Săptămâna trecută (joi), am fost la lansarea Anuarului 2019 al APPC (Asociația Prefesioniștilor de Presă – Cluj), un fel de oglindă anuală a activității jurnaliștilor clujeni. Acolo am aflat, din gura președintelui asociației Remus Florescu, că niciun (tânăr) jurnalist clujean, membru al APPC (din vreo câteva zeci bune de membri), n-a dorit să participe la un training de jurnalism de investigație, ce a avut loc recent. Acțiunea de instruire a avut loc la București, vreme de trei zile, iar organizatorii achitau toate cheltuielile aferente (de transport, cazare, masă, training etc.). Jurnaliști clujeni (dar nu numai) potențial interesați nu trebuiau decât să vrea, să facă o scurtă descriere a activității lor (de unde să rezulte interesul pentru acest tip de jurnalism pretențios) și să trimită un email organizatorilor. Niciunul n-a făcut acest lucru.
Știu bine toate astea pentru că și la studenții jurnaliști a ajuns o astfel de invitație, pe care am diseminat-o (cumva experimental) la anii de studiu doi și trei. Și-a ieșit o mare surpriză, pentru că și-au exprimat dorința să se implice peste zece studenți și au participat efectiv jumătate din ei (circa o treime din total). S-au întors mulțumiți, încântați, pozitivi, puțin copleșiți unii dintre ei, dar și (mai) încrezători în dorințele și posibilitățile lor.
De aici începe discuția mea despre jurnalismul de investigație și despre modul în care este privit acesta de către jurnaliști, manageri de presă, public, politicieni etc. Atitudinea de refuz/rezervă/reținere a jurnaliștilor clujeni (departe de-a o judeca sau condamna) are pentru mine o valoare mai mult simbolică (pentru vremurile pe care le traversăm), decât una factuală.
De ce e important jurnalismul de investigație?
Pentru că îndeplinește acea funcție, ingrată (fiindcă în societățile șubrede n-o vrea nimeni), de „câine de pază” al democrației. Atunci când toți vor să fure, iar pe hoț nu vrea nimeni/are cine să-l prindă. De aceea, jurnaliștii de investigație sunt și paznici, sunt și sanitari, sunt și „gunoieri”, nevoiți să facă pe detectivii, să-și riște cariera, timpul, libertatea sau, câteodată, viața, pentru a dezvălui cele mai grave fapte din societate. Nu se prea înghesuie foarte mulți s-o practice. Iar alții chiar se străduie s-o discrediteze, mai ales cei vizați de anchete (politicieni, infractori, corupți, profitori, „căpușe” de toate categoriile). Sau cel puțin să spună că asemenea materiale „nu prea interesează publicul”. Altădată se încerca, dar acum ar fi greu de susținut că anchetele jurnalistice nu sunt de interes public, odată cu succesul (absolut) al unor proiecte noi, digitale, de jurnalism serios, independent, investigativ (Rise Project, Recorder, Casa Jurnalistului, G4media, Scena9, presseone.ro, inclusiv.ro, safielumina.ro, Centrul de investigații Media etc.). Aceste nuclee (ce-i drept, cam în capitală) ale unui nou jurnalism, populate de un amestec interesant de jurnaliști cu state vechi (mai mult sau mai puțin „resetați”) și tineri jurnaliști în căutarea unei cariere curate (de impact și de succes), devin tot mai atractive și sunt (tind să devină) noile standarde în materie de jurnalism.
Dar atunci de ce e mai atrăgător un training gratuit de jurnalism investigativ (organizat de Rise Project) pentru un student de la jurnalism și deloc interesant pentru un jurnalist aflat în exercițiul profesiunii? Unde începe și unde se sfârșește pasiunea pentru jurnalismul de calitate/impact/anvergură? Unde se frânge dorința și elanul de a face lucruri importante pentru societate și pentru sine?
Sigur că un prim răspuns ar putea fi conjunctura (ar fi vrut ei, dar nu s-a potrivit). S-o luăm cu titlu de inventar.
Ar fi apoi lipsa obiectului muncii (nu le cere nimeni să facă anchete). Așa să fie? Dar ei câte au propus, câte au fost respinse, câte (n-)au fost finalizate?
Ar putea fi și politica editorială, fără genul investigație (din conformism, de frică, din partizanat, pentru a nu-și crea „probleme”, pentru a avea acces la „resurse” etc.).
Ar mai putea fi lipsa de pricepere, anchetele fiind, efectiv, greu de făcut și cerând calificare. Există soluții și pentru asta: școlile de jurnalism (pentru inițiere), training-urile (din țară și de afară), cursurile deschise (UBB are și așa ceva), resurse online, urmarea din pasiune și practica efectivă, care sunt cei mai desăvârșiți profesori.
Și mai e frica personală. Prin definiție, anchetele sunt ceva „împotrivă” (periculos), jurnaliștii care le fac s-ar putea trezi „singuri”, ridicându-și-i în cap pe „toți” ceilalți. Și să-și facă loc fenomenul de solitudine, de inhibiție și teamă.
Deși, în realitate, lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, concluzia naturală a acestor fapte/gânduri/reflecții este că tinerii (aspiranți) jurnaliști își doresc să facă lucruri grele, riscante, importante (pentru ei și societate), dar pentru a le face trebuie încurajați, învățați, susținuți, iar pentru a reuși e nevoie de răbdare, încredere și resurse. Și pentru ca rezultatele să vină și să producă efecte, mai e necesar ca toți actorii împreună (jurnaliști, manageri, patroni) să-și asume deplin rolul social crucial al presei, acela de „câine de pază” al democrației. Căci un câine care nu „latră” (de frică sau de altceva) nu e complice la hoție?!
Am mai spus-o, nu există țară (oraș, societate) civilizată, emancipată, dezvoltată fără o presă puternică și liberă.
Nu există lideri politici autentici, fără o opoziție (mediatică) reală.
Nu există „miliardari” autentici dacă n-au trecut prin „cătarea” presei de investigație.
Nu există opinie publică autentică fără o presă profundă.
Cât de greu de priceput este?!
Iar asta trebuie s-o înțeleagă (și s-o susțină) și președintele țării, și premierul, și primarul, și „miliardarul”, toți, până la ultimul muritor de rând.