Aug 28

Începe un ciclu electoral nou în administrația locală. Orașele și satele noastre sunt asemeni nouă

Select7
S-ar putea ca, în multe cazuri, prima reacție la acest enunț de alegeri să fie de genul: iar agitație, din nou gălăgie, iarăși promisiuni și minciuni, din nou afișe și fețe de oameni care nu știm cine sunt, de unde vin și ce doresc. Și care apoi dispar patru ani. E un reflex normal, ar zice unii, pripit, imatur și superficial, în fond, pe care îl putem înțelege, al unui om dezamăgit, dar și al unuia care nu trăiește destul de bine ancorat în realitate. Și care nu își cunoaște și nu își reprezintă foarte bine interesele personale și de grup.
De ce să votăm
Trebuie să înțelegem (de fapt, suntem obligați să întelegem) că, într-o societate organizată democratic, alegerile nu sunt doar o oglindă, ci punctul culminant, momentul de cea mai mare intensitate civică și politică pe care ni-l rezervă viața publică, buna conviețuire, viața în comun, tot ceea ce construim împreună pentru ca să trăim mai bine. Și oricum, nu există ceva mai bun, o altă soluție pentru a trăi laolaltă.
E momentul, așadar, în care rolurile distribuite în societate potrivit scenariului democratic (ales vrs. alegător) înseamnă ceva și ele trebuie jucate de ambele părți la intensitate maximă. La fel de bine, momentul poate fi ratat, prin neparticipare din partea alegătorilor și prin prestație neconvingătoare din partea candidaților. Fiecare dintre protagoniști trebuie să dea totul, alegătorii ca participare și aleșii ca angajament.
Nu există democrație fără implicarea tuturor (sau a cât mai mulți), deopotrivă, alegători și aleși, nici rezultatele nu sunt reprezentative în lipsa participării masive la vot, nici mandatul luat de cei aleși nu are aceeași legitimitate și putere.
Iar implicare înseamnă buna informare (inclusiv mediatică) și înțelegere corectă a realității de către fiecare, atitudine manifestată în orice context (media, social media, proteste, petiții etc.), activism civic și de tip ONG pe diverse teme de interes personal/particular sau de grup, activism politic de masă (în partide, fundații cu scopuri politice, think-tank-uri tematice) și prezență obligatorie la vot.
Când toate aceste condiții minime sunt îndeplinite în proporție satisfacătoare (măcar) nu există „vot la întâmplare”, nereprezentativitate, nu există „nu am pe cine să votez”, nu e valabil „toți sunt la fel”, campania electoral nu e „gălăgie”, ci cunoaștere „în detaliu”, vorbele din campanie nu sunt „promisiuni deșarte”, ci angajamente la termen și condiții de „realegere”.
Întotdeauna, alegătorii și aleșii se merită unii pe alții. Nu există aleși buni și alegători răi, cum nu există alegători buni și aleși proști. Societatea în ansamblul său își are reprezentanții pe care îi merită. E un echilibru natural pe care ne vine greu să-l recunoaștem (ne vine mult mai ușor să dăm vina pe ceilalți) și să nu ne iluzionăm că nu este așa.
Puterea unui vot este imensă, dacă o raportăm la implicarea, asumarea și responsabilitatea fiecărui individ votant, pentru că generează suma gigantică a tuturor implicărilor, asumărilor și responsabilităților. Cu o singură condiție, ca acestea să fie autentice, reale, funcționale.
Ele nu prea sunt acum, dar pot fi, și numai și numai datorită nouă.
Pe cine votăm
Am accentuat câteva motive (și nu sunt toate) pentru care trebuie să votăm. E gestul minim de responsabilitate pe care suntem obligați să-l facem față de noi și față de societate. În continuare, voi accentua câteva lucruri despre cum (să) votăm, pe cine ar trebuie să alegem și de ce. Îmi iau îngăduința de a face asta, după o experiență civică/electorală „completă” de treizeci de ani, o experiență jurnalistică semnificativă și profundă (îmi permit să cred), o bună cunoaștere, deci, a peisajului politic, în general, și a celui autohton, în particular, și o experiență didactică/științifică în materie de comunicare politică. În plus, nu sunt, n-am fost și nu voi înscris într-un partid politic, n-am făcut prozelitism politic și nici consultanță politică, decât pe gratis, prin pozițiile publice pe care le-am avut raportat la politică, alegeri și alte teme importante.
Motivația. Ce e bine să știm cu toții despre campanii electorale este că ele devin, în mod eronat, foarte importante (vitale, esențiale, firesc) pentru cei aleși și indiferente pentru (prea) mulți alegători. În esență, interesele sunt și trebuie să fie la fel de mari, de-o parte sau de alta, căci unii sunt puși/aleși să lucreze pentru ceilalți și acesta este chiar miezul problemei, oricât de mult este deformat de condiții, împrejurări, conjuncturi, candidați, partide etc.. Motivația, așadar, nefiresc de disproporționată, e prima barieră de fum a campaniei electorale de care trebuie să treacă alegătorii. Din păcate, și cea mai deasă și mai dificilă din lipsa educației politice sănătoase. Iar aici cu toții suntem/am rămas datori, de la conducători, trecând prin educatori și până la alegători.
Ce fel de campanie. Campaniile electorale sunt de atragere sau de distragere a atenției, li se mai spune campanii pozitive sau negative, de promovare a propriilor merite/calități sau de hulire a adversarilor, de promisiuni sau de bilanțuri etc.. Unii vor să-și atragă doar proprii alegători, să-i fure sau să-i alunge pe ai ceilorlalți, alții vor o prezență cât mai mare la vot, alții, dimpotrivă, o participare cât mai mică, totul în funcție de interesele, generale, de moment, de conjunctură, ale candidaților și partidelor. Aceasta e a doua perdea de fum a campaniei. Ce înțelegem, cât înțelegem și cum înțelegem modul de concepere și de desfășurare al campaniei electorale. Pentru campanii lucrează specialiști, gras plătiți, pentru a ne crea nouă alegătorilor favorabilitate și iluzii potrivite.
Profilul candidaților. În orice campanie, există candidați buni și răi, de partid (frecvent) sau independenți (mai rar), candidați autentici sau de formă (sau „de paie”), candidați pricepuți (la politică sau la ceva) și nulități absolute, promovate prin sistemul de partid, candidați destoinici, „buni la toate” și candidați falși, „buni la nimic sau doar pentru politică”, oameni de bună credință și bine intenționați și „jefuitori de bani publici” fără alt scop etc.. Profilul candidaților și prestația lor de campanie este cea de-a treia barieră de fum în ochii alegătorilor și prin care trebuie să treacă cu succes. Există o modalitate de a-i identifica și a-i deosebi pe unii de alții? Nu există o metodă perfectă, dar există o cale și aceasta este cea a informării curente și continue despre ce se întâmlă în viața cetății, a implicării și a urmăririi (evenimentelor, promisiunilor, proiectelor), a dezbaterii, solicitării de detalii și tragerii la răspundere a candidaților/aleșilor. Sigur că nu e ușor, nu e comod, cere efort, energie, timp etc. Dar nu există altă cale.
Recent, a fost adusă în discuție problema CV-urilor și a relevanței acestora în profilul unui candidat sau în exercitarea unei funcții publice. Unii spun că CV-ul e totul, gândindu-se la școală, profesie, carieră, funcții ocupate etc. Dar CV-ul nu e totul în opinia mea, pentru că există în România foarte mulți oameni valoroși, de bună credință, dar discreți și care nu și-au împănat CV cu tot felul de zorzoane și care ar putea părea altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Tema e mai complexă și ar cere o discuție aparte.
Nu cred că e o exagerare să spun că țara ia chipul oamenilor care o locuiesc și o conduc, iar orașele și satele noastre sunt aidoma primarilor și aleșilor locali. Dacă avem un primar bun, înseamnă că am ales în cunoștință de cauză și invers.
Deci, ochii deschiși, informare și implicare continuă, căutați surse sănătoase de informare, urmăriți campania electorală și încercați să înțelegeți și omul, nu doar candidatul, nu vă luați după toate „fentele de campanie” și încercați să vă închipuiți care este „cel mai bun primar” pentru localitatea voastră.
Închei acum cu un citat din memorie după W. Churchill, cel care spunea că „puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc”. Să ținem cont și de acest lucru.
PS: Voi reveni cu tematici legate de programe și promisiuni electorale. Cine ce promite și de ce.

Jun 02

Cine câștigă alegerile

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Dacă sintagma din titlu o punem sub formă interogativă, pare a avea un răspuns sigur: alegerile sunt câștigate de candidați, de partide, de cei aflați în funcție, de grupurile de influență și interese etc. Dar să știți că deloc nu-i așa: alegerile le câștigă întotdeauna cetățenii care participă la vot. Bunăoară, alegerile pentru o primărie nu sunt finala Ligii Campionilor, în care joacă două echipe, în fața unui public, și câștigă una dintre ele (îndeobște, Real Madrid, în anul în care FC Barcelona are ghinion). La fotbal, publicul e spectator, nu intră în teren și nu decide rezultatul în mod direct, pe când în alegeri, cetățenii sunt în arenă, se implică în joc și decid câștigătorul. În democrație, cetățenii își investesc semenii să-i reprezintă și le tranferă responsabilitatea faptelor și deciziilor. Nu e că dacă îmi place meciul mă uit, dacă nu, „schimb”, dacă nu agreez echipele, nu mă mai uit. În România, îndeosebi, e o foarte mare confuzie cu privire la procesul electoral, privit ca un spectacol „de formă”, o „mascaradă” sau o „corvoadă” nu se știe a cui: a candidaților (că trebuie s-o facă) sau a oamenilor (că trebuie s-o suporte).
De fapt, ca simplu cetățean al unui oraș mare al țării (cum este Clujul), am făcut un bilanț de felul următor: dacă n-aș fi scris pentru ziar (trebuind să mă informez), dacă n-aș fi fost invitat la niște emisiuni TV (trebuind să mă documentez), dacă n-aș avea niște deprinderi jurnalistice formate, cred că n-aș ști nimic sau mai nimic despre campania electorală din Cluj-Napoca, despre candidați, despre programele lor și despre evenimente de campanie. Ceea ce nu e doar nefiresc, ci de-a dreptul aberant.
Așadar, am aflat singur cine sunt candidații pentru că am căutat (nu pentru că aș fi aflat oricum), m-am interesat eu ce vor să facă (nu pentru că au ținut ei neapărat să-mi spună), mi-am format de unul singur o idee de vot (nu pentru că vreunul ar fi ținut morțiș să mă convingă). Cel puțin așa am avut eu senzația.
Și îmi permit, în calitate de simplu cetățean, să fiu critic cu politicienii pe care îi aleg și îi voi alege, deoarece, am spus-o și o repet, eu voi merge de fiecare dată să votez, cât „va ține picior” de democrație.
Dar la fel de sigur spun că dacă cetățenii nu sunt informați, nu sunt ei de vină.
Dacă oamenii nu se duc la vot, nu sunt ei vinovați.
Dacă publicul nu este interesat de candidați, nu el este de vină.
Dacă alegătorii nu votează pe cine trebuie, nu e vina lor.
Cred că acestea sunt cele mai dure lecții de politică, pe care nu le suportă nimeni și pentru care unii trebuie să renunțe la această „meserie”. Se pot invoca un milion de motive, toate obiective și justificate, politice sau financiare, agenda deturnată, interese obcure etc., pentru care nu avem campanii electorale serioase, de ce nu avem prezență substanțială la vot, de ce aleșii nu sunt reprezentativi sau corespunzători, dar nu se poate transfera responsabilitatea asupra bietului cetățean. El poate fi acuzat de lipsă de educație (politică, democratică etc.), de lipsă de încredere, de indiferență, de experiențe nereușite, dar niciuna nu i se datorează, toate țin de un sistem politic defect, ce cultivă interese personale, nu comune.
Mai sunt câteva zile de campanie electorală și unii nu știu cu cine vor vota, iar alții (mult mai numeroși) nu se vor duce la vot. Știm asta, nu mai repetăm motivele. În Anglia, au fost alegeri locale recente, iar prezența la urne a fost de peste 70%, în Germania la fel, în Franța, trece întotdeauna de 60%. Nici pe acolo lucrurile nu merg perfect, dar se poate face o legătură clară intre nivelul de trai și cel al implicării cetățenești și al prezenței la vot.
La Cluj, se spune (și gândește) că n-are rost să ne ducem la vot, fiindcă știm cine câștigă. O spun încă o dată: nu candidații fac alegerile, ci cetățenii, nu ei aleg cine să conducă, ci publicul decide. Probabil, presa sau cei interesați vor face o analiză a campaniei fiecărui candidat pentru funcția de primar al celui mai important oraș de provincie din România. Ar merita asta, pentru a învăța din greșeli. Eu nu spun cine va câștiga, ci încerc să spun ce ar fi putut câștiga fiecare dintre candidații prezenți printr-o altfel de campanie.
Emil Boc, principal favorit, n-avea atât nevoie de majoritate (căci o deține), cât de prezență bună la vot și legitimitate, nu atât de obiective punctuale, cât de o viziune articulată a dezvoltării orașului, demnă de un primar cu trei mandate.
Octavian Buzoianu trebuia și cred că a câștigat experiență politică (pentru că nu o avea), în primul rând, și capacitate de comunicare și empatizare cu publicul. El a vrut (și trebuia) să pornească ca independent și să fie apoi susținut de partide (PSD, ALDE, PNȚCD, UNPR), dar, din stângăcie și nepricepere, a ieșit invers: toți au ghicit că e omul disimulat al PSD, iar în final (odată cu estimarea șanselor) a rămas „independent”.
Candidații cu șansa a treia (ce ar merita mai multă atenție) aveau de câștigat experiență, notorietate, pregnanță, învingerea stării de aparentă inerție. Ei ar trebui să fie viitorii candidați în alegerile viitoare și câștigătorii latenți de acum. Campania electorală este cel mai bun laborator politic din câte există, dar mă tem că de mulți dintre candidați nu vom mai auzi niciodată în acest context. O șansă ratată.
Nu meriți să câștigi dacă n-ai învățat să pierzi. Și fă-o să te țină minte lumea!