Se simte parcă tot mai puțin chef în evocarea și rememorarea Revoluției din decembrie 1989. N-a fost tot timpul așa, ba devenise chiar obositor festivismul pompos al anilor trecuți. Timpul a trecut, dramatismul s-a mai tocit, lumea a început să uite, luată de valul problemelor cotidiene, care rămân, în continuare, multe și grele. Îmi îngădui să nu fiu de acord nici cu unii, nici cu alții. Adică, n-am fost de acord cu marșarea pe triumfalismul victoriei Revoluției române, ce lăsa în urmă enigme grele, morți inutile, suferințe și nedreptăți greu acceptabile. Nu sunt de acord nici cu „uitucii”, cei care trimit în derizoriu tot ce s-a întâmplat și neagă cotitura istorică a României din `89. Binențeles că adevărul integral n-a fost reconstituit și lucrurile nu sunt la locul lor, dar asta este lecția de istorie pe care fiecare generație o trăiește în felul său.

Am trăit și eu pe viu acele evenimente, ca mulți alți români. N-am înțeles multe lucruri, n-am fost împăcat cu altele, am avut tot timpul o îndoială în suflet. De aceea, deși am avut ocazia, n-am scris despre Revoluție și, mai ales, despre întâmplările personale. Și totuși, pentru mine, Revoluția a rămas vie prin cel puțin trei întâmplări, în toată genuitatea lor, pe care nu le-am dezvăluit până acum decât în cerc restrâns.

”Foamea” era goală

”Foamea” era vestitul tren Timișoara-Iași, pe care eu îl luam din Cluj până la Beclean, pentru a merge mai departe spre Gheorgheni (Harghita), unde lucram prin celebra „repartiție guvernamentală”. În seara de duminică, 17 decembrie 1989, pe la ora 9, am găsit un tren complet gol, fără niciun călător, înghețat și întunecat. Am străbătut în grabă câteva vagoane în căutarea vreunui om, fără să întâlnesc vreunul și fără să înțeleg nimic. Am coborât apoi să-l caut pe „naș”, întrebându-l despre destinația trenului. Acesta m-a privit lung, bănuitor, fără să-mi spună nimic. Am rămas totuși în tren, împreună cu alți vreo zece călători ce urcaseră ca și mine din Cluj. Nedumerirea și frica s-au păstrat, chiar după ce o femeie, cu niște desagi în spate, mi-a dezvăluit în șoaptă că i-a spus „nașul” că trenul a pornit din Arad și n-a dat voie miliția la nimeni să urce. Eram derutat și nu am făcut legătura cu evenimentele din Timișoara, deși auzisem despre ele. Pur și simplu, n-am fost capabil să fac această legătură atunci, nu mi se părea posibil sau real. Am făcut-o după miezul nopții, după ce am ajuns la destinație și am pornit ”Europa liberă”, unde se auzeau împușcături și se vorbea despre cei 60.000 de morți. A fost prima senzație de irealitate trăită pe viu, dintre multele care au urmat.

„Ce-au scris despre mine?”

Al doilea moment s-a petrecut în micul oraș Gheorgheni, unde, în 22 decembrie, au fost sparte și invadate de oameni instituțiile publice importante: primăria, sediul PCR, casa de cultură, sediul miliției, bisericile etc. Episodul e unic și memorabil, pentru că, după ce s-au ars cărțile partidului și au fost aruncate pe geam tablourile oficiale și alte însemne, s-a ajuns la „miezul” problemei. Printre obiectivele atacate și devastate au fost și arhivele secției de Securitate din oraș, de unde au fost alungați toți lucrătorii, iar mulțimea a pus mâna pe documentele secrete. Tabloul a fost unul halucinant, căci au început să circule, din mână în mână, vestitele „caiete informative”, fiecare căutând cu înfrigurare să-și găsească numele, să vadă cine „l-a turnat”, să afle ce a scris despre el ofițerul de Securitate. Descătușarea, furia și frustrarea au generat o stare de isterie generală greu de descris în cuvinte. Am avut ocazia să văd cu ochii mei în „caiete”, mult înaintea existenței CNSAS, cine și ce a spus despre mine. Oricum, o emoție de neuitat pentru toată viața.

„Se trage în draci pe Petru Groza!”

Sâmbătă, 23 decembrie, n-am rezistat și m-am întors în Cluj, unde am sosit seara. Am făcut drumul pe jos de la gară până în Piața Victoriei (acum Avram Iancu), unde am asistat la o scenă de Buftea. Pe drum, cineva mi-a spus să nu mă duc pe-acolo, pentru că „se trage în draci”. Eu am luat „dracii” la propriu și m-am grăbit și nu pierd ceva. Secvența văzută, din apropierea unui tanc, parcat în fața Teatrului Național, cam în locul statuii lui Lucian Blaga acum, a fost de film. Dinspre Calea Turzii, a coborât în viteză a Dacie alba, care n-a oprit la primul baraj de „revoluționari” înarmați, aflat undeva în dreptul parcului. Al doilea baraj, aflat la colțul străzii, a început să tragă în mașină, care nici așa n-a oprit. O ploaie de gloanțe a răpăit, de lângă mine, asupra mașinii ce avea un singur pasager, ce a cotit-o spre stânga întâi, pe Eroilor (fostă Dr. Petru Groza), apoi spre dreapta, pe strada de lângă cinema Victoria, apoi pierdută a fost până astăzi. Văd și acum în noapte trasoarele grele, pornite din mitraliera de pe tanc, dansând de-a lungul străzii Eroilor ca niște artificii uriașe. Am încercat de atunci să înțeleg ce s-a întâmplat, dar, mărturisesc, nu am reușit. Încă sunt la aceleași 2-3 ipoteze, la fel de tulburătoare: a fost o diversiune/provocare, a fost cineva complet rupt de lume sau totul s-a produs din cauza fricii.
N-am aflat, dar nu pot spune că nu mă mai interesează.