a politicii italiene (și cel de-al doilea mare câștigător al alegerilor după Luigi Di Maio) a spus că va scoate din țară „în 15 minute orice imigrant ilegal”. Chiar dacă distanța de la vorbe la fapte este mai lungă, chiar dacă un „Exitalia” nu se poate face chiar așa ușor, problema rămâne.
A doua mare problemă a noastră ar fi chiar destinul și direcția Uniunii Europene după această sincopă italiană. Încă nu știm care vor fi strategiile, evoluțiile și mișcările post-electorale (câteodată diferite și surprinzătoare față de cele pre-electorale), dar o „problemă italiană” la nivelul UE deja există și nu mai e o bănuială, ci o certitudine. Ironia, întâmplarea sau, pur și simplu, potriveala a făcut ca tocmai ieri, în ziua scrutinului italian, să fie anunțată public alianța germană de guvernare (așteptată de 4-5 luni) dintre creștin-democrați și social-democrați. A fost ceva care n-a influențat opțiunile italienilor, dar a dat un semnal pozitiv, de stabilitate în UE, pusă în cumpănă și încercare la fiecare scrutin. Dintr-o știre esențială pentru pro-europeni, a rămas doar o știre bună care să echilibreze veștile proaste din Italia.
Pentru euro-sceptici însă Italia e exemplul de care aveau nevoie. Și aici mă întorc cu gândul la „ai noștri” și la manevrele lor stângace de eludare și păcălire a exigențelor UE, de încercare a profita de slăbiciunile Uniunii în scop propriu și de partid.
Nu exclud ca o parte din pesediști să-și frece palmele la această oră.

Nov 23

Hotu’ cu prostu’

Posted on by

Portret 5
„S-a întâlnit hoțu’ cu prostu’ și au ajuns prieteni la cataramă”. Mărturisesc că eu am întâlnit pentru prima dată această expresie în armată, spusă de un tânăr locotenent debutant. Pentru el, „hoțu’” era „soldatul neinstruit” (fie el și terist), comod, profitor și speculant, iar „prostu’” era el, „comandantul de treabă”, naiv, înțelegător și conciliant. N-o zicea cu răutate, ci cu autoironie și umor, cu sens ușor dojenitor și educativ, gen „nu puteți întinde sfoară la nesfârșit, că se rupe”. Mintea mea de adolescent ardelean inocent n-a înțeles-o foarte lesne și poate că nici până astăzi nu i-am dat de capăt (până la ultimul înțeles). Pentru mine, a fost și a rămas o expresie improprie, golănească, de mahala, reprezentând o „prietenie” inacceptabilă, în esență, o înțelegere „imposibilă” și împotriva naturii, oricum ai lua-o. Cu tot umorul fin și morala socială incluse. Însă, cu tot moralismul meu plictisitor (de atunci), îmi dădeam seama că nu exprimă neapărat o realitate, cât un „joc de roluri”, iar azi, privind în jur, pricep că nu-i doar o distribuire de sarcini, cât că e vorba despre un (nou) „ecosistem politic”, în toată puterea cuvântului. Ecosistemul principal al politicii românești de astăzi.
Rămâne doar să identificăm rolurile!
Când „un nepriceput” vine la locul de muncă, e de așteptat ca el să producă gafe și stricăciuni. Acesta e Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru. Fără îndoială, ea este „prostu” în acest nou sistem și nu e necesar un bilanț argumentativ, e prea evident. Rețin totuși un aspect: chemată la Bruxelles săptămâna trecută (pentru o spălătură de creier anti-Dragnea), ea se întoarce pentru a se exprima ca și cum „ar fi smuls” de la Jean-Claude Junckers promisiunea că vom intra (în curând, să zicem) în spațiul Schengen.
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Pentru Liviu Dragnea, nepriceputul e subordonatul perfect: nu va face de capul lui pentru că nu știe ce să facă, va face doar ce i se spune și va executa docil ordinele. Viorica Dăncilă se află în această situație, dar nu până-ntr-atât să nu știe ce rol joacă. Probabil că nu știe până când și cum o va face (asemenea lui S. Grindeanu și M. Tudose), dar (cu avatarurile cunoscute) întrebarea de fond rămâne:
Cine-i hotu’ și cine prostu’?!
Tudorel Toader a scris un raport (de propunere) de revocare a șefei DNA care a făcut să-și „frece palmele” cu satisfacție întreg PSD-ul și să mustăcească șeful lui. Partidul i-a cerut ministrului Justiției (prin vocea altui „prost”) „să facă ceva”, iar el a făcut exact ce i s-a cerut. Stângace, ca de obicei, Viorica Dăncilă l-a caracterizat ca „amplu și bine argumentat”, dar s-a abținut de la altceva, în ideea „să se pronunțe legea, care e sfântă” (Curat sfântă, da’ umflați-o!). Pe cât de amplu, de acid și de retoric, pe atât de șubred juridic (potrivit juriștilor credibili) și de lipsit de posibile consecințe directe (revocarea L. Kovesi), rechizitoriul lui Toader a atras spre sine, ca un paratrăznet, atât furia străzii (care-i cere explicit demisia), cât și critica internă și europeană. Capătă sens încă o dată să ne întrebăm:
Cine-i hoțu’ și cine prostu’?!
Liviu Dragnea (nu neagă nimeni asta) își face toate mendrele personale (juridice) prin intermediul partidului său (câștigător în alegeri și aflat în poziție democratică dominantă), în ideea în care, la urma-urmei, partidul va ieși (și el) învingător. În democrație însă (dacă paradigma rămâne neschimbată), victorie pentru partid înseamnă câștigarea alegerilor și obținerea/menținerea puterii, orice altceva e paliativ și se poate pierde cu rapiditate și ușurință. Ba e posibil ca întreg acest eșafodaj de „escape”, construit cu migală și răbdare de șeful PSD, să se prăbușească la prima lovitură dată de justiție. El simte asta și vrea puteri (re)înnoite în partid, convocând congresul. Dar tocmai acest lucru ar trebui să dea de gândit partidului în perspectiva alegerilor (nu foarte apropiate). Pe de altă parte, cum își poate închipui cineva că s-ar putea deconta acest pasiv electoral negativ (cumulativ), căci faza cu schimbarea premierului e uzată și nu mai are efect. Acestea sunt motivele pentru care ne putem întreba iarăși:
Cine-i hotu’ și cine prostu’?!
În această ecuație politică a momentului, în rolurile descrise, aparent, avem un „prost” iremediabil (V. Dăncilă), un „cal breaz” tărcat (hoțu’/prostu’ Tudorel Toader), un „hoț” continuu neprins (Liviu Dragnea) și un partid (PSD) cu semnul întrebării. Dar unde-i țara în tot acest joc? Sigur că din orice parte ai privi, cel mai mare „prost” este poporul, care fie nu înțelege, fie nu-l interesează, fie n-are ce face. Prostu’ perfect, prostu’ absolut! Paradoxul e (și o confirmă istoria) că nu poți lua poporului niciodată și nicicum ultima șansă. Așa că din hoțu’ absolut te poți transforma oricând într-un păcălici al istoriei! În fine!
Întrebarea dramatică este însă nu dacă sau când, ci cum am ajuns să vorbim despre țara noastră și despre conducătorii ei în acest fel? Cum e posibil să fi ajuns la un nivel politic atât de scăzut (cel mai de jos în ultimii zeci de ani), cum a fost posibilă o atât de pronunțată și evidentă involuție a vieții politice și o degradare a standardelor democratice în ochii tuturor?
Cum? Cu (ne)grijă, cu (ne)atenție și cu (ne)păsare!

Nov 22

Pseudocomunismul cu față democratică

Posted on by

Select11
Cine și-ar fi putut închipui că, la nici treizeci de ani de la prăbușirea comunismului, în țara noastră, își vor face apariția forme hibride ale acestuia, un soi de pseudocomunism, o „corcitură democratică” ce, pur și simplu, ne oprește istoria. Mai mult de atât, acest vodevil democratic, la care suntem martori mărturisitori, seamănă cu o pseudodictatură, în care se impune voința unui singur om (interesele lui, dorințele lui, poftele lui), susținut din spate de un întreg partid (cvasiunic). Și, sigur că da, totul ar fi de râsu-plânsu, dacă nu ar fi cât se poate de real, atât de real că nici nu mai băgăm de seamă. În toată această punere în scenă a puterilor unui singur om, înconjurat de o liotă de „tovarăși de drum” lacomi, inconștienți și lași, la care asistăm de circa un an de zile, mai lipsea pseudo-Congresul. Iată că vine și ăla.
„La viitorul Congres, Dragnea va fi reales”.
Din două una: ori Liviu Dragnea „s-a stricat la cap” și-și închipuie că piesa asta ieftină, ce se cheamă conducerea unei țări, poate fi dusă până la capăt; ori țara „s-a stricat la cap”, și-și închipuie: fie că așa e bine și că așa trebuie, fie că și-a pierdut încrederea și „energia democratică”, adică motorul care ține în viață acest mecanism imperfect de putere care este sistemul democratic.
Până una-alta, suntem în această paradigmă, încercând să înțelegem ce și de ce ni se întâmplă și până când.
Sunt convins că Liviu Dragnea n-a vrut să se ajungă aici și nu-și închipuia că se va ajunge atât de departe. Omul nu-i un strateg, un plănuitor, o minte strălucită și diabolică. Nici vorbă. În fond era atât de simplu, avea un CV vulnerabil (ca atâția alți politicieni), niște probleme de justificare a averii (ca majoritatea demnitarilor), niște fapte indexate penal (ca mulți alții) și doar trebuia să scape de ele și să-și vadă liniștit de conducerea partidului și a țării…
Obs.: Stăm și ne gândim acum, în slăbiciunea și nimicnicia noastră, dacă n-ar fi fost mai util și mai pragmatic să-l fi făcut scăpat cumva pe Dragnea (ca pe atâția alții) și să ne fi văzut mai departe de democrația noastră amărâtă?! Ne-a trebuit anticorupție „până la blană” și iată ce pățim! Anticorupția, s-a dovedit, nu face casă bună cu sărăcia și cu democrația șubredă, cu lipsa de spirit civic și de educație politică elementară! Democrația înseamnă implicare, prezență, veghe continuă în spațiul public, putere prin cointeres, unitate și diversitate!
Declicul invers l-am făcut noi, poporul, cetățenii, prin acel catastrofal rezultat electoral din decembrie 2016 și mai ales prin absența la vot, formă maximă a dezinteresului și dezimplicării față de actul de exercitare a puterii. Aici Liviu Dragnea s-a inspirat din Viktor Orban, la fel de șocat de faptul că a câștigat și de cum a câștigat alegerile din Ungaria în 2010. La fel de brusc (peste noapte), aureolat de victorie, Dragnea, ca și Orban, a schimbat planul inițial (moderat, rațional), ticluind un altul, în secret, pentru sine (fără știrea partidului și surprinzându-și tovarășii). Însă Ungaria a luat-o, pe neanunțate și neașteptate, spre iliberalism, iar România a luat-o, pe neanunțate și neașteptate, spre pseudocomunism. Diferența e majoră și tragi-comică: Viktor Orban croia un plan pentru beneficiul Ungariei și pentru sine (de lider regional neconvențional), Dragnea avea un plan exclusiv personal, ca să-și scape pielea, punând/lăsând țara în poziție de offside (politic, economic, financiar, social, geostrategic etc.). Și încă ceva: promitea fraierilor din partid că-i va scăpa și pe ei de pușcărie, iar altora, care nu apucaseră, că va fi liber la furat.
„Marele conducător” nu credea în ruptul capului că, din poziția de forță în care ajunsese (din „prostia noastră democratică”), nu-și va putea negocia viitorul juridic și politic. De aceea, a început cu o „glumă politică sinistră” (numită Sevil Shhaideh) și cu o „extravaganță populistă” (numită program de guvernare), în care nici el și nici secretarele lui (devenite miniștri) nu puteau crede. N-a fost băgat în seamă și a urmat episodul Sorin Grindeanu, cu Ordonanța 13 și cu marea revoltă populară din ianuarie-februarie 2017, dar cu același rezultat. Cu aura de învingător și cu promisiunile „la purtător”, Liviu Dragnea și-a creat în partid instrumentele de control a deciziei pentru a-și urma planul. Au fost aruncate pe piață tot felul de „năzbâtii”, numite idei de guvernare, reforme sau revoluții, doar-doar Iohannis, „sistemul” și țara se vor speria și se vor îndupleca să-l accepte. „Duc țara la sapă de lemn, o scot din Europa”, amenința Dragnea în subsidiar (pe sub mustață), acompaniat de corul credulilor săi, iar noi, ăștia, nu și nu! Iar dacă Sorin Grindeanu a fost ce-a fost, iar Mihai Tudose n-a ajuns pentru a-l crede, s-a ajuns, ironia sorții, la Viorica Dăncilă, ca ultimă escală (posibilă) în această suită-coborâtoare a prim-miniștrilor români „de strânsură”. Și totuși, fără niciun rezultat, negocierea n-a avansat deloc. Dimpotrivă! Așa că e necesar congresul să-i reconfirme poziția pentru a-și putea continua jocul!
Pentru mine e foarte clar: Liviu Dragnea n-a vrut să iasă așa, n-a vrut să externalizeze conflictul, a descoperit un joc (întâi necesar, apoi plăcut, acum periculos), dar din care nu știe cum va ieși. Pentru că nu seamănă cu nimic (nu-i democrație, nu-i dictatură, nu-i iliberalism), iar țara e la mâna unui singur om și a unui singur partid, i-am zis pseudocomunism.
Dar nici măcar asta nu e! Nimic nu e!
De aceea trebuie să dispară!
Primul care știe și poate face asta e acum partidul!