Jun 07

„Baronul” Uioreanu

Se vorbește de mult despre teama baronilor de DNA și de plimbările lor la parchet. Întrerupte de mici pauze de alegeri sau de răgazuri pentru a-și trage procurorii sufletul, ambele s-au dovedit corect anticipate. Se întâmplă. Dar cine s-a gândit la Horea Uioreanu, în acest context, până acum o săptămână-două? Nimeni și, asemenea cazului Apostu, au trecut ani de zile fără să transpire ceva în presă. Dar nu acesta e subiectul, ci faptul că Horea Uioreanu, întâi de toate, nu era asimilat unui baron. Nu știu bine de ce, poate datorită vârstei, baronii trebuind să fie ceva mai „bătrâni”, poate aspectului său fizic atipic, baronii trebuind să fie ceva mai „frumoși”, poate din cauza profilului său, baronii trebuind să fie ceva mai „deștepți”. Poate din altă cauză, dar eu altă explicație n-am.

Cu toate acestea, sunt câteva lucruri care m-au surprins legat de acest caz. Dar până acolo, mai am câteva mirări legate de liberalii clujenii. Prima este cum au reușit ei, într-un oraș atât de liberal cum este Clujul, să stea în doi oameni în față: Uioreanu și Nicoară, Nicoară și Uioreanu, de ani de zile, aceeași placă deja uzată, fără a lăsa să crească nimic de valoare în jur. Au fost oameni de valoare în grădina liberală, dar nu mai sunt, ar fi fost și mai mulți și mai valoroși dacă … mai vedea lumea fețe noi și auzea exprimări proaspete. După ce au pierdut niște alegeri, în sfârșit, a venit vremea să și câștige atunci când USL a câștigat în toată  țara. Și ce să vezi, pe când trebuia să înceapă adevărata construcție de partid mare, tocmai atunci a dat dihonia  în ei, ca în toate partidele românești aflate la putere. Este o vorbă în politică, că nu în opoziție se cunoaște politicianul, ci la putere, atunci se alege praful de el. Cei doi s-au „baronizat” fără să fi crescut pe rețeta clasică, poate și pentru că n-au beneficiat de condiții foarte prielnice de putere, cumva pe „șest”, pe furiș, cam fără „presă”. În fine.

Acum Uioreanu face deliciul întregii prese din România, devenind o vedetă cum n-a fost niciodată, iar Marius Nicoară îi plânge de milă și, probabil, îi va duce de mâncare în arest atunci când i se va permite. Ceea ce ar putea surprinde la cazul penal Uioreanu este cum a putut să fie prins atât de ușor, atât de lesne, atât de deplin, fără scăpare și fără pic de îndoială. Însă surpriza e doar aparentă, căci explicația e destul de simplă și de comună. Președintele ales al Consiliului Județean Cluj a făcut aceeași greșeală și a căzut în aceeași capcană în care au căzut și alții, aproape toți cei ajunși într-o poziție de putere. A pățit la fel Emil Boc, Traian Băsescu a făcut la fel, excelează Victor Ponta, a trecut prin asta aproape orice ministru, primar șamd. Greșeală este, ca un fel de întunecare a minții, de a uita cum ai ajuns sus, de a ignora pe cei care te-au propulsat, de a schimba radical reperele și a te baza pe altceva, un susținător (eventual, din umbră), un protector, un sistem, o rețea, partidul, gașca, grupul, patronii, bogații, securiștii, masonii, americanii etc., oricine altcineva, dar nu oamenii obișnuiți, alegătorii. Aceia devin referenții principali pentru faptele lor, judecătorii și binefăcătorii absoluți, protectorii lor în orice situație, cei care te scutesc de răspundere. Așa crede și Ponta că nu poporul, ci partidul, nu alegătorii, ci baronii, nu voturile, ci „sforile” îl vor face președinte.

Pentru Uioreanu a fost și mai simplu. Din câte văd și înțeleg, „Hashu” lucra la sigur, credea că are protecția asigurată, nu se prea temea, se considera „băiat” din sistem și începuse să-i pasă tot mai puțin de politică și de partide, în schimb, îi păsa tot mai mult de bani, pe care îi lua pe toate căile. Victimă sigură și om de sacrificiu în orice moment. În prima clipă, am crezut că vestita „agendă” a mitei, aparținând omului său de încredere,  era o glumă proastă sau o intoxicare. De fapt, era, până la urmă, un fișier excel, care face socotelile singur, o evidență contabilă în toată regula a banilor luați, ce vădește că „băieții” nu prea luau în calcul vreun pericol sau devenise totul atât de firesc, încât dispăruse, prin uz, sentimentul de vinovăție, de pericol sau de ilegalitate. Pur și simplu, așa se face, doar fraierii nu știu și nu fac așa. Iar protectorii, în acest caz, par a fi, prin filiație, oamenii „inteligenți” ai vechiului sistem, s-a văzut cât de siguri. De-acum nu mai contează, Uioreanu este doar un fost „baron”, pierdut din lăcomie și prostie, victima perfectă, scoasă la momentul oportun. Dar dacă s-ar fi pus rămășag cu ce va fi „prins” Uioreanu, dacă va fi fost să fie prins, aș fi mizat din prima pe lucrările de la aeroport, de zeci de milioane de euro, iar acest lucru era la îndemâna oricărui clujean să gîndească.

Și mai am o mirare, că, până nu sunt prinși, baronii sunt toxici ca imagine, fac mult rău partidelor și politicii, dar, odată ce sunt dovediți ca și corupți, în mod miraculos, sunt desprinși de politică și de partide și devin simpli cetățeni care au greșit.  E și-un lucru bun și-un lucru rău în asta, dar nu știu care prevalează.

Apr 02

Vom vedea și baroni fericiți

Sunt sau nu sunt bani la bugetul de stat, asta-i întrebarea, la care nu s-a gândit niciun fraier de analist economic până ce n-a venit Ioana Petrescu, ministresa Finanțelor, s-o ridice. În fond, aici se află economia românească, cu bugetul țării cu tot: între limbajul tehnico-economic deficitar al ministrului Finanțelor, „traducerea” politico-ironică a premierului Victor Ponta și „păsăreasca” de lemn a FMI. Adică un „no man’s land” desăvârșit. Iar pe așa ceva nu se poate construi nici dezvoltare pentru țară, nici prosperitate pentru popor, nici bunăstare pentru oameni.

De fapt, ce e grav aici: defectul de comunicare al tinerei ministrese, faptul că e pusă să gestioneze o situație nepotrivită pentru ea sau că bugetul țării s-ar afla la limită, cu „sabia lui Damocles” deasupra.  Vorba ceea, toate sunt grave și nici nu le-am spus pe toate. Din păcate, Ioana Petrescu e paravanul perfect, deocamdată, pentru ceea ce se pregătește a fi guvernarea pesedistă. Să nu uităm, PSD, ca și cel mai mare partid din România, vine după opt ani de opoziție, cu un președinte de partid fudul și fără experiență, și cu un baronet local flămând și nervos, dornic să recupereze timpul pierdut. Iar asta înseamnă, pe de- parte, libertate de mișcare, vezi „marțea neagră” a legii amnistiei și a „conflictului de interese”, iar, pe de alta, înseamnă bani cât mai mulți care trebuie „înșfăcați”.

Mai trebuiesc îndeplinite, în continuare, câteva condiții pentru a ajunge la ei.

Întâi, acești bani trebuie să existe, fie din creștere economică, dacă se poate, fie din taxe și impozite, dacă nu ajung. Creșterea economică a României, cum se știe, a fost de circa 3% în 2013, dar e oare destul? Nu e destul și așa s-a născut  mărirea accizei la combustibil, o sursă sigură de colectare a banilor, dar un „bici” la fel de aspru ca TVA-ul pe spinarea contribuabilului. Măsura n-a fost ușor de implementat, cu bombănelile liberalilor, încă la guvernare, și cu opoziția fermă a președintelui, dar s-a impus în cele din urmă.

A doua condiție este că acești bani nu trebuie împărțiți cu nimeni, nici la nivel ministerial, nici la nivel local. Și așa e devenit imperativă eliminarea liberalilor de la guvernare (căci la cei mici și pretențiile sunt mici). Nici asta n-a fost ușor, dar cu un ficat politic sănătos, cu ceva lacrimi de crocodil și cu ajutorul mass-media, a fost dusă și asta cu bine până la capăt.

A treia condiție era un ministru de Finanțe care să nu spună „n-am”. Fostul ocupant al funcției Daniel Chițoiu, după „protecția parlamentară” asigurată de PSD, pare că era destul de familiar cu „șerpăria” din sistemul fiscal, dar a trebuit sacrificat odată cu toți prietenii liberali. De la Ioana Petrescu, partidul de guvernământ a vrut să folosească prestigiul dobândit prin școală, diploma universitară americană, ingenuitatea și lipsa de experiență reală în domeniu. De fapt, prin pilda „usturoiul”, tânăra profesoară a dovedit că nu înțelege cum funcționează sistemul fiscal din România, prin pilda „acciza ce salvează bugetul” dovedește că nu înțelege cum funcționează sistemul politic din țara noastră. Această „sumă eterogenă de competențe” sunt îndeajuns, deocamdată, să o țină în poziția de ministru al Finanțelor Publice din România.

A patra condiție e cea mai importantă și mai grea: e nevoie de un premier potrivit, iar Ponta nu e bun, nu e „de-al nostru”, n-are nici „școala”, nici vârsta, nici apucăturile, nici ambițiile și dorințele baronilor PSD. Omul potrivit, „regele” (ne)încoronat al baronilor locali, este Liviu Dragnea, îmi permit să anticipez, viitorul prim-ministru al României. Iar Ponta este împins cu forța către niște alegeri prezidențiale unde are șanse importante să piardă.

Cum acesta e „big plan”-ul guvernării, în opinia mea, înțeleg că bugetul nu e în pericol de a nu acoperi salariile și pensiile, e în pericol doar de a cădea în mâinile lacome ale „lăcustelor” din teritoriu, care nu au viziuni și strategii, ci doar foame adâncă. Relativele motive „macro” de liniște transpar chiar din limba de lemn a FMI, din cea mai recentă evaluare, unde se arată că „deficitul de cont curent s-a redus semnificativ, creșterea economică a atins maximul perioadei post-criză, iar inflația a atins nivele minime istoric, după Revoluție”. Însă tot raportul de evaluare a acordului preventiv încheiat cu România de FMI mai arată că, în pofida celor de mai sus, „economia și sectorul financiar rămân vulnerabile la șocuri”. Șocuri externe sau șocuri interne, adaug eu.

Gafa unui tânăr ministru, la urma urmei, e un episod trecător. Însă faptul că statul român, alcătuit din noi toți, a „donat” Primăriei din Constanța, mai bine zis baronului Radu Mazăre, 14% din acțiunile Port Constanța (cel mai mare port din României) nu e un simplu episod, e doar începutul unui serial. În curând, printr-o Ordonanță de urgență (aflată în dezbatere publică), va lua ființă Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, ce va prelua companiile energetice, ce urmează a fi (parțial) privatizate. Noua structură, din cadrul Ministerului Economiei, condus de baronul „cu rang” de ministru Constantin Niță, va gestiona aceste privatizări. Adică ce  are statul mai bun în economia românească. Mai mult, același departament se va ocupa și de privatizarea CFR Marfă și, se înțelege, de orice alte privatizări. Trai neneacă!