Nimănui nu-i cad bine coronavirusul, pandemia, boala, interdicțiile etc., exceptându-i pe cei care câștigă de pe urma lor. Înafara acestora, există „negaționiștii”, adică cei care resping tot, existența virusului, boala, pericolul, contaminarea, moartea etc. Pentru că sunt tot mai mulți aceștia, mai variați, mai agresivi și mai periculoși, am încercat să-i împart în câteva categorii. E bine să-i știm, pentru că pot deveni, pe viitor, un inamic mai nociv ca virusul însuși.
Acesta va avea un vaccin, cândva, dar care este/va fi vaccinul pentru „negatorii” cu orice preț?
Îi vezi peste tot, îi întâlnești tot mai des și îi regăsești unde nu te-ai aștepta, printre prieteni vechi sau cunoștințe noi, despre unii știi destule, despre alții, nimic, unii te surprind (fiindcă nu te aștepți), alții, nu, dar sunt cu toții tot mai puțin sfioși. Când argumentele le sunt slăbite de cifre și evoluții contrare convingerilor lor, găsesc altceva, se adaptează, fără niciun efort de a accepta, înțelege, ceda etc. Devine o miză personală.
Am încercat să identific câteva categorii clare și lesne de înțeles, pe care le regăsești cu ușurință în peisajul social actual. Știu că o asemenea postare nu va fi niciodată populară, unii se vor regăsi (sau vor refuza s-o facă) în aceste schițe de profil și nu le va pica bine această categorisire. O fac totuși pentru că este necesară pentru igiena noastră socială, ca un act de minimă civilizație.

# O primă categorie ar fi cea a ignoranților (generic spus și neofensator). Într-un fel, ignoranți suntem cu toții, însă aici e vorba despre modul în care se informează (sau nu se informează), ce surse (ne)media folosesc, cui acordă credibilitate, de ce, cum se raportează la adevărul mediatic, ce deprinderi de consum au etc. Multe se pot spune aici, dar într-un cuvânt ar fi vorba despre (lipsa) educația media, acel cumul elementar de cunoștințe despre ce este, cum funcționează și care este rolul media în sistemul democratic de tip deschis. Simplu spus, „ignoranții” înțeleg „altceva” din ceea ce se vehiculează în spațiul public (media, new media, social media), iar perturbarea/dezinformarea/(auto)manipularea vine pe cale emoțională, inedit, senzaționalism.

# A doua categorie este cea a oportuniștilor. Pentru ei, adevărat, din tot ceea ce se vehiculează (oficial sau neoficial) în acest spațiu public, este doar ceea ce este convenabil. Să ne înțelegem, într-o lume liberă, oportunismul nu este un defect sau o interdicție, dimpotrivă, atunci când trăim în condiții normale. Dar când sunt interpretate în manieră proprie legile, părerile majoritare ale specialiștilor (în sănătate), datele statistice (morți, bolnavi), evidențele factuale (fapte indubitabile), folosind unica cheie a oportunismului, teoriile nu stau în picioare. ”Oportuniști” în negare nu sunt doar oamenii de afaceri (cu interese financiare evidente) sau politicienii (cu interese politice străvezii), ci mulți alții, cu mize mult mai mici (niște bani, o slujbă, un concediu, o ocazie, o șustă etc.). Doar pentru că nu este el cel bolnav, pune totul în paranteză pentru interesul lui: stat, concetățeni, sănătate, boală etc.

# A treia categorie este a captivilor „politici”. Atitudinea de negare nu rezultă din cercetări sau convingeri proprii, ci din ceea ce le spun alții și pe care ei îi cred. Cei pe care ei îi creditează sunt cel mai adesea lideri politici, politicieni și partide, dar pot fi ideologi cunoscuți, analiști, jurnaliști, influenceri, personaje cu notorietate, artiști cunoscuți, sportivi, vedete, lideri religioși (pastori, preoți) și alții, a căror părere nu au pus-o niciodată în discuție. Dacă aceștia așa spun, înseamnă că așa e. „Spune-mi pe cine idolatrizezi ca să-ți spun cine ești”, ar suna o parafrază valabilă în această ipostază. Idolatria, lipsa spiritului critic, încrederea necondiționată și nejustificată, fenomenul „fun” și fanatismul sunt mobilele care răspândesc asemenea idei ce tind să se transforme instantaneu în ideologie sui generis.

# A patra categorie ar fi cea a conspiraționiștilor. Mai răspândită decât s-ar putea crede la prima vedere. „Conspiraționiștii” cred aproape orbește (și nu au nevoie de dovezi) că, de pildă, coronavirusul este opera unei conspirații mondiale și răspândirea lui servește unor interese ascunse, dar foarte precise și evidente pentru ei. Nu contează că aceste conspirații (multe) se bat cap în cap, nu contează că mizele sunt opuse și ireconciliabile. Conspirația este un fel de „pricină personală”, iar încrederea în existența ei conferă un fel de certificat de inteligență și de competență în „problemele lumii”. O spun pe șleau, conspirații s-ar dori mereu și există încercări destule, dar, la fel de direct o zic, acestea sunt „al dracului„ de scumpe și niciuna nu-i dusă până la capăt. Mult mai ieftine, gratis acum (cu rețelele sociale), sunt dezinformările și manipulările pe diverse teme, cum ar fi COVID-19.

Ce se câștigă prin negare nu e foarte clar până la capăt. E clar însă că se pune în joc credibilitatea statului, a instituțiilor fundamentale ale acestuia, conviețuirea, securitatea personală, pacea și liniștea în societatea, polarizarea socială. Nu ne lipsesc.
Este o vorbă cunoscută (despre credință), pe care doar o parafrazez:
Dacă cred că virusul există, dar el nu există de fapt, ce pierd? Nu mare lucru (niște restricții, niște comodități, niște bani)!
Dar dacă virusul există și eu nu cred în existența lui, m-am ars!