Sunt unul dintre aceia care, o spun pe șleau, nu-l suportă pe Jose Mourinho. Totuși, îi înțeleg pe cei care apreciază rezultatele extraordinare ale portughezului și pragmatismul acestuia, pe cei care îl admiră pentru „ifosele” de Prima Dona și gustă „tușele”  groase de PR ale lui. Dar, pentru mine, Jose Mourinho, asemenea lui Rafael Nadal, este un străin venit în lumea sportului de pe altă planetă, mai precis, sosit „în misiune” pe arenele sportive. Aseară, cu dibăcie și cinism, diavolul portughez a mai stricat o jucărie, cea numită Manchester City, construită cu greutate și cu foarte mulți bani. Praf s-a făcut mașina de fotbal multinațională, frumoasă și scumpă, a „romantincului” Manuel Pellegrini. Până la urmă, asta pare să fie adevărata profesiune de credință și țelul ultim a antrenorului portughez, căci nu e prima și, cu siguranță, nu va fi nici ultima.

Prima ispravă a năzdrăvanului Mourinho se pierde în ceața amintirilor, căci cea dintâi „mașinuță” distrusă, cu „dalta și ciocanul” atunci, a fost AS Monaco, în finala de pomină a Champions League, ediția 2003/2004, câștigată de FC Porto cu 3-0 la Gelsenkirchen. Pentru cei care nu-și aduc aminte sau nu l-au văzut, meciul a fost o rușine, o propagandă împotriva fotbalului, un meci plin de durități, distrus de cinismul antrenorului portughez, la alibi cu un arbitru chior ori gras plătit. Partida, în care ar fi trebuit dictate cel puțin două eliminări din tabăra portugheză, s-a încheiat cu „o tăvăleală”  bună trasă naivilor monegasci ce au încercat să joace fotbal, dar care au fost efectiv călcați în picioare până la final. Mutat în Premier League, prietenul fotbalului i-a „meșterit” și pe englezi, băgând „bețe în roate” între toate spițele posibile de acolo. Cu unele i-a ieșit, cu altele doar parțial, reușind totuși să încurce și să strice și pe Manchester United, cu un Alex Ferguson mereu nervos și contrariat de manevrele tactice și de PR ale lui Mourinho, care, era limpede, nu juca doar fotbal, ci juca și fotbal. Un fotbal mai tot timpul urât, neplăcut, obstrucționist, defensiv, pe contre și în contra unui curs firesc și așteptat, după componența lotului. Pentru că, beneficiind de rezultate și faimă, el a avut tot timpul loturi valoroase și patroni slobozi la pungă.

După episodul Chelsea (primul), a urmat Italia cea mare iubitoare de „mașini”, unde a antrenat Inter-ul lui Massimo Moratti. A profitat la maxim și acolo (în campionat și în CL), beneficiind de un Juventus „în convalencență”, un Milan prins între două cicluri și de alte conjuncturi favorabile. Cert e că în Italia nu i-a plăcut și n-a făcut „mulți purici”, deoarece complicata și versatila „mașinărie” de fotbal italiană era mai greu de „deșurubat” și dezmembrat. Așadar, a trecut în fotbalul spaniol, la Real Madrid, unde avea în fața una din cele mai frumoase „jucării” din istoria fotbalului: FC Barcelona lui Pep Guardiola. Întrebarea este a reușit Mourinho „să strice” mașinăria de pase   catalană. Unii vor zice că nu, alții vor spune că, până în final, a reușit, invingând-o pe teren și smulgându-i trofee.  Chiar dacă ceva i-a ieșit și acolo, cu Barcelona a primit cele mai dure lecții de fotbal, pe care a fost nevoit să le îndure cu stoicism. Acum s-a reîntors în Anglia la Chelsea, unde a lăsat câteva „afaceri nerezolvate”: una este MU, rezolvată temporar de la sine, alta este Manchester City, parțial pusă la punct, mai este Arsenal și alții ce vor să emită pretenții, alde Tottenham sau Liverpool.  Rămâne de „dereglat” fotbalul german, acolo unde „panzer”-ele par totuși greu de dezmembrat. N-a reușit, la timona Real Madrid, să gripeze serios motoarele încă funcționale ale Borussiei Dortmund anul trecut, îi va fi greu să strice sclipitoarea limuzină numită Bayern Munchen, condusă de Guardiola, pe deasupra.

Mie însă, tot ce face Jose Mourinho mi se pare o imensă ironie, ce va sfârși într-un pantagruelic hohot de râs. Nu m-aș mira deloc ca, la un sfârșit, oricare ar fi el, traducătorul portughez să le râdă în nas tuturor și să zică lumii fotbalului: „Fraierilor! Umflaților! Titraților! Fotbaliștilor! V-am luat  banii și mi-am bătut joc de fotbalulul vostru, de știința, de cupele și de ghetele voastre galonate! Hahahahahaha!”.

Sporovăiala „firoscoasă” a celor doi comentatori de la Eurosport a făcut atingere între copilăria lui Mourinho și anii de dictatură Salazar din Portugalia, fapt ce ar explica apetența lui Mourinho pentru militărie. Mi-a plăcut tocmai pentru că nu mă gândisem niciodată la asta.  Sunt de urmărit însă noile „misiuni” portugheze în lumea fotbalului pe bani.