Roger Federer sau Ronnie O’Sullivan? O asociere care ar putea mira chiar pe amatorii de sport. Și totuși! O fericită coincidență face ca, în aceste zile, să se suprapună în calendarul internațional două competiții majore, e adevărat, foarte diferite, din toate punctele de vedere: Australian Open 2014, la tenis de câmp, și Masters-ul londonez, la snooker. Dincolo de spectacol și rezultate, de performanțe și statistici, mi-a plăcut să privesc aceste competiții televizate prin prisma a doi dintre protagoniștii, aproape eternizați, ai acestora, multipli campioni Roger Federer și Ronnie O’Sullivan. Amândoi sunt plini de trofee și recorduri, amândoi se află în partea de final a carierei, ambii au schimbat soarta și istoria sportului pe care îl practică. Indiferent de rezultatul de moment sau de forma sportivă, amândoi umplu arenele și sporesc la maximum audiențele, în oricare parte a lumii s-ar afla. Se știe că sunt foarte iubiți, adulați și idolatrizați de către fani, temuți și respectați de adversari. Mereu se vorbește despre ei ca despre niște talente uriașe, ba uneori, ca de niște genii ale sportului și modele mai degrabă de admirat, decât posibil de urmat. Ce stârnește admirația iubitorilor de sport și uimirea adversarilor e uluitoarea naturalețe cu care se manifestă în arena sportivă, obținând performanțe pe care alții nu le pot visa după străduințe și eforturi de-o viață. Evoluția, afirmarea și apogeul oferă pilde puternice pentru orice sportiv, trecerea dincolo de zenitul carierei oferă mai mari profunzimi legate de sport și de viață.

Spectacolele jucate cu atâta naturalețe de cei doi au creat admirația lumii întregi, generând un public fidel, numeros, pretențios și, de la un punct încolo, devorator. În fața unui asemenea public, care, în schimbul atașamentului său, era capabil să ceară orice, e mai greu de rezistat decât în fața celor mai puternici adversari din arenă. A simțit-o și Federer, a trăit-o pe pielea lui și O’Sullivan, chiar dacă au avut experiențe diferite. Elvețianul, după o carieră în care a doborât aproape recordurile din tenis, a avut un 2013 cel mai dificil an, probabil, din carieră, câștigând un singur turneu și căzând pe locul 7 în clasamentul ATP. Parcă se adunaseră toate, și vârsta (32 de ani), și o accidentare la spate, și oboseala și uzura fizică, și microbul lipsei de motivație (sportivă, financiară), timpul de antrenament, împărțit acum cu cel dedicat familiei (soției și celor două gemene). Unii au început să-i ceară retragerea, în glorie încă. Dar Federer rămâne același chiar atunci când pierde: sincer, rațional, deschis, cinstit cu sine și cu sportul, un spirit echilibrat și frumos în tot ceea ce face. În ciuda părerii unor specialiști, el se simte încă competitiv și se vede câștigând turnee și poate chiar de mare șlem. De aceea, ca un mare luptător, din respect pentru public, pentru sport și pentru sine, a început să schimbe: racheta, antrenorul, turneele, stilul de joc și cine știe ce urmează. Un om care se schimbă, rămânând, paradoxal, același. A mărturisit cândva că va rămâne în teren până cele două fetițe ale sale vor fi atât de mari încât să înțeleagă cine a fost, cine este și ce face tatăl lor pe terenul de tenis.
Pentru Ronnie lucrurile sunt și mai dramatice. El era cel mai talentat jucător din istoria snoooker-ului, cel mai competitiv, cel mai iubit și cel mai promițător, condamnat să invingă tot timpul, cu toți adversarii, în toate competițiile. La acestea, s-au adăugat câteva probleme personale (familiale) extrem de serioase. La o asemenea tensiune enormă, venită din partea publicului și a comunității sportive, O’Sullivan a făcut față în felul propriu, ajutat și de un psiholog terapeut. După ce îți anunțase în repetate rânduri retragerea, fără să fie crezut, în urmă cu doi ani chiar a făcut-o, imediat după câștigarea celui de-al patrulea titlu mondial. Motivul explicit a fost timpul dedicat familiei, mai ales copiilor săi, deveniți și ei parte a snooker-ului mondial. Însă nici aceste motive, chiar convingătoare, nici calendarul competițional supraîncărcat, nici altceva, nu acoperă celălalt motiv și anume incapacitatea/neputința lui Ronnie de a răspunde așteptărilor tuturor (public, organizatori de turnee, fani fanatici, competitori etc.) de a câștiga meciuri cum și când vor aceștia. Supereroul Ronnie s-a vrut și s-a dovedit a fi și el om. Scăpat de această insuportabilă povară, Ronnie iese din când în când, în ritmul simțit și dorit de el, și mai câștigă câte un campionat mondial (2012, 2013), câte un turneu important, sub pretext că vrea să facă rost de bani pentru copii lui. Ultima ispravă s-a produs duminică seară la Alexandra Palace din Londra. E modul ales de el de a fi și a rămâne campion.
Ronnie O’Sullivan a câștigat Masters-ul londonez. S-a întâmplat. Roger Federer, probabil, nu va câștiga Australian Open. E foarte posibil. Însă nici victoria și nici înfrângerea nu sunt capabile să le atingă nici măreția, nici eternitatea.