Jan 21

„I-am tălălit”

avion-prabusit-300x225
Foto:stiridecluj.ro

Între declarații de miniștrii, secretari de stat, importanți directori și alți responsabili oficiali implicați în accidentul aviatic de la Beliș, deocamdată, mărturia emoționantă a unui singur om face lumină în privința operațiunilor de căutare și salvare. „I-am tălălit”, a spus primul sosit la locul prăbușirii aparatului, un pădurar localnic, al cărui nume a rămas undeva în anonimat. Pentru cei nefamiliarizați cu vorbele din munții Apuseni, „a tălăli” înseamnă aici „a nimeri” și asta este, la acest moment, prima concluzie ce se poate trage din acest incident cu sfârșit tragic neașteptat. Așadar, nu sofisticatul sistemul de semnalizare aviatic, nu ultrainvocatele sisteme de localizare GPS, nu misterioasele sisteme de localizare ale STS, nici miraculoasa metodă de triangulare, nu, niciuna din acestea n-a folosit la ceva, ci căutarea în orb, la „tălălit”, a unor țărani a salvat cinci din cele șapte vieți implicate în prăbușirea avionului. Deși expresia este românească (cu etimologie neprecizată), „tălălit” sună ca într-o limbă africană, cam așa cum a fost și căutarea supraviețuitorilor. La modul genuin, sincer și emoționant, până n-au fost „prelucrați” ce e bine să zică, căutătorii spun că au primit trei coordonate, toate greșite, că au folosit câini, că s-au folosit de zgomote puternice, urlete, bătăi și focuri de armă, încercând că comunice cu supraviețuitorii. Un salvamontist de la fața locului spunea că nu mai poate înțelege nimic din cauza urletelor căutătorilor, care se încurcau unii pe alții. Un „off-road-ist” povestea că, mult după găsirea răniților, colegi de-ai lor încă hălăduiau bezmetic prin munți, neștiind ce se întâmplă. Toți voluntarii au vrut să facă ceva, oamenii s-au implicat, au contribuit fiecare cu ceva, lipsind însă tocmai acel element esențial, adică ceea ce înseamnă informație, calificare, ordine, coordonare, comandă, eficiență. Cap limpede.
Binențeles că e preamatur a vorbi despre vinovăție și vinovați, despre cauze și circumstanțe, despre soartă și despre ce s-ar fi putut face mai mult. Toate detaliile despre cele întâmplate în munți urmează a fi descoperite și aflate sau urmează a fi ascunse, din diverse interese „strategice”. E foarte posibil ca unele din aceste detalii să nu le aflăm niciodată. N-ar fi prima dată și nu se va face „gaură în cer”. Am însă o altă nădejde că măcar o parte din miturile zilelor noastre se vor prăbuși sau vor căpăta alte valențe. E vorba întâi despre mitul dotării și competenței STS (Serviciul de Telecomunicații Speciale), celebrii paznici ai eterului și ai „firelor”, reale și virtuale, cărora pare a nu le scăpa nimic, cu excepția esențialului. Va trebui ca cineva, într-un mod oarecare, să lămurească, tehnic, ce știu, ce pot, ce vor să facă pentru siguranța cetățenilor României. Apoi este mitul atotputerniciei SRI, acești maeștri ai interceptărilor de toate felurile, stăpâni ai inelelor” și celulelor comunicaționale. Tăcerea nu le folosește în aceste situații emoționale, de criză: ori nu pot și atunci asta e, opinia publică le va reconsidera puterea și competența, ori pot, dar au intervenit alte elemente, ce trebuie explicate. Mai este apoi mitul disciplinei din aviație, al comunicării și semnalizării perfecte, care vor suporta și ele, probabil, niște amendamente.
Însă ne-am obișnuit. În România, nimic nu se mișcă în direcția bună în condiții de normalitate, vezi în sănătate, în învățământ etc. Așadar, criza, accidentul, aberația și anormalul trebuie să fie starea de normalitate pentru ca în țara noastră să se întâmple ceva bun. Pentru asta trebuie să se întâmple ceva rău înainte.