În continuare la ce scriam zilele trecute despre mari contradicții și contraziceri în societatea românească! Încă una, uimitoare, din sondajul recent INSCOP Research.
Potrivit răspunsurilor, peste două treimi dintre români (65,7%) consideră că „pandemia de Covid-19 a fost provocată de elitele globale pentru a impune controlul asupra populației lumii”, iar mai mult de un sfert (28,4%) cred că „există un plan la nivel global pentru implantarea de cipuri prin vaccinare”.
De unde au ajuns la aceste concluzii? Firesc, din ce au auzit, văzut și citit, din ceea ce au înțeles și din ceea ce cred (sau le place să creadă) etc.
Dar, mai zice sondajul, în același timp, 54,7% dintre respondenți apreciază că în ultimele luni au fost expuși la știri false sau dezinformări în foarte mare și mare măsură, iar 41,8% că au fost expuși în mică măsură sau foarte mică măsură/deloc.
Ce poți alege de aici? Căci nici nu știi ce e mai confuz?
S-o luăm băbește:
📌 cum pot răspunde 41,8% dintre români că nu au fost expuși (decât puțin sau chiar deloc) dezinformării și știrilor false când în spațiul public coexistă, fără putință de tăgadă, cel puțin două curente (de informare și opinie) complet opuse, legate de coronavirus: că pandemia este autentică și naturală și că pandemia este o conspirație?
📌 Putem deduce de aici că unii nici nu sesizează această contradicție sau o ignoră complet; putem crede că alții sunt atât de izolați în bule (fizice, media, virtuale), încât n-au aflat de cealaltă variantă pentru a o judeca sau putem subînțelege că le convine să declara așa (indiferent dacă e adevărat sau nu)
📌 însă, majoritatea (54,7%) identifică și acceptă că ar fi supuși/expuși știrilor false și dezinfomării, dar e interesant ce concluzii trag și, mai ales, ce consideră ei a fi știri false. Asta ne arată celălalt rezultat al sondajului, care spune că peste două treimi (65,7%) cred că pandemia este o conspirație.
📌 așadar, dacă majoritatea acceptă existența știrilor false, iar două treimi cred în conspirație, înseamnă că aceștia, rezistenți la deziformare, percep ca știri false cele care afirma existența naturală a pandemiei. Mai clar, rezistenți la dezinformare sunt cei care cred în teoria conspirației, iar informațiile credibile sunt cele care alimentează conspirațiile. Cum sună asta?
📌 aceste date cumulate spulberă iluzia/speranța că ar fi altfel în percepția majorității românilor, adică faptul că pandemia coronavirus (cum au fost și altele în istorie) este o năpastă, ce trebuie acceptată ca atare și depășită (precum altele) și că știrile false încearcă (din diverse motive) să pună pe seama unor conspirații (nedovedite și, mă tem, nedovedibile) această pandemie. Vaccinarea, care este o realitate factuală, nu o informație sau o conspirație, confirmă numeric/procentual această iluzie.
Încă o precizare, desprinsă din sondaj, să zicem necesară (dar nu suficientă):
„Percepția dimensiunii conspirative a controlului global este mai puternică în rândul segmentului de populație cu studii primare si venituri scăzute din mediul rural, însă, în mod aparent paradoxal, când intră în discuție subiectul cauzei pandemiei COVID, ponderea populației ce crede în acest scenariu se extinde nu numai în rândul celor din urban cu studii medii ci și in rândul populației cu studii superioare și venituri ridicate. Acest fapt subliniază posibila fragilitate pe palierul emoțional cauzată de abundența expunerii la știrile false, de un sistem de evaluare rațională mai puțin structurat la acest context și de ponderea mai ridicată a dimensiunii magice în mentalul colectiv autohton față de a altor națiuni”, susține Dan Andronache. vice-președinte True Story Project (TSP).
Dilema și speranța mea ar fi (să știu) cât din aceste răspunsuri sunt rezultatul analfabetismului funcțional (mediatic, civic, politic, economic) și cât datorează convenabilității.
Tag Archives: dezinfomare
Care (e) jurnalism
Crizele (și poate ăsta e „rostul” lor, dacă o fi vreunul) ne arată cu adevărat cât de grave sunt lucrurile și ne indică faptul că trebuie făcute schimbări acolo unde apar.
Pandemia de coronavirus ne-a arătat multe, dar pe mine mă interesează acum ce ne spune ea despre jurnalism, despre informația din spațiul public, despre credibilitate și dezinformare.
Căci, bag seamă, puterea cuvintelor (bune sau proaste) s-a dovedit mai tare decât a virușilor, a vaccinurilor sau a banilor. Iar noua magie este viralitatea, dar nu aia la care vă gândiți (de coronavirus), ci viralitatea pe internet, cea pentru care nu există carantină și nici distanțare socială sau morală. Și nici legi sau decrete speciale.
Problema de fond este vehicularea informațiilor în spațiul public, acest spațiu care s-a extins la infinit parcă, prin intermediul rețelelor sociale și a noilor media, acest spațiu de comunicare care funcționează fără limite și fără reguli, acest spațiu al interșanjabilității absolute, unde fiecare poate deveni instantaneu emițător sau receptor de informații, producător sau consumator, fără calificare, fără abilitate sau atestat, spunând nestingherit ce-i trece prin cap și navigând liber pe „apele” involburate ale audienței, succesului, viralității, bulei. Iar in acest „ocean de irelevanță”, cum mai este numit internetul, relevante pot să devină (și să atragă atenția) știrile false, dezinformările, zgomotele asurzitoare, conspirațiile fanteziste, provocarea spaimelor sau a furiei, convenabilitatea, dezirabilitate, într-un cuvânt, fenomenul fake news.
Orice, dar nu adevărul.
Nimeni, cred, nu se îndoiește că în acest „haos al întâmplării” trebuie făcută, într-un fel sau altul, ordine, curățenie, ierarhizare, igienizare a spațiului comunicațional. Sigur, folosind orice măsuri, dar nu interdicțiile, deși vedem că există țări mari care le folosesc asupra internetului fără jenă (China, Rusia, Iran, Turcia). De acord, fără restricții, cât mai trăim într-o lume liberă.
S-a clamat, se clamează cu insistența și se va face în continuare (pentru comunitatea profesională și pentru public) că aceia care știu, vor și pot face ordine în această dezordine informațională sunt și trebuie să fie jurnaliștii. Că aceasta este menirea lor și noul rol social pentru care trebuie să și-l asume în prezent și pentru viitor. Că ei trebuie să țină contactul cu realitatea, cu adevărul și corectitudinea, că ei se pun chezaș pentru asta, că ei sunt profesioniști ai colectării, selectării, asumării și transmiterii informației. Că aceasta le este profesiunea. Că ei pot emite certificate de calitate și veridicitate pentru informațiile pe care le lansează în spațiul public, virtual și real. Din asta trăiesc.
Sunt discuții separate ce înțelege și ce face comunitatea jurnaliștilor pentru asta și ce înțelege și ce are de făcut publicul în această nouă paradigmă. Asupra primului aspect o să revin cu altă ocazie. Subliniez aici doar că pe mine mă doare gura cât le vorbesc studenților mei despre aceste lucruri.
În aceea ce privește publicul, soluția viabilă, dar de termen lung, se știe, este educația, gândirea independentă, spiritul critic, discernământul. Iar educația nu e doar cea mediatică, ci un întreg pachet ce cuprinde educația democratică, civică, politică, economică, financiară etc. Greu de realizat, instantaneu, sub imperativul momentului și al crizelor.
Până acolo (care e departe) putem răspunde unor întrebări mai simple și o putem face cu toții.
Ce este jurnalismul?
Ce este jurnalismul în așteptările noastre?
Ce răspunde mai bine intereselor noastre?
Așadar, considerăm jurnalism și asociem acestuia ce spune oricine, oricând și oriunde (eventual lipit de o poză) și transmis pe de un telefon mobil?
Putem considera jurnalism opiniile/părerilor oricui doar pentru că sunt publice?
Putem rămâne în această confuzie cumplită, constatată de J.F. Revel și subliniată de Alina Bârgăoanu, „confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoșilor și nebunilor) și meseria de a informa (care-și are propriile constrângeri)”?
Sau asociem jurnalismul unei profesii întregi, indispensabile și utile, care se formează în școală și în timp (ca oricare alta), asociem jurnalismul unui set de reguli și unor constrângeri profesionale și etice, îl asociem responsabilității și credibilității?
E totuna dacă informația care ne atrage atenția este livrată de un jurnalist, cu nume și prenume, fotografie, email și telefon, de o instituție mediatică identificabilă la registrul comerțului, cu reputație de apărat, sau de către un site anonim, fără niciun semn de identificare, fără niciun contact, fără nicio poză? Sau de către b/vlog-ul vreunui „pirat” al internetului care prăduiește naivități, aspirații, interese, bani?
Un pas mic și accesibil pentru orice om de a răspunde unor întrebări atât de simple.