Sorana Cîrstea a bătut-o pe Johanna Konta la Usopen în trei seturi (2-6, 7-6, 6-4) și trece în turul trei, după un meci cu adrenalină, contorsionat emoțional, cum sunt aproape toate meciurile Soranei. A fost o victorie surprinzătoare, nescontată, sub semnul incertitudinii tot meciul, greu previzibilă, chinuită, dar spectaculoasă, bine venită, care-i asigură un cec frumos și cel mai bun rezultat al ei la marele turneu american. Eu îl rețin aici mai ales pentru că mi s-a părut că reproduce pe dos (pe invers, à rebours, în răspăr) întreaga carieră de până acum a sportivei noastre, una mai degrabă a neconfirmării și dezamăgirii, cu multe epidoade controversate.
Căci să nu uităm, în urmă cu circa zece ani (ce ușor se trece peste asta câteodată!), Sorana Cîrstea era speranța confirmată a tenisului românesc, nu Simona Halep, care e ceva mai mică ca vârstă și care, în orice caz, nu ieșise din „ecloziune”. Mai precis, în 2009, la doar 19 ani, Sorana atingea sferturile la Roland Garros, cea mai mare performanță a ei de Grand Slem, și locul 23 WTA, 21 fiind locul cel mai bun ocupat vreodată. A fost anul maximei promisiuni/confirmări, căci Sorana n-a intrat atunci doar în atenția lumii tenisului și a fanilor (ne)români, ci și a sponsorilor. Mi-aduc aminte că a beneficiat de avantajele unui program special de susținere acordat jucătorilor promițători al firmei Adidas, din care a făcut parte, alături și în același timp, și Caroline Wozniacki. Era, până la un loc, o simetrie fermecătoare în această dublă alegere a gigantului german, un fel de „gemeni fraternali”: amândouă erau de aceeași vârstă, înălțime și alură, amândouă talentate, promițătoare și confirmare, amândouă tinere, frumoase și carismatice, prietene între ele și viitoare „minuni” ale tenisului, una blondă, iar alta brunetă.
Doar că una a urcat mereu și a confirmat așteptările și investiția (Wozniacki a ajuns nr. 1 WTA etc.), iar alta, din păcate, nu, blocându-și evoluția și nemaiatingând-și potențialul. Nu sunt specialist să mă pronunț categoric ce i-a lipsit fetei din Pitești să reușească, ce-a întors-o din drum: succesul timpuriu, „vedetismul” (urcat la cap), banii, lipsa de motivație, fragilitatea emoțională, sindromul sau răsfățul „fetei frumoase” care primește totul (fără a trudi), lipsa de forță (pentru o jucătoare cu joc „în forță”), anturajul nepotrivit sau absența unui antrenor adecvat sau mentor sau, pur și simplu, insuportabilitatea tensiunii, din viață și din arenă, pe care o presupune și o generează marea performanță etc.. Sunt atât de multe motive de a deraia de la traiectoria de succes, o fac atât de mulți sportivi, că nu-i așa o mare mirare. Pe de altă parte, mai greșesc și sponsorii, oricât de pricepuți ar fi. Se întâmplă și la case mai mari.
În această paranteză, îmi aduc aminte de „țeapa” pe care a luat-o sponsorul NIKE cu Novak Djokovic (și chiar cu Federer). În primul caz, tot așa, în urmă cu vreo zece ani, marele sponsor american avea de făcut o alegere importantă pe cine susține: pe Nole Djokovic sau pe Andy Murray, într-un moment în care cele două cariere, paralele și relativ asemănătoare, nu primiseră conturul și anvergura de azi. Ei au mizat că marele campion va fi britanicul și nu sârbul și „au băgat” bani în Murray, Djokovic mulțumindu-se a juca cu însemnele japonezilor de la UNIQLO. Ani buni, până la un loc. Murray este un campion, dar n-a fost marele campion scontat. NIKE a fost sponsorul de-o viață a lui Federer, până către „senectutea performanței” când, evaluându-l ei prematur și supărându-l pe marele campion elvețian, i-au retras finanțarea „cu scântei”. E un pic de ceață (documentară) și pentru mine cu acest subiect (dar, cine are plăcere, pasiune, răbdare și timp pentru documentare „cu acribie”, poate face oricând completări, adăugiri, ajustări etc., căci vor fi bine primite). Cu siguranță, mai sunt și alte cazuri.
Întorcându-ne la Sorana noastră, ea intrând, odată cu explozia și strălucirea Simonei Halep, într-un con de umbră și o „spirală a tăcerii”, parcă nimeni n-a mai avut timp, atenție și răbdare pentru ea. În raport cu așteptările și promisiunile, ea a făcut mai degrabă o carieră mediocră, alternând meciuri strălucitoare (dar puține), cu partide și turnee complet ratate, excelând prin inconstanță (în meciuri și în carieră). Pare a nu fi schimbat foarte multe în jocul ei și parcă n-a fost interesată, cum fac marii campioni, să aducă ceva nou, să amelioreze, să facă saltul de nivel. A mai avut și ghinionul unor accidentări și parcă asta a fost.
Meciul de aseară, greu de urmărit ca toate meciurile ei (presărat cu șanse mari risipite cu ușurință), ziceam, a fost inversul carierei. De data asta, ea a început prost (cu trei duble greșeli în ghemul de debut și break), pierzînd primul set aproape jalnic, dar, împotriva evidenței, a previziunilor, a așteptărilor, a propriilor așteptări, probabil, spre mirarea adversarei (Konta fiind o jucătoare tenace, greu de bătut, în formă) și-a revenit treptat, a prins puteri și încredere și a reușit să câștige („să smulgă cu dinții”) și să producă o surpriză mare (Konta fiind locul 9 WTA). Aproape de neînțeles pentru comportamentul și atitudinea ei obișnuite. Bine ar fi să poată repeta.
Mă opresc aici cu constatările și nu fac previziuni. Poate că și-a (re)găsit echilibrul emoțional necesar în proximitatea familiei unui cunoscut fost tenisman român, nimeni altul decât Ion Țiriac.