Monthly Archives: November 2018

Nov 22

Proiectul lipsei de proiect (de țară)

Posted on by

Select8
Liberale sau iliberale, din UE sau NATO, din spațiul euro sau din zona Schengen, țările europene își văd fiecare de treaba lor. Franța lui Macron se vrea/închipuie (nou) lider european și mondial, Germania lui Merkel își caută coerența internă pentru a nu pierde pregnanța externă, Anglia se chinuie să creadă că Brexitul este un handicap surmontabil (încă), Italia se află în căutarea economiei pierdute, iar Spania, a identității pierdute; Polonia și Ungaria marșează pe cartea iliberală, cu Cehia și Slovacia în siaj șamd. Toți au probleme (la toți li-i greu), trăim într-o lume tot mai complicată, dar fiecare pare a avea planul ei, un proiect de țară, bun sau rău, realist sau utopic, realizabil sau iluzoriu. Fiecare ar vrea ceva (mai) bun pentru țara lui.
Pentru România, lipsește „planul general”, proiectul de țară este o iluzie și nicicând n-a fost o mai mare confuzie cu privire la direcția urmată de țara noastră. Nici măcar în anii 90, România nu plutea într-o așa ambiguitate, pentru că atunci era un început de istorie, pentru că putea să aleagă o cale, pentru că exista speranța într-un drum încă neparcurs. Acum părem la capătul unui drum, într-o fundătură, din care părem incapabili, la acest moment, să găsim împreună cărarea pierdută și soluția izbăvitoare. Din motive interne neelucidate complet, România se află sub consemnul UE (inutil expusă, vulnerabilă, sancționabilă), în dizgrația SUA (cea mai influentă țară NATO), în relații foarte reci cu Rusia și într-o cvasirelație (clarobscură) cu China. Așadar, deși păream a face parte din cea mai instărită uniune de state (UE) și din cea mai puternică alianță militară din lume (NATO), în mod nejustificat, semioficial, ne-am sustras acestor influențe, dar fără a căuta varianta sau protecția unui alt centru de putere. Nu cred că actuala putere, care a creat artificial aceste deraieri de parcurs, are vreun plan de rezervă, că poartă negocieri secrete cu Rusia sau că se bazează pe protecția oferită de China. Cred mai degrabă în lipsa oricărei strategii, pentru că nu are nici cine să gândească și nici cine să execute un asemenea demers, oricât de prost sau de hazardat ar fi. Pe de altă parte, cine stă de vorbă serios cu niște gângavi politic (cum se manifestă Dragnea, Tăriceanu și acoliții) și cu niște persoane expuse juridic, care ar putea dispărea de pe scena politică în șase luni!?
Aceste realități sporesc incertitudinea și amplifică derapajul. Căci nimic nu pare clar, totul e relativ și partial, nimic nu duce către ceva. De pildă, PSD a încercat să se impună în forță anul trecut, dar n-a reușit, din cauza ripostei populare; nici aceasta n-a fost destul de puternică pentru a schimba direcția; Dragnea a schimbat trei guverne, a introdus „revoluția fiscală”, a schimbat legile justiției, dar fără un mare rezultat; strada s-a opus din nou, dar fără a putea opri deraierea; au recționat americanii, ambasadele, Comisia Europeană, fără consecințe; Parlamentul European ne-a băgat în dezbateri. Și? S-a lămurit ceva? Suntem tot pe-acolo!
Ambiguitate, lipsă de (con)sens, doar tabere și explicații partizane și parțiale. Așteptăm cu toții – ne(prieteni) ai democrației, (ne)prieteni ai PSD, (ne)prieteni ai anticorupției – ceva decisiv, dar nu știm de unde ar putea veni.
Iată cea mai simplă explicație posibilă-inteligibilă, pentru cine întreabă, cine vrea să înțeleagă și pentru cei care n-au intrat în capcana credulității naive, pe de-o parte, sau în cea a rigorismului, legalismului sau moralismului, pe de alta. O demonstrație despre situația din România în trei afirmații:
Liviu Dragnea a beneficiat de protecție din interiorul statului român, indiferent ce a făcut.
Liviu Dragnea a pierdut partial protecția de care a beneficiat în toată cariera sa politică.
Liviu Dragnea nu acceptă această situație și crede că va redobândi protecția pierdută.
Ar fi enorm de multe lucruri de spus și de susținut, ce țin de istoria noastră recentă. Nu e loc, nici timp și nici motiv de a încerca să le spun pe toate. Vorba ceea, cine crede, bine cine nu, nu! E convingerea mea!
Liviu Dragnea n-a fost și nu e singurul protejat (de servicii, de justiție, de sistem, în ansamblu). Toți au ajuns să se creadă atotputernici și intangibili și toți „au luat-o în barbă” până la urmă (vezi Ion Iliescu, Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Adrian Severin, Sebastian Ghiță, Traian Băsescu, Elena Udrea și mulți alții). De ce ar fi Dragnea o excepție?
Dacă ar fi pierdut cu totul protecția, Liviu Dragnea ar fi acum înafara PSD sau în temniță. Totuși nu e, pentru că mai benefiziază, ce-i drept, doar parțial, de acest invizibil sprijin. De ce? Pentru că nu s-a „copt fructul” ca să cadă, pentru că mai este folositor cuiva în nimicnicia și egoismul lui, pentru că răul pe care-l face țării mai folosește cumva. Deocamdată!
Ca toți ceilalți, Liviu Dragnea nu acceptă situația, se răzbună, șantajează, provoacă „stricăciuni” (ca să aibă ce negocia). De ce face asta? „Pentru că putem”, zice prin vocea lui Codrin Ștefănescu. Pentru că speră să scape, zic eu, pentru că așteaptă să fie chemat la „marea negociere” a salvării sale. Ăsta e proiectul de țară al PSD în acest moment! Cu toate consecințele haosului care decurge de aici.
Pe Dragnea îl înțeleg, PSD-ul, deloc.
Aflat la apogeul puterii sale, Traian Băsescu spunea profetic că atunci „când începi să cazi, nici dracul nu te mai poate opri”. O zicea în felul său, dar s-a dovedit că știa ce spune.

Nov 22

Boala neîncrederii

Posted on by

Select12
Un popor trăiește prin limbă, amintiri și emoții comune. Un stat există prin interese și proiecte comune, fie bunăstarea, securitatea etc.. Istoria nu iartă pe nimeni și ne arată că atunci când slăbește liantul social, comunitățile, oricât ar fi de mari și de puternice, se destramă și se prăbușesc. Iar una dintre cele mai importante forme de agregare socială, în opinia mea, este încrederea. Încrederea în forțele proprii, încrederea de a fi și de a face împreună.
Societatea românească, aflată în criză prelungită, este măcinată de tot soiul de boli, dar cea mai periculoasă, cred eu, este lipsa de încredere. Asta ne împiedică să ne identificăm, să ne prețuim laolaltă și să ne facem planuri trainice împreună. Țara e formată din bucăți, care nu se pun nici alături, nici la cap-la-cap ca să dea o formă distinctă și o intenție clară. Presa ca instituție nu-și poate asuma cercetarea aprofundată și vindecarea acestei „afecțiuni sociale”, dar are obligația de a sesiza formele ei de manifestare, atunci când ele sunt evidente și produc efecte.
Din păcate, semnele negative sunt pe cât de evidente, pe atât de convergente.
Pentru a nu putea fi acuzat de subiectivism în observațiile mele, voi porni de la rezultatele a două cercetări sociale efectuate de două case de sondaj cunoscute (Avantgarde și CURS), care arată că până la 80% din populația României consideră că țara se îndreaptă într-o direcție greșită. Nu sunt primele sondaje care arată asta și nu de acum, ce diferă este dimensiunea neîncrederii. Știu și ce se spune, că toate sondajele sunt măsluite (după interesele plătitorului) și că prin toate se încearcă manipularea (într-o direcție sau alta) a oamenilor. Dar mai știu că, astăzi, adevărul nu mai poate fi ascuns (poate doar greșit interpretat) și că acesta poate fi de folos și celui mai mare mincinos. Așadar, chiar dacă vine pe canale îndoielnice, eu cred în veridicitatea acestei cifre și a altora câteva făcute publice recent.
Așadar, românii cred, în proporție covârșitoare, că țara lor merge într-o direcție greșită, că este condusă greșit, manifestând lipsă de încredere în clasa politică și în proiectele acesteia.
Și ei ce fac pentru asta?
În cine au încredere?
Care e contribuția lor la această direcție eronată?
Un răspuns găsim într-o altă statistică, care indică absența la vot la ultimele alegeri, situată la peste 60%. Nu încercăm să conexăm aceste cifre monstruoase pentru a ajunge la concluzii mai aberante decât e cazul. Căci ar însemna să credem că la cei 60% neîncrezători în direcția țării (dar absenți la vot) se adaugă încă 20% dintre cei care au votat, dar care și-au dat seama că au făcut-o greșit. Pe această cale, încredere ar mai avea 20% dintre români, care sunt dependenții sociali, adică nimeni, căci și aceștia cred de musai, neavând ce face.
Observând multiplele perturbări din societatea românească, cred că putem spune cu temei că:
1. Românii nu au încredere în democrație și în grația libertății. Să fie de mirare? Dintr-o sută de ani de existență a statului întregit, douăzeci au fost de inițiere, cincizeci au fost de suspendare (comunistă), iar ultimii (aproape) treizeci, de tranziție și căutări (imperfecte). Din această „tăvăleală istorică”, democrația iese compromisă, o experiență incompletă, neînțeleasă și neasumată. Ca niște ageamii, i-am căutat democrației toate beneficiile și i-am ignorat slăbiciunile și riscurile, ca și cum ar fi un sistem perfect. Nu e!
2. Românii nu au încredere în puterea votului și în forța solidarității. Un vot e o picătură dintr-un ocean. Pentru cel neîncrezător, votul e o utopie, picătura ce nu va ajunge niciodată (într-un) ocean. Pentru cel inițiat, rațional, votul e o forță irepresibilă, generată de motorul solidarității când acesta funcționează.
3. Românii nu au încredere în partide și în actul decizional. Pentru majoritatea oamenilor, partidele politice sunt un soi de „găuri negre”, unde nu știi niciodată ce se întâmplă și unde nu-ți dorești să intri. Dar asta este o eroare fatală. Politica nu o fac alții pentru noi, ci o facem noi pentru noi. Partidele sunt (ar trebui să fie) segregări naturale de interese, constituite pe încredere (între membri) și care să genereze încredere (pentru votanți). Dar de partide, toți fug, alte partide se nasc greu din… neîncredere. Ori renunțăm la democrație, ori ne asumăm toți politica, în toate rolurile ei.
4. Românii nu au încredere în economie și în mediul de afaceri. De pildă, în sondajul RBL (Romanian Business Leaders), indexul de încredere macroeconomică este de 52,3%, 49% dintre repondenți (antreprenori și executivi români) consideră că se se oferă condiții nefavorabile de a face business, iar 61% consideră că vor fi nefavorabile și în anul acesta; 98% cred că rata inflației va crește, 93% că ROBOR-ul va crește, iar 83% cred că leul se va deprecia în acest an. Aproape niciun indice din cei 17 luați în calcul nu arată încredere.
5. Românii nu au încredere în semenii lor. Într-o societate fără orizont și fără repere sigure și clare, reușitele sunt individuale, iar eșecurile sunt comune; ca să ai, nu ajung meritele proprii, trebuie să iei de la celălalt, căci el va face la fel. Asta e logica prăpădului.
6. Românii nu au încredere în ei înșiși. Din neîncredere în forțele proprii, pizmuim pe cei mai buni, ridicăm pe cei mai slabi, răsturnăm scara valorilor, acceptăm orice. Dacă n-ar fi așa, am căuta aleși mai pricepuți, reprezentativi.
Încrederea e cel mai bun liant social, lipsa ei, cel mai sigur distrugător.
Cât ne mai trebuie să înțelegem asta?!

Nov 22

Poate trăi România fără corupție?

Posted on by

Poza 5
Întrebarea e mai puțin retorică decât pare și mai dramatică decât arată cuvintele, deoarece țara noastră a ajuns la o răspântie grea: populație e ruptă în bucăți, conducătorii (politicienii) sunt desprinși cu totul de interesele obștii, democrația scârțâie din încheieturi și suntem într-o criză politică (și identitară) al cărui sfârșit nu se întrevede, nici ca durată, nici ca modalitate. Acesta este și motivul care mă face să cred că explicațiile de natură personală, de partid, de conjunctură pentru ceea ce se întâmplă azi nu sunt suficiente și nu ating miezul problemei.
De circa un an de zile, în mod neașteptat și paradoxal, într-un fel netransparent și neasumat, pe nesimțite și pe neînțelese, am fost puși în fața propunerii unui nou tip de stat (a unei noi Românii), unde, printre scrânteli demagogice și promisiuni mincinoase, (ni) se impune (într-o formă legală și constituțională) nu mai puțină, ci mai multă corupție. Ordonanța 13, grațierea și amnistierea, dezincriminarea unor fapte, ușurarea sau desființarea unor pedepse, modificarea legilor justiției, schimbarea în profunzime a codurilor, penal și de procedură penală, și altele pe care nu le știm încă sunt repere ale unei noi arhitecturi a statului de drept, cu alte valori, care încurajează corupția. De aici se naște o apăsătoare și inevitabilă serie de întrebări:
De ce nu s-a făcut asta prin alegeri, prin declararea și asumarea intențiilor?
Este urmarea unui plan premeditat și ascuns sau este rodul întâmplării de moment (a proastei conjuncturi) și nenorocului?
Este opera unui singur om, sprijinit de o clică fidelă și docilă, sau este o conjurație la nivel institutional, de elite politice și de servicii secrete?
Este urmărit un interes personal (judiciar) anume sau sunt exploatate (în interes de grup) slăbiciunea, atavismul, propensiunea noastră spre corupție?
E condamnată România a nu scăpa niciodată de fragelul corupției?
Dacă răspunsurile ar fi facile (cum pot părea unora), am fi trecut de mult de această etapă, dar iată că ne împotmolim și începem să tragem îndărăt. N-am să fac o arheologie a corupției neamului, neștiind bine de unde să încep (de la daci și romani, de la voievozi, epocă fanariotă, pre sau interbelic sau direct din comunism), dar știind precis că suntem prizonierii unor obiceiuri și moravuri tarat-balcanice, intrate în sânge. Mă rezum să spun că (aproape) toate lucrurile importante din România ultimilor 28 de ani (legate de conducere și decizii, de reformă și proprietate, de economie și investiții, de dezvoltare și redistribuire, de funcții și demnități, de bani și averi etc.) s-au făcut și se fac pe bază de corupție, de trafic de influență, de beneficiu personal și de grup, prin complicitate cu legea sau prin încălcarea ei.
Iar bătăliile anticorupție, câte au fost (pornite din interior sau dinafară), au eșuat toate sau aproape. Prima a fost a Convenției Democrate (în 1996), ratată din nepricepere, slăbiciune și inconsistență și al cărei eșec a dus la prima restaurație pesedistă (din 2000). Cea de-a doua bătălie (începută în 2005), mai vizibilă și mai bine orchestrată, a avut un port-drapel greșit (Traian Băsescu), a lăsat ceva urme (nu știm cât de adânci), dar a dus și ea la cea de-a doua restaurație pesedistă (2012). Simbolurile ei, cel institutional (DNA) și cel personalizat (Laura Codruța Kovesi), au avut un destin dramatic: mai întâi, păreau că sunt spijinite de președintele Traian Băsescu (dar n-au fost până la capăt), apoi păreau că au suportul serviciilor secrete (partial și pare că l-au pierdut), apoi păreau că se pot baza pe americani și pe UE (nu știm cât, cum și până unde). Acum, mai degrabă, lupta anticorupție și simbolurile ei au ajuns la mâna străzii, la consistența și intensitatea unor manifestări de protest ale populației. Vom vedea până unde!
Dar când au fost cetățenii României, în întregul lor sau în majoritate, de partea luptei anticorupție? Poate în alegerile din 1996, dar cu mare dezamăgire; poate în alegerile din 2004, dar cu rezultate încomplete. Cu siguranță, nu în alegerile din 2016, unde prin absenteism, prin nepăsare, prin ignoranță (incultură politică), prin lipsă de solidaritate au dat gir unei noi restaurații pesediste, mult mai agresive și mai periculoase, care înseamnă o nouă escaladare a corupției.
La modul grotesc-schematic, pare, în opinia mea, că ne aflăm în fața unei dispute între elite: pe de-o parte, cea culturală și progresistă (susținută majoritar de pătura educate/implicată din societate), ce susține eradicarea corupției, care ar fi frână principală în calea meritocrației, emancipării și dezvoltării țării; pe de altă parte, elita politică (susținută majoritar de pătura socio-dependentă din societate), pentru care anticorupția este o frână pentru România, o sperietoare ce îndepărtează valorile de actul de conducere.
Așadar, mai multă sau mai puțină corupție?!
Poate că am crede până și asta dacă nu am avea exemplul Liviu Dragnea. El nu este un strateg, nu este un vizionar, nu este nici cult, inițiat sau inteligent. Dimpotrivă. Este un „maistru” al politicii, nu un „architect” al ei, să-l suspectăm că a întors premeditat, plănuit, strategic „roata istoriei României” și modelul de stat. El a vrut să fie prim-ministru, dar n-a putut, a vrut să-și scape pielea de pușcărie, dar n-a reușit încă, a îmbătat o seamă de ortaci de partid că vor putea fura, doar că n-a dus planurile până la capăt.
El e un penal care face ceea ce face „pentru că poate”. Atât.
Restul e conjunctură, nenoroc și un pic de prostie!
Și totuși, cum rămâne cu România? Poate trăi fără corupție? E folositor? Poate arăta asta?

Nov 22

Pe mâna altora

Posted on by

4
Cu ultimul protest masiv din București și cu replici consistente în câteva mari orașe, opoziția din stradă a actualei puteri (singura ce pare că mai contează) dă semne că și-a regăsit parte din suflul și spiritul arătate iarna trecută. Așadar, preocuparea și întrebarea ce murmură în mintea aderenților #rezist e dacă mitingul acesta (cel mai consistent din toamnă încoace) e un punct de inflexiune sau doar un foc de paie, peste care puterea pesedistă va trece fără scrupule. Încă se poate discuta despre asta.
Chiar dacă e subiectul momentului (și aprinde un licăr de speranță), chiar dacă e o problemă importantă la mijloc (ce n-a fost tranșată încă), cred că e (doar) o parte a unei teme/dileme mai mari a societății românești: încotro merge țară, cât de grave și de ireversibile sunt derapajele momentului, ce tip de societate avem, care va fi locul României într-o lume și o Europă aflate în proces de reconfigurare. Am mai scris despre acest subiect aici, nu pe tonul cel mai optimist, semnele de întrebare au temei, iar subiectul în sine este controversat.
De pildă, pentru Dorel Șandor (care este sociolog), în România anului 2018, regresia este instalată aici (analistul făcând o demonstrație pe puncte a faptului că țara noastră se află în proces de involuție, că, fără a-și atinge țintele (democratice), România a luat-o îndărăt. Argumentele sale privesc in/evoluția clasei politice (falimentare), fragmentarismul societății civile, lipsa dezbaterii publice autentice, eșecul de integritate și profesionalism în administrație, risipirea avuției naționale, mediocritatea serviciilor publice, lipsa de viziune externă. Părerea lui nu e singulară, existând un val de scepticism în interiorul societății românești, atât la nivel de specialiști (cercetători ai fenomenului social), cât și la nivel cetățenesc, în special, în rândul păturii mai educate, în care se conturează, parcă, un nou val de emigrație din motive politice.
La polul opus se plasează tot un sociolog, Sebastian Lăzăroiu, care afișează un ton optimist cu privire la traseul României, cel puțin referitor la răscrucea numită legile justiției. Fostul consilier prezidențial (cu acces la informații privilegiate), într-un interviu acordat pressone nu se arată îngrijorat de pachetul actual de legi ce reconfigurează funcționarea justiției, susținând că „sistemul nu le va lăsa să treacă”. Fără a detalia, Lăzăroiu consideră că ceea ce numește el sistem, în cea mai mare parte, „este sub influența acestor forțe occidentale”, îndeosebi după întrarea Românei în NATO. Cu alte cuvinte, n-am avea motive serioase de îngrijorare.
Măturisesc că n-am fost admiratorul niciunuia dintre cei doi, nici ca specialiști sau analiști, nici ca prezențe publice. Dimpotrivă, în toți acești ani, nu mi s-a părut de bun augur nici criticismul și scepticismul accentuat al lui Dorel Șandor (fost și el consilier de prim ministru), nici aura de mafaldă cu iz ocult a lui Sebastian Lăzăroiu (consilier prezidențial important al lui Traian Băsescu). Mai mult de atât, am fost tentat mereu să nu le dau dreptate, să iau totul pe dos și să consider (asemenea multor altora) că fac jocuri și că trag sfori publice. Și totuși, câteodată și în parte, „gura păcătosului adevăr grăiește”.
De partea cui ar trebui și ar fi bine să fim?
De partea rațiunii, care ne arată, prin multe semne, că România „se duce pe sfârlă” sau de partea „ocultei” și a „sistemului”, care lucrează din umbră și pe tăcute pentru noi, fără ca noi să facem nimic? Prima variantă este apăsătoare și induce o stare de pesimism, descurajare și tentație evazionistă (de a pleca), cea de-a doua induce o stare de pasivitate, de încredere nejustificată, de speranță irațională și de așteptare providențială. Pentru D. Șandor, „tema viitorului a devenit o iluzie”, pentru S. Lăzăroiu „după ce am intrat în NATO, toate structurile statului s-au aliniat unei anumite politici. Pe care uneori n-o vedem, dar îi simțim efectele”.
Nu îmbrățișez niciunul din aceste puncte de vedere, fără a nega că fiecare dintre ei are câte puțin dreptate. De pildă, nu putem nega că România este pe jumătate un stat eșuat, dar nu pot admite că alții trebuie (și o vor face), la nesfârșit, din umbră, să suplinească neputințele, defectele și devierile noastre.
Nu pot fi de acord ca, în fața unui nou obstacol (precum politica PSD-istă actuală), să punem arma jos, să ne resemnăm și să plecăm (câți, unde, de ce, până când); cum nu pot fi de acord să stăm cu brațele în sân să așteptăm ca Europa și NATO să ne rezolve problemele.
Sigur că ai putea să înnebunești gândind la cât de multe lucruri merg prost în România (și să stai să le numeri), dar nici lipsa de implicare, ignoranța, izolarea, lipsa de solidaritate nu-ți furnizează sentimente mai bune.
Protestele stradale (așa democratic-primitive cum par) sunt, în esență, demonstrații profunde de solidaritate umană, gesturi de noblețe și de (împreună) sprijin.
Solidaritatea este o placă turnantă și poate însemna, la extrem, că tu, cel care acum ai de toate (sau nu-ți lipsește nimic), poți fi alături de cel care acum n-are nimic (sau îi lipsesc multe).
Fără acest liant fundamental, nu există țară, nu există popor, nu există națiune!

Nov 22

Cine va plăti

Posted on by

poza-site-2
Pentru că a luat (și ține) în captivitate statul român, pentru că folosește democrația pentru a instaura dictatura mediocrității și a bunului plac, pentru că profită odios de slăbiciunea opoziției și de buimăceala societății, pentru că provoacă României daune ireparabile, de imagine și de substanță, pentru că nu a existat niciodată o asemenea batjocură la adresa demnității și funcției publice, PSD va plăti scump, poate chiar „cu viața”. Nu cereți să dezvălui un secret, nu dețin un scenariu întocmit de cineva, nu am o previziune anume. Știu că atunci când adevărul va răsări în mintea fiecăruia (printre toate „buruienile” vieții și ale politicii) va lovi năpraznic și va mătura pe jos cu toți „eroii” zilei de azi.
N-am nicio îndoială că ceea ce se întâmplă astăzi în țara noastră e o pedeapsă (probabil meritată), pentru toate neajunsurile, greșelile și slăbiciunile noastre, pentru lipsa de educație și de încredere, pentru pasivitate, neimplicare și neasumare. Democrația nu-i un cadou primit pentru veșnicie, ceva precis delimitat și imuabil, ci o stare de echilibru fragil, un proces în continuă mișcare și-n permanent pericol, pentru care trebuie vegheat clipă de clipă. Decum vigilența scade (în acest „mers pe sârmă” al tuturor libertăților), de-o parte e prăpastia dictaturii, de cealaltă, genunea anarhiei. Nu putem uita că democrația a adus la putere un dictator precum Hitler, menține la vârf un autocrat ca Puțin sau promovează la cel mai înalt nivel un personaj cu profilul lui Trump, cu destul de puține afinități democratice. Iată cum peste tot și în toate timpurile, somnul democrației naște monștri. Greu de spus acum ce predomină în România: lipsa democrației sau somnul ei; dictatura slăbiciunilor sau anarhia imposturii puterii.
Într-un mod inimaginabil și de neiertat, PSD, partidul ales democratic cu o majoritate zdrobitoare, într-un moment de criză (generat tot de el) o alege drept candidat de prim-ministru pe Vasilica Viorica Dăncilă, o femeie europarlamentar (promovată pe căile obscure ale politicii teleormănene), un personaj tern, lipsit de anvergură, fără pregătire și experiență corespunzătoare, cu un profil incompatibil cu funcția primită. E cea de-a patra propunere de premier, într-un an de zile, din epoca Liviu Dragnea a PSD, fiecare dintre ele fiind un fel de superlativ negativ (greu de imaginat vreodată): Sevil Saiddeh părea o culme a servilismului în politică, a lipsei totale de identitate; Sorin Grindeanu era o culme a anonimității în politică și a oportunismului de tip provincial; Mihai Tudose părea anticandidatul perfect, o culme a nepotrivirii în politică (omul nepotrivit la locul nepotrivit). Cu Vasilica Viorica Dăncilă, s-a atins (chiar) culmea mediocrității, aceea care „rânjea” către fiecare dintre candidații anteriori. Dar Liviu Dragnea a avut nerușinarea să-și ducă planul până la capăt, văzând/știind că deocamdată nu poate fi contracarat.
Relele făcute sunt multe și au fost subliniate repetat în aceste zile.
Dar nu e doar că e „omul lui Dragnea”, că va face toate jocurile murdare ale acestuia, că nu va încerca să-i ia locul (cum i-a bănuit și pentru care i-a schimbat pe ultimii doi prim-miniștrii), că nu va ieși din cuvântul lui cu nicio vorbă, în nicio împrejurare.
Nu e doar că e un prim-ministru nepregătit pentru o funcție atât de importantă, fără experiență relevantă, fără cunoștințe specifice minimale necesare, fără viziune economică, fără autoritate politică, în interior sau înafara țării.
Nu e doar că ne facem de rușine în lumea întreagă promovând în funcții reprezentative oameni obișnuiți, veleitari sau intruși sadea.
Nu e doar că se întâmplă într-un moment nepotrivit, de expansiune a populismului (de toate felurile), de invazie a iliberalismului, când e nevoie de clarviziune și autoritate în politica unei țări, că anul acesta e centenarul și că fiecare român (indiferent de opțiuni) ar trebuie să se simtă mândru și solidar (dar să și aibă motive pentru asta).
Peste toate și mai grav, cred eu, este zdruncinată încrederea în democrație, în libertatea și capacitatea noastră de a fi uniți în ceva, a ne cunoaște interesul și a ne alege conducătorii. Această nepăsare a celor aleși „democratic” în raport cu ceilalți, sfidarea în față a celor potrivnici, batjocura și desconsiderarea funcției publice, terfelirea oricărui merit și urme de meritocrație sunt răul suprem peste care mulți dintre români, la acest moment (cel puțin), nu sunt dispuși și nu sunt capabili să treacă.
Cum să-ți mobilizezi copii să învețe bine, să se sacrifice, cum să-ți îndemni elevii și studenții să investească timp, energie și sacrificii pentru diplome, calificări și studii de calitate când sunt promovați și căutați soiuri de oportuniști, conformiști și piloși veniți pe căi obscure. Și când poate fi pusă în funcția de prim-ministru cineva precum Vasilica Viorica Dăncilă!
Sigur că dezbaterea s-a dus, din frustrare, spre Klaus Iohannis și neputința lui de a rezolva problemele mari ce ne stau în față. Dar cred că, dincolo de supărare, (o parte dintre noi) nu suntem cu nimic mai presus de lipsa de combativitate și de viziune a lui Iohannis, tot așa cum (o parte dintre noi) nu suntem cu nimic mai presus de Liviu Dragnea, de nepăsarea, ticăloșia, oportunismul și batjocura lui.
Și atunci la ce să ne așteptăm din asta!?
PS: Am scris acest text cu foarte mare greutate și aș fi preferat să nu-l scriu niciodată. Dacă n-aș fi optimist din fire, mai că m-aș dezice cu totul de acest rost.

Nov 22

Rezidențiat „pe furate”

Posted on by

Select11
Acesta nu este un material de informare, este un articol de opinie, iar cititorii vor ști să facă diferența. Nu este documentat ca atare pentru a vorbi, în termeni jurnalistici consacrați, despre un fenomen definit din lumea medicală. Așadar, trebuie luat ca o ipoteză, ca o premisă, ca un semn de întrebare, ca un fapt posibil grav și de anvergură. Ce îl deosebește sunt dovezile și faptele care îl ilustrează.
Dar nici nu poate fi trecut cu vederea. Căci dacă nu e adevărat (și vorbim doar despre cazuri izolate), atunci n-am făcut un mare rău (și poate fi îndreptat), dar dacă e adevărat, atunci „ne-am ras”, suntem vinovați cu toții și „ne tăiem singuri craca” (medicală) de sub picioare și viitorul.
Ce mi-a venit să scriu două săptămâni la rând despre lumea medicală? Am câteva motive întemeiate:
1. Cazul medicului Mihai Lucan (prin forța împrejurărilor) a deschis cutia Pandorei (sănătății) – a dezvăluirii tuturor relelor ce o bântuie -, iar momentul trebuie valorificat (pentru că nu se întâmplă în fiecare zi), în sensul însănătoșirii acestui sistem.
2. Sistemul medical este unul foarte închis (printre cele mai ermetice) și extrem de conservator. De ce? Pentru că este constituit pe bază de puternice interese (profesionale, manageriale, sociale, de onorabilitate), pe bază de privilegii (materiale și de putere) și pe bază de interese oculte (șpaga, siguranța personală, sistemul de promovare). La acestea se adaugă un ascendent moral (sentimentul de superioritate, de control, de ordonare), dar firesc psihologic, pe care îl are orice medic asupra oricărui bolnav. Așadar terminalul acestui sistem, cel mai vulnerabil, compus din pacienți, nu „se sparge”, fiind inhibat de poziția de inferioritate, de dependență, frică și cvasi-recunoștință. Vedem cât de greu și de anevoios ies la suprafață abuzuri din lumea medicală (cazul Lucan), sub pretextul (știut și exploatat de medici) că „nu se știe când vei avea (sau reavea) și tu nevoie”. Astfel, această lume închisă a devenit un fel de „club de privilegiați”, cu „drept de viață și de moarte” asupra celorlalți.
3. În starea actuală, sănătatea funcționează prost și este în interesul majorității ca lucrurile să se schimbe. Poarta de intrare în sistem este rezidențiatul, așa că nu e indiferent cum se face această intrare: cine, cum, de ce intră și ce face. Pentru formarea unui model comportamental (profesional și etic) al noilor medici, consider rezidențiatul – ca tranziție de la școală la profesie – fundamental.
4. Datorez personal unor medici rezidenți, a căror atitudine, interes profesional și devotament nepervertite au fost salvatoare pentru mine. N-am cum să uit că, în urmă cu 20 de ani, doar atenția și grija (pe ascuns și în contra „șefului”) a unei tinere rezidente m-a scăpat de infirmitatea amputării inelarului mâinii drepte, atunci când medicul din urgență dictase, cinic și superficial, „țăiați”. E un exemplu, sunt și altele.
5. Plecarea în străinătate a tinerilor medici români nu este de bun augur, nu poate continua la nesfârșit și nu ne poate lăsa indiferenți. E vorba despre viitorul acestei profesii în România și despre starea de sănătate a unei întregi nații. Știm că unii pleacă și pentru salarii mai mari, dar cei mai mulți, cred eu, și-au pierdut speranța și încrederea că se poate schimba ceva, aici, acasă. Ruptura se produce în și după rezidențiat.
Așadar, chestiunea pe care o propun dezbaterii este aceea că mediul profesional, managerial și politic nu crează condiții potrivite pentru desfășurarea rezidențiatului viitorilor medici. Mai mult de atât, medicii rezidenți nu doar că nu sunt ajutați/sprijiți/îndrumați să învețe/practice profesia, dar sunt blocați, li se pun piedici, sunt descurajați, fiind obligați, pentru a învăța și a dobândi practica (de care au atâta nevoie), să o facă pe ascuns, pe furiș, pe furate, fără știința superiorilor (profesorilor), fără acordul lor, expunându-se riscului și punându-se singuri (și pe pacienți, uneori) în situații delicate sau stranii. Este o stare de lucruri mai mult decât absurdă, dar întâlnită în clinicile clujene, cu o frecvență pe care, recunosc, nu o stăpânesc. De pildă, se fac consultații, se fac tratamente, se fac intervenții și operații pe ascuns și ne întrebăm cui folosește. Căci, cu siguranță, nici rezidenților, nici pacienților, nici viitorilor medici și pacienți. Pe de altă parte, poate fi interpretată ca o formă ordinară de sabotaj la adresa sănătății nației și a viitorului medicinii naționale.
Două întrebări!
E posibil așa ceva!? S-a ajuns atât de departe încât interesele (profesionale, materiale etc.) și privilegiile să prezerve un asemenea comportament lipsit de umanitate? Cazul Hexipharma (de diluare sistematică a dezinfectanților din spitale), cel al chirurgului ortoped Gheorghe Burnei, „fabrica de bani” a doctorului Mihai Lucan (ajunsă în justiție), dar și altele ne arată că da.
De ce ar accepta rezidenții o asemenea situație (nefirească, contraproductivă, umilitoare)? Dacă sunt de bună credință (și cred că sunt), de ce nu denunță aceste lucruri? Pentru că dacă tac, mai au o șansă (mică) de a se descurca (pe cont propriu), dar dacă vorbesc, nu mai au nici una, decât aceea de a pleca în străinătate.
N-am prea întâlnit un asemenea subiect în presă, dar dacă rezidenții nu vorbesc despre asta (și îi înțelegem de ce), iar pacienții o fac rar (fiindcă le e teamă), atunci cine s-o facă?!

Nov 22

Din „lucan” în „lucan”…

Posted on by

Select10
Subiectul vedetă al acestor sărbători (din Ajunul Crăciunului, în special) a fost dezvăluirile despre medicul Mihai Lucan, chirurg cunoscut, transplantolog cu renume, fost director al Institutului Clinic de Urologie si Transplant Renal din Cluj-Napoca și proprietar al Lukmed, o clinică privată din același domeniu. Dacă cei care au instrumentat dosarul penal al chirurgului clujean ar fi fost procurorii DNA, s-ar fi putut zice că e o acțiune de PR (reușită) a Laurei Codruța Kovesi. N-a fost așa, căci acțiunea judiciară aparține DIICOT, dar, poate din întâmplare sau din premeditare, cu știință sau fără de știință, procurorii au „dăruit” românilor (și străinilor), pentru aceste sărbători, un obiect de aducere-aminte și subiect de luare-aminte despre noi și țara noastră. Aveam nevoie de asta, după un an atât de greu și atât de greu încercat, în care, dacă nu chirurgul Mihai Lucan a fost eroul (național) principal, atunci el reprezintă tipologia care ucide România.
Am ales că vorbesc (la acest sfârșit/început de an) despre profesorul Mihai Lucan din două motive: unul de ordin personal și altul de ordin simbolic.
Cel de ordin personal ține de o amintire a mea de acum mai bine de 17 ani. Am mărturisit-o, de-a lungul timpului, de câteva ori în cercul apropiaților și o mai zic, din când când, cu titlu de exemplu, viitorilor jurnaliști, atunci când vine vorba de amenințări și șantaje prin care (inevitabil) trec ziariștii de investigație. Am trecut, în perioada în care eram jurnalist activ, prin mai multe situații de acest gen, mai mult sau mai puțin periculoase (c-așa-i când scrii despre partea ticăloșită a societății), dar nu m-am plâns niciodată și n-am făcut mare caz, pentru că, har Domnului, nu mi s-a întâmplat ceva grav. Așa-i și cu Mihai Lucan! Când citesc ce-au pățit alții cu el, întâmplarea mea pare inocentă, nu-i cea mai gravă, dar e tulburătoare și de mare actualitate acum.
Era în vara anului 2000, iar Mihai Lucan se înscrisese în APR (Alianța pentru România), partidul lui Teodor Meleșcanu (rupt din PSD), o perioadă a „tragerii sforilor” între alegerile locale și cele generale. Subiectul de care mă ocupam punctual atunci era anunțata numire a soției lui în fruntea filialei din Cluj a Curții de Conturi a României. I-am solicitat o discuție cunoscutului chirurg clujean, pe care, în mod surprinzător a acceptat-o. Așadar, a coborât în biroul de la parter (de pe str. Clinicilor) direct din sala de operație, cu mănușile pline de sânge și cu masca medicală pe gură (ce impresie!). Între timp, a răspuns și unui telefon, finalizat cu ordinul clar de „coaseți-l”. Discuția a avut loc în picioare și a fost scurtă, căci, mai întâi cu voce mieroasă m-a întrebat ce vreau. Când a înțeles rapid care e subiectul, a curmat brusc conversația și a schimbat violent tonul. Mi-a spus direct, dezinvolt, fără jenă, teatral și amenințător să nu-l mai caut cu din astea și apoi a adăugat, ca final, să mă ferească Dumnezeu să ajung eu sau cineva din familie acolo, la el, să am nevoie de el. Sigur că mi-a trecut un fior rece pe șira spinării, m-am speriat un pic, dar nu-mi mai amintesc exact ce vorbe i-am spus. Apoi, eu mi-am scris materialul (cum am vrut eu), soția lui a ocupat funcția (cum a vrut partidul), iar transplantologul premierolog și-a urmat cariera fulminantă (cum a vrut el), așa cum rezultă acum din dezvăluirile procurorilor. Ce ghinion!
Ca jurnalist, întâlnești multe tipuri de specimene umane, dar genul Lucan a fost unic pentru mine. Nu-l cunoșteam atât de bine atunci (ca mulți alții) și am luat pe moment amenințarea ca pe o glumă (proastă), însă n-am uitat și îmi dau seama, din ce am auzit și văd acum, că Mihai Lucan nu glumea. Din păcate, nici eu, nici alți jurnaliști, nici factori de decizie și responsabili n-am avut discernământul, puterea și curajul să-l oprim, tolerând ceea ce azi a căpătat dimensiunile unui „monstru” al sistemului medical românesc. Și ar exista și astăzi fără curajul și determinarea deputatului Emanuel Ungureanu, adică cineva care-l cunoștea prea bine pentru a putea să tacă și avea și calitatea de a duce la bun sfârșit niște acuzații la adresa unui personaj atât de bine protejat cum a fost Lucan.
Pe de altă parte, câți alți „lucani” nedenunțați mai există în Cluj și în România!?
În sistemul medical și în alte sisteme!?
Câți ca el țin prizonieră și sufocă o țară!?
În baza unor interese personale și a unor relații oculte, moștenite și create în ultimii 27 de ani!?
Iar în felul acesta, personajul „Lucan” capătă valoarea de simbol. Din probele adunate în dosar, din mărturisirile unor oameni care l-au cunoscut direct, din dezvăluirile presei care au curs în aceste zile, constatăm că ne aflăm în fața unei tipologii de tip criminal, în fața unei structuri organizate în tip mafiot și în fața unor fapte de un cinism extrem, pe care mai degrabă ficțiunea (filmică) decât realitatea ni le pune în față în mod obișnuit. Când descoperi la tot pasul mici/mari „fabrici de făcut bani” personale, ce sens mai are să vorbim atunci despre reforma unor sisteme sensibile și vulnerabile în România (precum cel de sănătate), despre educație și profesori sau despre etică medicală. Ți se taie cheful de reforme când îți dai seama că totul trebuie luat (din nou) de la zero.
Astfel că din „lucan” în „lucan” (mai mari sau mai mici) ajungem la Dragnea, vârful de acum al acestui sistem.
Un proces necesar pentru a înțelege mai bine lumea în care trăim și a ne fixa mai clar reperele esențiale.

Nov 22

Întoarcerea tatălui rătăcitor

Posted on by

poza-site-1
La moartea Regelui Mihai, ca printr-o minune, România s-a simțit asemenea fiului care și-a pierdut tatăl.
Acel părinte pribeag și înțelept, alungat de istorie, ce suferă cu demnitate părăsirea familiei. Acel părinte ce așteaptă răbdător și cu încredere să se întoarcă și să se regăsească pe sine și pe ai lui. Acel părinte, niciodată dojenitor, care n-a încetat o clipă să iubească, să creadă și să spere, în pofida tututor evidențelor.
Acel copil orfan, dezrădăcinat și dezmoștenit, ajuns pe mâna stăpânilor, străin în propria casă, rău crescut și prost educat. Acel copil ce nu-și cunoaște (și recunoaște) tatăl, dar trăiește grația de a-l descoperi chiar pe ultimul lui drum. Acel copil care, căindu-se, dobândește dreptul la iertare și privilegiul de a se cunoaște și înțelege mai bine pe sine.
În mod miraculos, România zilei de 16 decembrie 2017 (a înmormântării Regelui său) a dat în lacrimi, dar nu pentru a-și deplânge soarta mizeră, ci pentru revelația regăsirii și a conștientizării marii și tragicei pierderi părintești. La plecarea din această lume, Majestatea Sa face un mare și ultim cadou patriei pe care a iubit-o neîncetat, darul împăcării și al identificării.
Am fi putut crede că nu se va întâmpla niciodată!
Haideți să credem că a trait atât de mult (peste vârsta obișnuită a unui om) în așteptarea acestui moment!
Haideți să credem că nu eram încă pregătiți pentru a-l conduce pe ultimul drum!
Haideți să credem că a avut el și înțelepciunea și răbdarea asta, luptându-se cu vârsta, cu suferința trupului și cu multele boli morale ale lumii pe care o lasă în urmă, așteptându-ne pe noi să ne trezim!
Din păcate, prin plecarea sa, nu dispare doar un om, ci se îngroapă o țară și o Românie pe care n-am cunoscut-o și n-o vom cunoaște niciodată, nefăptuită, dar pierdută pentru totdeauna. O lume pe care Majestatea Sa a trăit-o prin crâmpeie, dar care la noi (cei mai mulți născuți sub comunism) n-a ajuns decât ca o poveste, aflată (mult prea) târziu, a unei iluzorii domnii. Pentru Mihai I, viața regală a însemnat prima înscăunare (la vârsta juvenilă de nici șase ani), a doua înscăunare (la vârsta adolescentină de 19 ani), singurul moment de glorie (la 23 august 1944), abdicarea forțată (la 26 de ani). Apoi exilul nesfârșit și asumarea condiției de rege fără țară și de tată întreținător de familie, ce nu vrea să trăiască din mila rudelor sale „împărătești”. Cât de greu am înțeles cu toții că Mihai nu a avut nici o altă țară, nici o altă familie, nici o altă origine decât cea a locului în care s-a născut și a copilărit și unde ar fi vrut/trebuit să domnească.
Cât de puțin am știut de toate acestea și cât de puțin ne-am gândit la ele în toți acești (27 de) ani de libertate, în care am fi putut s-o facem. M-am întrebat (și am întrebat și am fost întrebat) ce-am fi avut de câștigat prin redobândirea regalității. Cu siguranță, n-am fi (re)câștigat averea pe care Regele Mihai n-a dus-o cu sine niciodată (când a plecat din țară). Poate nu am fi fost, neapărat, mult mai bogați și mai prosperi ca țară. De bună seamă, Regele nu venea cu o baghetă magică, să ne transforme, peste noapte, pe noi, metehnele și năravurile noastre, nu ne putea face, brusc, mai buni, mai europeni, mai nobili. Dar, sunt sigur, am fi dobândit ceva mai multă demnitate (față de noi și față de alții), ne-ar fi fost rușine să facem tot ce-am făcut în toți acești ani (de hoție, de dezmăț, de dezbinare), am fi împrumutat un pic de umilință și cumpătare de la cel care a fost toată viața un exemplu de demnitate, echilibru, înțelepciune și bunăcredință față de ceilalți.
„Trădat de toți, loial tuturor”, a spus cineva despre Regele Mihai și aceasta cred că este marca acestui personaj tragic al istoriei europene și românești contemporane. L-a trădat tatăl său, l-a trădat Ion Antonescu, l-au trădat politicienii români importanți și apoi comuniștii. A fost trădat de W. Churchill și de familia regală britanică, „abandonat” de toate familiile regale înrudite, construindu-și singur, în demnitate și suferință, un destin de om obișnuit, care trăiește, pe ascuns, cu regalitatea și țara domnită în suflet. Iar când s-a întors după mulți ani, a fost întors din drum de două ori de niște fricoși și niște nemernici, care nu se gândeau decât la ei și la binele lor.
Și ce a înțeles să facă după toate astea?!
Nu și-a vorbit niciodată de rău tatăl (deși a suferit cumplit din cauza lui), nu a purtat resentimente față de cei care l-au forțat să cedeze tronul, nu a adus reproșuri celor care l-au trădat, nu a avut niciun gând rău față de poporul care nu-l mai recunoaștea, a pus totul, resemnat și înțelept, pe seama fatalității istoriei și a slăbiciunii oamenilor, oferind o pildă rar întâlnită peste timp.
Scepticii ar spune că nu poți pierde ceva ce n-ai avut niciodată, nici măcar ceva ce doar ai fi putut avea. Cei mai mulți dintre cei care au lăcrimat la trecerea sa nu pot zice că au avut rege, ca să plângă după el, căci erau oameni de toate vârstele, printre care și mulți tineri. Așadar, poate că plângeau după ceva ce ar fi putut avea, dar n-au avut niciodată.
Ceva din care poate a mai rămas o fărâmă!

Nov 22

„Narativa” alegerilor anticipate

Posted on by

Select8
La putere, partidele se uzează și se destramă; în opoziție, partidele politice se adună și se întăresc. Nici un partid postdecembrist din România nu a ieșit (întreg) din această paradigmă, înafara PSD-ului, excepția care până acum a întărit regula.
Se pot identifica câteva explicații ale rezistenței și longevității PSD: a fost singurul partid format din „politicieni profesioniști” (chiar dacă foști membrii ai PCR sau în descendența acestora); a fost singurul partid cu un electorat omogen, stabil, bine definit (chiar dacă nu era pătura socială cea mai emancipată/progresistă a societății); a fost singurul partid din România care nu a abandonat, sub nicio formă, interesele partinice (chiar dacă nu erau întotdeauna interesele țării). În baza acestor realități (și a altora, nedezvoltate aici), partidul ca entitate politică decidentă „a tăiat în carne vie” și a știut să iasă din toate situațiile critice (nelipsite din viața partidului).
Din ceea ce se întâmplă de un an de zile de la victoria în alegeri a PSD, din modul în care pune în practică un (așa-zis) program de guvernare, din modul dubios/necredibil în care gestionează problemele și voturile importante (fiscalizarea, legile justiției, bugetul etc.), din felul în care poziționează România la nivel extern (raportat la mari „prieteni și dușmani”), e clar, pentru mine, că partidul nu mai are resursele (umane, morale, strategice, de leadership și energie, de atragere și convingere a maselor etc.) pentru a duce guvernarea până la încheierea ciclului electoral.
În opinia mea, pe de-o parte, este epuizată/degradată vechea paradigmă a unității de monolit a partidului și a interesului partinic, acum partidul fiind sacrificat în favoarea unor interese personale (ale liderilor). Pe de altă parte, nu s-a născut/conturat/consolidat o altă paradigmă credibilă de conducere a țării, de tipul autoritarism, iliberalism, dictatură, autocratură etc. Cum ai putea, de pildă, instaura un regim de autoritate (stat polițienesc) cu un ministru de interne amator, fără autoritate (de tipul Carmen Dan), cum ai putea impune un regim iliberal fără un suport popular real (luat prin vot), e imposibil de realizat cu planuri făcute „pe genunchi”, din mers, „peste noapte”, fără un traseu gândit dinainte și asigurat în prealabil și susținut, intern și extern. Nimeni nu va mai „ține spatele” din momentul în care vor înțelege adevăratele intenții (serviciile, armata, poliția, justiția, înalta sau mica funcționărime de stat etc.). Ca să reușească un asemenea proiect ar trebui să-i învelești pe toți aceștia în privilegii, să aibă încredere, interes, iar pe deasupra, să ai carismă, să-i „vrăjești”, să creadă într-o idee, fie ea și utopică.
Care-i această idee, cine o înțelege și cine are chef de ea?!
Mai degrabă, toți bombăne a nemulțumire!
Singurul aliat real al PSD, deocamdată, în această aventură riscantă este nepăsarea, ignoranța, lipsa de atenție și de înțelegere, de simț civic și de implicare a oamenilor (la alibi cu presa de propagandă). Dar e un „partener” infidel, capricios, nesigur, nu negociază și te poate părăsi brusc, în orice clipă, cum s-a dovedit de câteva ori în ultimii ani.
Tocmai de aceea trebuie găsită o altă cale, care poate fi a alegerilor anticipate, cu un calendar anticipabil pe cel puțin șase luni. Pare utopic, improbabil, nejustificat și imposibil de pus în practică. Dar lucrurile s-au schimbat într-un an de zile și s-au creat premise și interese pentru restartarea vieții politice românești, blocate acum sau intrate pe un drum înfundat, din care nimeni nu poate ieși câștigat sau mulțumit.
Iată principalele motive care fac ca alegerile anticipate să aibă sens:
1. PSD poate cere vot popular pe programul pe care încearcă acum să-l pună în practică (pe ascuns), dar care n-a fost unul votat. Naționalismul, populismul economic, controlul asupra justiției, îndepărtarea de organismele UE și NATO, autoritarismul, anticorupția sunt toate teme electorale ce pot fi aduse în discuție în mod deschis. Sau altul, social-democrat. Și să vedem…
2. O nouă campanie electorală ar fi un catalizator intern pentru PSD (tradițional), ar limpezi doctrinar apele, ar măsura dimensiunea taberelor și a influențelor, ar opri eroziunea și direcția care duc partidul către dezastru. Partidul e un turn Babel, din care se aude doar unul, cel care ține acum microfonul. PSD a început prost guvernarea, a continuat-o în același registru și nu sunt semne de schimbare. Dimpotrivă.
3. Alegerile anticipate ar fi o șansă acordată electoratului absent la vot în decembrie 2016 și care a fost, în opinia mea, principalul jucător la acel scrutin. Absenții (61%) au decis și procentul zdrobitor al învingătorilor (46%) și șubrezenia opoziției (20%) și legitimitatea scăzută a noii puteri (18% real) și abuzurile pe care și le-a permis aceasta.
4. Alegerile ar îngădui intrarea în competiție (ceea ce este imperativ pentru România) a noi partide, cu lideri noi și idei mai apropiate de nevoile reale ale românilor. Îmi vin în minte (cel puțin) două grupări (ce au înțeles și au început să dea semne de viață), una de centru-dreapta (din jurul lui Dacian Cioloș și a Platformei 100) și una de centru-stânga (din jurul mișcării Demos). Primii sunt deja foarte atacați (deci periculoși), ceilalți n-au coborât în arenă (deci încă ignorați).
În noul limbaj de lemn al politicii, le-aș recomanda noilor (și vechilor) partide să încerce să vină cu „narative de succes”. Voi încerca să explic asta cu alt prilej.

Nov 22

Agresiunea naște violență

Posted on by

poza-site-2
De un an de zile, neîncetat, sub diferite forme și fără un motiv aparent, țara noastră este supusă unei constante și profunde agresiuni. Din fericire (din câte vedem și înțelegem), nu vine din exterior, din partea prietenilor mari (UE și NATO) sau din partea neprietenilor (vecini, mai mult sau mai puțin apropiați), deci, nu avem la ce reacționa. Nu-i o „stare de război”. Din păcate, într-un chip cu totul neobișnuit (dar specific), fără sens (major) și fără justificare (la scară națională), agresiunea vine din interior, e insidioasă, disimulată și cumulativă și nu (prea) există mijloace de-a scăpa de ea. Vine din interese personale (și de grup), are „acoperire democratică”, reverberează diferit în societate și creează o stare de tensiune, de confuzie și de ruptură.. E o stare de „răzmeriță”, de „revoluție”.
Negreșit și pretutindeni, agresiunea naște agresiune.
În urmă cu un an, ne aflam în plină campanie electorală a parlamentarelor, iar asaltul venea sub forma populismului și naționalismului. În viziunea partidului ce avea să câștige zdrobitor alegerile (PSD), pe de-o parte, țara era plină de „dușmani” (imaginari, nevăzuți), cei mai mulți sub formă de „soroșiști”, și trebuia „apărată”. Pe de altă parte, prin țară au început să umble „câinii cu colaci în coadă”, sub forma promisiunilor electorale nebunești (imposibil de pus în practică). La această ofensivă, în lipsa unui suport și a unei alternative (mai solide), românii (majoritar) au înghițit în sec și au răspuns „mioritic”, acceptând și absentând (de la vot). Însă era doar începutul ofensivei. Conducerea penală a partidului câștigător a continuat exercitarea actelor de violență asupra mulțimii printr-un triplu atentat, încercând să impună (prin Sevil Shhaideh) un premier musulman (într-o țară majoritar ortodoxă), un premier femeie (pe un teren încă nepregătit) și un premier „slugă” personală (fără anvergura, expertiza și autoritatea cerute) a lui Liviu Dragnea.
Eșecul încercării n-a contat deloc, iar Sorin Grindeanu a fost doar a variantă ameliorată (acceptabilă) a acelorași intenții agresive ascunse. A urmat povestea atentatului numit „Ordonanța 13” și a șirului de abuzuri la vedere, stopate, ca prin minune, de niște proteste populare nemaivăzute vreodată în România, petrecute, iarăși uimitor, fără cea mai mica urmă de ripostă violentă. Nici asta n-a fost de ajuns.
Din nou fără motiv și fără justificare, liniștea țării a fost violată de răsturnarea lui Sorin Grindeanu (pentru nesupunere), cu „tăierea” intempestivă a guvernării, cu sacrilegiul moțiunii de cenzură și cu incursiunea numită „schimbarea de guvern”. A urmat o nouă incitare prin instalarea noului premier Mihai Tudose, „provocator” prin înfățișare/atitudine, umor bășcălios și prin (aparentă sau reală?) incompetență. Cu acompaniamentul presei complice (sau celei vegetative), s-au succedat raiduri asupra justiției (a cărei supunere era obiectivul central), cu episoade numite „lupta împotriva binomului”, „eliminarea lui Kovesi” sau „statul paralel”, pe cât de incisive, pe atât de confuze și greu de înțeles. În avangarda unei „armate” conduse aprig din spate de Liviu Dragnea și de Călin Popescu Tăriceanu (dând senzația că n-au niciun amestec), se lovea din toate părțile, fie cu floreta (Tudorel Toader), fie cu barda (Eugen Nicolicea), fie cu bolovanii (Florin Iordache, Șerban Nicolae).
Atunci când terenul de bătălie numit justiție era uitat, se isca câte-o năvală pe tărâm fiscal (ca să-i atingă pe toți), unde ba creștea una și scădea alta, ba apărea câte-o invenție, de genul „impozit pe gospodărie”, uitate și abandonate fără nicio explicație. Subiectul trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat a stat ca o „sabie a lui Damocles” deasupra capului tuturor (înainte de a cădea), nejustificată, neexplicată, nenecesară, cu efecte neluate în considerare. Ofensiva creșterii salariilor (care de fapt scădeau) a fost dată în seamă ministrului Olguța Vasilescu, un fel de mostră a incompetenței agresive, suficiente, inconștiente, iresponsabile.
Însă atacul principal și decisiv s-a produs tot în justiție, în încercarea liderilor coaliției de guvernare de a-și scăpa pielea, plănuită ca un complot și luând forma unei congestii, prin ocuparea tuturor capilarelor decizionale ale statului. Legile justiției (un fel de cheie a guvernării) au început să circule periculos și cu forme variabile (în funcție de interesul de moment) pe trasee între culoarele și birourile Ministerului Justiției, Guvernului, Parlamentului. Nici acum și, probabil, nimeni nu cunoaște forma finală a acestor legi, incertitudinea și schimbarea sunt cuvintele de ordine, voind a fi impuse în pofida oricărei opoziții, privite ca un cadou pentru unii și ca o pedeapsă pentru alții. Această agresivitate (la sfârșit de proces și la final de an) nu putea să nu producă urmări.
În linia începută acum un an, decizia primarului Gabriela Firea de a ocupa „piața protestelor” cu un târg de Sărbători e (tot) un gest de afront, de intimidare, de violență simbolică. Iar de la agresiunea simbolică la cea reală nu mai era decât un pas. Toată lumea a văzut asta, a înțeles și a spus asta.
Această escaladare fără sfârșit nu mai poate continua fără urmări. S-a văzut deja.
Două concluzii scurte: 1. e o iluzie că violența va folosi cuiva; 2. agresivitatea poate dispărea subit prin (auto)eliminarea sursei primare.