Tag Archives: educația

Jun 25

Cei trei F: frustrare, furie, forță

Posted on by

Select11
Am fost întrebat recent, într-o apariție publică, de ce românii nu se revoltă în fața unor evidente devieri ale puterii, confruntați cu măsuri ce le sunt vădit potrivnice, suportând efectele unei guvernări pentru care, în esență, interesul general e mai degrabă sfidat și batjocorit. Eu am dat un răspuns (și-l voi reproduce), dar e mai puțin important decât a încerca să înțelegem ce simt oamenii, ce cred ei, de ce (nu) reacționează în felul în care o fac.
E o lungă istorie a mișcărilor de protest postdecembriste din România, de la „mitingul continuu” din anii 90, la „cvasiabsența” acestuia în anii ce au urmat și până la revoltele „complete” și „decisive” din ultimii ani care au dus (cel puțin) la răsturnarea a două guverne. De fiecare dată, protestele (în limitele legii) au însemnat ceva (uneori, în ciuda aparențelor) și au generat câte ceva și e bine să înțelegem corect locul lor (participativ) într-o societate democratică, acela de element complementar sau substituent al democrației reprezentative, atunci când aceasta își arată limitele. Mai greu e de explicat de ce ies oamenii în stradă (atunci când o fac) și de ce nu o fac (când nu o fac) atunci când ar părea că ar trebui s-o facă. Au existat în această perioadă mai mulți coagulanți sociali, în măsură să închege diverse forme de protest, cum ar fi mișcarea anticomunistă, lupta anticorupție, schimbarea clasei politice, hegemonia PSD. În orice caz, se poate constata că oamenii, grupați în ceea ce putem numi societate civilă, se revoltă uneori, în situații critice, și nu o fac în situații identice, fără a putea găsi explicații complete la acest tip de comportament. România n-a fost a țară bogată (în această perioadă), tot timpul au existat nemulțumiri ale oamenilor, mai mereu puterea „perioadei de tranziție” a fost abuzivă, deci orice protest și-ar fi putut găsi justificarea.
Ce motive au acum românii să fie nemulțumiți de actuala putere?
1. Neîncrederea. Românii nu au încredere în politicieni și nu se duc la vot (cazul ultimelor alegeri parlamentare), dar absenteismul creează o frustrare accentuată (progresivă) ce se tranformă în furie și nu poate fi compensată altfel decât prin proteste, deci înafara jocului politic obișnuit. Fiind vorba despre procente atât de mari (60% absenți), revoltele de acest tip sunt greu predictibile, masive și nu fac deosebirea putere-opoziție. Deja s-au probat în mai multe rânduri.
2. Populismul. Populismul se accentuează în perioade grele (pentru cetățeni sau pentru politicieni) și generează așteptări mult peste posibilitățile reale. Cu cât angajamentele electorale sunt mai mari, cu atât mai mari vor fi frustrările declanșate de neîndeplinirea lor. PSD a câștigat atât de categoric ultimele alegeri pentru că a făcut promisiuni exagerate, nerealiste, sfidătoare la adresa cetățenilor și a opoziției. Dacă există o spirală a promisiunilor, există și una a frustrării generate de nerespectarea lor. Nemulțumirile de acest fel au și efect de antrenare.
3. Hărțuirea. Românii au un sentiment de hărțuire continuă în raport cu puterea: trebuiau să aibă salarii mărite, dar le au doar cei privilegiați (parlamentari, primari); unele pensii au crescut (puține), altele sunt amenințate (pilonul 2); li s-au promis reduceri de impozite și taxe, dar acestea cresc; mediul economic e tot mai puțin predictibil, prin schimbări/propuneri îndoielnice, nefundamentate; în general, se zice una și se face alta, măsurile pozitive sunt amânate, cele negative apar instantaneu, programul de guvernare e doar invocat, nu respectat etc. Răbdarea oamenilor este prea mult încercată și lucrurile evoluează, inevitabil, către un punct de inflexiune, înspre nemulțumire și frustrare.
Pe lângă aceste motive generale, există altele punctuale, ce afectează categorii mari de cetățeni. De pildă:
1. N-avem nici o economie dinamică, de creștere accelerată (de dreapta), dar n-avem nici o politică de redistribuire a avuției naționale (de stânga). Mai degrabă, avem o oscilație continuă, sub forma unor bâjbâieli și improvizații perpetui. Nemulțumiți sunt și patronii și angajații. Și cei de la stat și ei din privat. Și tinerii și pensionarii. Și muncitorii și intelectualii…
2. Sunt afectate grav, prin măsuri aleatorii, neștiință sau rea-voință, sistemele sociale fundamentale, precum educația și sănătatea. Managementul prost, lipsa de viziune, provizoratul, parțialitatea, lipsurile (de profesori calificați și de manuale, de medici și de medicamente, de interes și de perspectivă etc.) nemulțumesc pe toți și devin caracteristici care nu mai pot fi controlate prin mijloace de PR.
3. Scumpirile și inflația își fac efectul. Și astfel se accentuează cercul vicios, până când se rupe: măririle de salarii produc o creștere a consumului, care induce o creștere economică nesănătoasă și produc creșterea inflației (și a ratelor) și scăderea puterii de cumpărare și a nivelului de trai.
4. Încercări reluate și manevre legislative ale puterii (uneori greu de înțeles pentru cetățeanul de rând) din zona justiției pun în pericol statul de drept și echilibrul puterilor în stat. E mult doar până când oamenii obișnuiți încep să înțeleagă, când simt înșelăciunea și frustrarea că nimic nu e pentru ei.
Toate aceste lucruri nu pot trece neobservate de către cetățeni și fără să genereze urmări. Opinia mea este că frustrarea și nemulțumirile acumulează în timp un soi de energie negativă care degenerează, la un moment dat, în furie, căpătând amploare și forță nebănuite.
Direcția este aproape sigură, doar momentul este greu de identificat.

Jul 02

Amenințări, riscuri, vulnerabilități

Posted on by

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Recent, președintele Klaus Iohannis a făcut publică Strategia Națională de Apărare a Țării. Am înțeles, este un document promis, este unul necesar și, în aceeași măsură, trebuie să răspundă unor nevoi și preocupări reale. Întrebarea, dincolo de formule birocratico-diplomatice, este ce înseamnă el, dacă semnifică ceva pentru omul obișnuit, cel care merge la serviciu, privește la televizor și este plătitor de taxe și impozite. Greu de spus dacă cine l-a scris s-a gândit la toate astea. În orice caz, în opinia mea, un act cu un asemenea angajament și anvergură trebuia să aibă cel puțin trei calități: să fie serios, să fie profund și să fie vizionar. Serios pare, asemenea celui care l-a asumat, președintele în exercițiu. Cel puțin la nivel de conștientizare a problematicii, strategia acoperă, formal, toate zonele de preocupări și interes cetățenesc: suntem cu ochii înafara și înăuntrul țării, atât militar, cât și economic, ne-am identificat prietenii și dușmanii, suntem atenți la conflictele simetrice și asimetrice, am identificat toate felurile de pericole ce sunt și pot apărea în proximitatea noastră. În privința profunzimii, lucrurile încep să fie discutabile, căci strategia abordează diferit chestiuni de egală importanță, în opinia mea. Bunăoară, nu avem multe de comentat când vine vorba de probleme externe, alianțe, participări, apartenențe, nu par să există acum asocieri mai sigure decât NATO (militar și geopolitic) și UE (economic, strategic), iar aici atât obiectivele, cât și evaluările și direcțiile de acțiune par să fie cele corecte. Printre obiectivele de securitate internă nominalizate în strategie mai apare însă și „protejarea procesului decizional față de influențe/acțiuni nelegitime sau netransparente”. Dacă înțelegem bine ce au însemnat „decizii netransparente” în cei douăzeci și cinci de ani și prăpădul pe care l-au făcut în România miile de decizii pervertite și lipsite de transparență, nu mă feresc să spun că acesta ar putea fi unul dintre cele mai importante obiective de securitate din țara noastră. Dau exemple doar câteva „legi cu dedicație” care au provocat pagube și pierderi imense: legea fondului funciar, legea privatizării, codul fiscal cu multele lui variante și modificări, legile retrocedării, în general, legile tranziției și multe altele care au subminat interesul național, au servit unor cauze personale sau de grup și au generat un fenomen generalizat de corupție. Un alt obiectiv de securitate stipulat este „asigurarea unui mediu economic performant, dinamic şi competitiv, în plan investiţional şi antreprenorial, precum şi a stabilităţii financiar‐ bugetare a statului”. Acesta poate fi chiar cel mai important câtăvreme economia, bunăstarea, prosperitatea ar putea fi principala sursă de securitate și suport pentru toate celelalte. Câtă grijă și responsabilitate are statul și conducerea lui față de economie este un lucru discutabil, căci pentru clasa politică aceasta n-a fost niciodată o prioritate reală, asumată responsabil. Apare apoi „dezvoltarea consolidată, durabilă şi adaptată schimbărilor sociale a marilor sisteme publice (sănătate, educaţie, protecţie socială)” ce sună cumva tocit, dar a căror importanță este maximă și are bătaie lungă. Nu trebuie să mai repetăm că sunt sistemele cele mai ignorate și păgubite, în special educația și sănătatea, acelea a căror importanță se manifestă implicit în toate, dar al căror efect devastator se va face simțit în viitor. Pe cât de pregnante sunt aceste tematici, pe atât de neclare și expeditive sunt direcțiile de acțiune, ceea ce ne face să credem că nimic esential nu se va schimba pe termen mediu și scurt. Poate că o strategie mai îndrăzneață, care să spună lucrurilor pe nume cu mai mult curaj, ar fi fost un semnal bun pentru politicienii chemați s-o implementeze în următoarea perioadă de timp.
Cheia de înțelegere a acestui document, dar și partea lui cea mai dramatică, o reprezintă cap. III, cel de „Amenințări, riscuri și vulnerabilități”, ce reprezintă și un fel de justificare a lui. Cât de grave, cât de reale și cât de motivate sunt acestea? Dintre amenințările menționate, putem reține câteva ca acute și concrete, cum ar fi „conflictele înghețate” din regiunea Mării Negre sau disfuncționalități pe „piețele energetice” la care România, în acest moment, n-are soluții și răspuns. Dintre riscuri, printre cele care sună grav (manifestări extremiste, criminalitate transfrontalieră, trafic de arme), eu le-aș reține, totuși, pe cele de natură socială (declin demografic, emigrație, educație, sănătate, piața muncii), ce pot destabiliza și mai serios o societate cu harul ambiguității și al nesiguranței. Vulnerabilitățile societății noastre, definite ca și consecințe ale unor disfuncții și dificiențe sistemice, se învârt (cam degeaba) în jurul acelorași probleme: fonduri europene, bani publici, energie, infrastructură, justiție, educație, sănătate etc. la care se adaugă, în fine, corupția. A ieșit de pe „lista neagră” mass-media, față de strategia trecută, dar asta nu schimbă esential datele problemei, pentru că, la sfârșit, ai senzația că lipsește ceva.
Pot fi mai multe lucruri lipsă, dar acel ceva poate sta ascuns în spatele sintagmei „fragilitatea spiritului şi solidarității civice” pe care o regăsim la finalul aliniatului „alte vulnerabilități”. Strategia de securitate are câmp de acțiune 2015-2019. Va aduce acel plus de unitate necesar ce ar trebui să fie însăși esența vizionarismului ei?