Jul 21

Război și Payet

Poza blog 1
Mai-marii acestei lumi au fixat în crucea verii (poate fără să vrea) două evenimente ce captează, ca întotdeauna, atenția masculinității atunci când e vorba despre întrecere, competiție, înfruntare: în varianta hard, războiul – summit-ul NATO de la Varșovia și, în varianta soft, sportul – finala Campionatului European de Fotbal de la Paris. Și ce mare pricină în asta, veți zice, ce are una cu alta (sau sula cu prefectura). Ei bine, eu zic că are și că acestea sunt un fel de oglinzi în care fiecare nație, popor, individ se poate privi și trage, cel puțin pentru moment, concluziile și învățămintele necesare.
Multe se pot spune după asemenea evenimente reflector și chiar s-au spus deja. La fel de multe însă rămân negrăite, tainice, inexplicabile, provocând neliniști și dureri de cap. Iată (cel puțin) două întrebări la care nu cred că există un răspuns acceptabil: întâlnirea de la Varșovia este un pas înspre pace sau înspre război sau de ce a câștigat Portugalia întrecerea europeană de fotbal. Știți răspunsul? Eu, nu!
Conținutul declarației finale a NATO de la Varșovia se cunoaște, n-a produs nicio mare surpriză, iar întregul summit-ul a stat sub semnul „descurajării”, o formulă diplomatică ce permite „pregătirea de război”, fără a părea o agresiune directă la adresa Rusiei, „fantoma” atotprezentă a întâlnirii puternicilor lumii. NATO va avea trupe pe aliniamentul estic (de la nord la sud), cantitativ și calitativ diferite, după natura împrejurărilor și a implicării țărilor interesate, Polonia și țările baltice (mai mare), pe de-o parte, România și Bulgaria (mai mică), pe de alta. În același spirit, nimeni n-a vrut să facă mai mult în privința Mării Negre, pe nepregătite și fără acordul și implicarea Turciei, lucru despre care se vorbește puțin, dar înseamnă foarte mult. Nici SUA, nici Germania nu vor să încalce voia Turciei, nici măcar Rusia nu întinde coarda în fața unei puteri militare zonale cu aspirații mai mari și neascunse.
Ceea ce m-a mirat a fost „priceperea” analiștilor români de politică externă de după summit-ul în a trage concluzii complete și definitive cu privire la succesul sau eșecul României la Varșovia. Sciziunea în interiorul societății românești este desăvârșită și ea reverberează până acolo unde „părerea” nu înseamnă nimic altceva decât „praf politic” de căpătuială. Arătăm încă o dată, nu doar că nu suntem în stare de „a face ceva împreună”, ci că nu suntem capabili de a avea păreri înțelepte comune în ceea ce privește lucrurile esențiale dintr-o țară, cum sunt pacea și securitatea (nu mai zic „un proiect de țară”). Iar dacă pe noi, summit-ul ne arată „rupți” la interior, pe polonezi îi arată fermi și disponibili, duplicitari și pragmatici pe nemți, buimaci și nesiguri pe francezi, nehotărâți și speriați pe bulgari, încruntați pe turci, profitori pe americani, agresivi și fățarnici pe ruși.
Și cu asta aș părăsi parțial politica (unde totul a mers după plan), întorcându-mă spre fotbal (sau spre circ), unde, cu toate că știu rezultatul finalei Portugalia – Franța, continui să cred că marea câștigătoare este totuși … Franța. N-o să încetez să mă mir (și să mă bucur) cum, timp de o lună de zile, într-o țară țintă declarată a teroriștilor, având de gestionat un trafic de persoane de peste două milioane, din care cel puțin jumătate au fost străini, nu s-a produs nici cel mai mic atentat terorist care să producă victime, într-o situație de vulnerabilitate maximă. Pentru mine (și aș vrea să n-am dreptate), e suspectă această „pax romana” temporară și n-aș vrea să știu nici termenii nici durata ei.
Din punct de vedere strict fotbalistic și psihologic, eu cred că finala a fost tranșată în minutul 9, atunci când a fost „răpus” căpitanul echipei adverse (ieșit din teren 19 minute mai târziu). Faultul lui Payet asupra lui Cristiano Ronaldo a fost declicul și energia care a dus la victoria din final a Portugaliei, o victorie (până atunci) nejustificată și nemeritată. Asemenea lucruri s-au mai văzut, în condiții de mare presiune și de relativ echilibru, diferența să o facă un „mic detaliu” de natură umană, neluat în calcul, apărut accidental în ecuația unui meci având câștigătorul dinainte cunoscut.
A fost din nou, nu pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, cum se întâmplă mereu, dar aproape niciodată pentru noi. De fapt, am și uitat că România a fost la Euro 2016, după o prestație amestecată, neclară și confuză, fără să știm de ce: din vina selecționerului sau a sistemului. Până vom afla, am pus un selecționer neamț, despre care se va spune că e incapabil să înțeleagă fotbalul românesc, ceea ce va fi strict adevărat. Isprăvile acestui European nu țin (nici acum) de noi, nici de Rusia, de pildă, (care s-a făcut de râs), nici măcar de Germania, Spania sau Italia, marile forțe fotbalistice ale lumii. Unii ar zice că a fost Europeanul Albaniei, Islandei și Țării Galilor, musafiri rari la asemenea ospețe.
Eu cred că a fost „afacerea” lui Fernando Santos, antrenorul portughez care, într-un arc de cerc peste ani, restituie Portugaliei, într-un mod nu tocmai echitabil, un titlu european luat acesteia, pe nedrept, în contul Greciei, pe când antrena această echipă. E adevărat că adversarii n-au nimic de înțeles din asta, spre uimirea și furia nemăsurată a „cocoșului galic”, mai ales.
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016

Jul 08

„Lezione di Conte”

Poza blog 4
Luat de valul meciurilor, mă pregăteam să scriu că avem parte de un Euro 2016 liniștit și mediocru. Liniștit în sensul că n-au fost atentate teroriste și consecințe tragice ale acestora, iar mediocru pentru că, în ciuda agitației suporterilor și a unor surprize de răsunet, calitatea fotbalistică (în formula cu 24 de echipe) a fost una modestă. Și mă pregăteam să scriu asta tocmai când am văzut știrea despre dejucarea unui posibil atentat terorist (cu mașină capcană) lângă Stade de France. Sigur că dacă excludem confruntările dintre suporterii diferitelor echipe, consemnate în prima săptămână competițională, putem spune că „nu s-a întâmplat nimic” față de ce se întrevedea sau față de ce ar fi putut să fie. Să nu ne grăbim (să cobim) și să credem nu atât în „înțelepciunea teroriștilor”, cât în vigilența forțelor de ordine. Și să mai nădăjduim că „pacea” acestor zile n-o datorăm vreunei înțelegeri obscure cu efect întârziat.
Cu fotbalul și performanțele competiționale e o altă poveste. Cu tot dragul pentru o competiție lărgită (ce a permis României să fie și ea în Franța), fotbalul s-a diluat simțitor cu 24 de participante și nu e normal ca o echipă (fie ea și Germania) să ajungă în sferturi fără să primească gol. Fie unele echipe sunt prea puternice (și atunci să se bată între ele), fie celelalte sunt prea multe și prea slabe pentru a menține nivelul competițional în limite rezonabile. Degeaba vedem România acolo, dacă are o echipă șubredă (mai mult ne ofticăm și enervăm) și degeaba sunt multe meciuri de văzut, dacă sunt modeste și neplăcute la vedere. S-a putut observa că nivelul de mobilizare și motivația au fost mediocre în cazul multor echipe și a trebuit să se ajungă în fazele superioare pentru a spori calitatea jocului. Nu vreau să nominalizez echipe sau jocuri, dar cine a urmărit știe și înțelege despre ce e vorba.
E evident că s-a lucrat pe o rețetă financiară (deci pentru bani), dar „chibiții” care n-au văzut meciurile pe stadioanele din Franța vor rămâne cu puține amintiri sau nu multe foarte plăcute. Chiar dacă vin „minerii” din Țara Galilor și ne uimesc pentru o seară sau două, chiar dacă vin „pescarii” (pe vreun vas sau banchiză) din Islanda, ca să ne spună că și ei există (fotbalistic), un campionat European nu poate trăi (doar) din asta. „Sarea și piperul” vor fi marile forțe fotbalistice, evoluția confirmând adevărate tipare comportamentale: eliminarea (timpurie) a Angliei, constanța înspăimântătoare a germanilor, pragmatismul atestat al italienilor, tribulațiile nesfârșite ale francezilor, plictisul rafinat al spaniolilor etc. Atracția, plăcerea, adrenalina, suspansul și „dulceața” microbistului tot de la aceste echipe vin și de la meciurile lor. A ținut să ne-o demonstreze, din nou, Germania-Italia, această finală înainte de termen.
Câteva observații cu valoare de adevăr pentru Euro 2016 și nu numai:
Ca să câștigi un trofeu fotbalistic la nivel de echipă națională, trebuie să treci de Germania și/sau Italia, indiferent în ce fază le prinzi. E piatra de încercare!
Spania, performera ultimilor ani, a obosit de victorii și trofee; s-a văzut la Mondial (2014), e și mai clar acum, trebuie să schimbe ceva sau, pur și simplu, să spună „merci” și să lase și pe alții să câștige
Franța rămâne o carte deschisă, alternând jocul prost, cu norocul și cu evoluția strălucitoare. În mod normal, după un meci bun (cu Islanda), vine unul prost (cu Germania). Vor trebui să prindă cea mai bună zi a lor pentru a elimina pe nemți în semifinală. Și să țină cont că Germania încă n-a apucat „să joace bine”, că o face, de obicei, în semifinală și finală
Echipele din linia a doua valorică la Euro 2016 (Croația, Polonia, Belgia, Anglia etc.) au dovedit că n-au suflu și că nu știu să-și dozeze efortul și concentrarea pentru a atinge performanța supremă. Fie se tot pregătesc (până e prea târziu), fie dau totul prea repede (într-un meci sau două)
Semnul de întrebare rămâne Portugalia care a păcălit fotbalul, până acum, în toate felurile posibile. Paradoxul e că ea știe și poate să joace la nivel înalt. S-ar putea s-o facă (să câștige tot) sau nu (să se facă de rușine ). Nu galezii vor hotărî asta și nici CR7, ci zeul fotbalului
Vreo zece echipe ar fi putut sta liniștite acasă, n-au arătat nimic căci n-au nimic de arătat la pretenții mai mari (România e pe lista neagră)
În fine, paradigma cea mai puternică de până acum a fost oferită de Italia, după eliminarea din sferturi cu Germania. Prezenți la Euro cu o „jumătate de echipă” (s-a spus, cea mai slabă din istorie), fără atacanți de mare valoare și cu cei mai buni mijlocași lăsați acasă (accidentați), Italia n-a încetat să uimească de la primul la ultimul meci. Când toți se așteptau „să tragă mâța de coadă”, „squadra azzura” a bătut, fără drept de apel, Belgia (marea speranță), a eliminat fără recurs Spania (marea favorită) și se contura ca singura care poate elimina Germania (spaima competiției). Toate posibile datorită antrenorului său Antonio Conte. De fapt, presa peninsulară vorbește despre renașterea fotbalului Italian după modelul Conte, făptuitor al unor adevărate miracole de motivație, abnegație, muncă și devotament.
„La lezione di Conte” (Gazzetta dello Sport) e una în cinci părți: organizare, concentrare, muncă, spirit de echipă, pragmatism. Nimic de adăugat.
N-ar fi rău să se audă și în Ferentari-ul fotbalului românesc.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 iulie 2016