Un fost premier al României, Adrian Năstase, a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare. E a doua condamnare și, de data aceasta, nu șocul e mai mare, ci pedeapsa. În fine, lucru nu-i lipsit de importanță, căci ecourile și reacțiile sunt ample și, aș îndrăzni să spun, rău prevestitoare pentru noi toți. Până la a vedea cum (nu mai e mult de așteptat), să sesizăm, din partea societății românești, același tip de reacție, specific ultimului deceniu: în presă, pe forumuri și rețele, la serviciu, pe stradă, la stadion și oriunde, când e vorba despre ceva mare, inutil și gălăgios, țara se rupe fix în două și jumătate. În principiu, acestea sunt cei PRO, cei CONTRA și MOFLUJII (ca să mă exprim caragialesc), numindu-i pe aceștia din urmă pe cei înșelați, nemulțumiți, dezamăgiți, blazați. Moflujii n-au atins nivelul de categorie întreagă pentru că, în esență, ei nu contează, nu știu nimic, nu cer nimic, nu se implică și nu votează. Să-i lăsăm, deocamdată, în pace, așteptându-i să se trezească, deoarece, totuși, ei sunt cei mai multi și mai importanți. În cazul de față, condamnarea lui Năstase, vom vorbi despre cele două categorii întregi și care sunt următoarele:
1. Exaltații: la această oră, ei chiuie de bucurie, cu pumnul strâns ridicat deasupra capului. Pentru ei, acesta a fost pasul decisiv și fundamental pe care România l-a făcut spre… ceva. Condamnarea fostului premier reprezintă, mega-simbolic, răpunerea hidrei cu o mie de capete ce a ținut țărișoara înlănțuită timp de decenii. Inamicul, aproape personal, a fost zdrobit și totul seamănă cu o victorie, aproape la fel de personală, dătătoare de speranță… Pentru o asemenea finalitate, ei sunt capabili să accepte orice tip de sacrificiu, orice tip de compromis, orice tip de înțelegere și de acceptare.
2. Plângăcioșii: ei ar fi capabili să jure, cu mâna pe Biblie, că Năstase e nevinovat, că nu trebuie, sub nicio formă, condamnat, că totul e o mascaradă politică orchestrată, de la un capăt la altul, de inamici, personali și nepersonali. Și ei transformă miza pentru soarta unui om, în miză fundamentală pentru o țară și văd un martiraj acolo unde se pune problema, simplă, a unei răspunderi personale pentru niște fapte ce nu sunt, e adevărat, nici singulare, nici întâmplătoare și, culmea, nici cele mai grave. Pentru salvare, pentru îndreptarea erorii, ei ar accepta, de asemenea, orice formulă, de la compromisul (grav) de stat, până la cel (jalnic) uman.
Concluzii
N-am pomenit nimic de justiție. Deloc întâmplător, deoarece justițiabililor, fiind și ei români, li se aplică temeinic împărțeala de mai sus. Fiecăruia după numele său.
Stați calmi, n-au dreptate nici cei PRO, nici cei CONTRA (pe cuvânt și pe argumente).
Dreptate au MOFLUJII, doar că ei nu știu de ce și, deocamdată, nici nu-i interesează.