Ideea de a scrie despre modele mi-a venit după finala turneului de tenis de la Miami dintre Roger Federer și Rafael Nadal, câștigată din nou (după Australian open) de eternul campion elvețian. Sunt câteva motive importante, irepresibile (unele sportive, altele umane), care mi-au dat ghes și mi-au oferit prilejul de a reflecta în profunzime și la scară mărită la un asemenea subiect. Primul motiv este că Roger Federer ar putea să fi realizat, la vârsta și performanțele obținute, cel mai mare come back din istoria sportului, cu o morală evidentă: esențială este vârsta lăuntrică, nu cea biologică. Al doilea motiv este că Federer l-a bătut chiar pe Nadal, adversarul său de-o viață, obsesia și coșmarul lui, luptătorul anume „făcut” pentru a-i exploata slăbiciunile jocului (nefiind nici el perfect, în ciuda renumelui). Morala e la fel de simplă și de solidă: progresul poate fi continuu, iar (auto)depășirea, oricând posibilă. Al treilea motiv (și cel mai important) este însăși ideea de model pe care o inspiră și o impune Federer, de la un capăt la altul și trecând prin toate cele ce-l înconjoară. Vorbim aici despre un echilibru și o justă măsură în sport și în viață, în victorii și înfrângeri, în vorbe și în fapte, în gesturi și în declarații, la bucurie și la necaz, în interiorul arenei sportive și înafara ei etc. Morala se impune și aici de la sine: un asemenea fenomen uman apare rar, iar atunci când se ivește, trebuie apreciat/urmat/valorificat în toate coordonatele existenței lui.
Mi-a întărit senzația că elvețianul face tot ceea ce trebuie natural, din interior, fără să se forțeze un recent mini-interviu acordat unui jurnalist român la Miami. Roger Federer răspunde cu modestie și deferență întrebărilor acestuia, retrăiește viu, cu sinceritate și detalii, amintiri, (aparent minore) din România, vechi de 14 ani, greu vizibile de la înălțimea unui asemenea star internațional. Căci, se știe, asul tenisului este, probabil, cel mai (re)cunoscut/celebru/notoriu sportiv și om de pe planetă. Cei mai mulți își pierd capul (de) la o asemenea altitudine și o iau razna, într-un fel sau altul.
Un al patrulea motiv s-a ivit întrebându-mă, absolut retoric, cum ar arăta un Roger Federer în politică, în general, și în cea europeană, la nivel UE, în special. Dincolo de jocul autopropus (dificil, stânjenitor, absurd, poate), n-am găsit nicio reprezentare, niciun echivalent și mi se pare că toate modelele zilei de azi se îndepărtează dramatic de un asemenea prototip, merg în direcție complet opusă.
Care sunt mai marii lumii și care sunt modelele împărtășite ale zilei? Răspunsurile nu sunt greu de dat, mai dificil sunt de explicat cauzele pentru care acestea capătă prevalență. Reușita absolută în politică și paradigma dominantă a acestor vremuri o reprezintă Donald Trump, președintele ales în cea mai avansată democrație din lume, din cel mai puternic stat de pe glob. Miliardarul american are putere de simbol și de oglindă a entropiei, nevrozei și tulburării vremurilor de azi. Echilibrul și măsura lipsesc aproape cu totul din gesturile sale, dar se află în consonanță cu trăirile semenilor ce se regăsesc într-un asemenea comportament excesiv, abuziv, imprevizibil, impredictibil, periculos. Rivalul sau prietenul său (nici măcar asta nu este clar într-o lume atât de confuză) este Vladimir Putin, președintele ales din cea mai înapoiată democrație (o semidictatură, de fapt), din cel mai întins stat de pe glob. La atributele de mai sus, în cazul acestuia se adaugă un exces al lipsei de transparență și de subversivitate. Amândoi invocă binele și pacea, dar propagă populismul și individualismul și trimit lumea către scindare și conflict, iar în loc de-a stârni indignare și dezaprobare, provoacă admirație și emulație în toată lumea civilizată: în Marea Britanie, în Franța, în Ungaria etc.
Nu insist, căci sunt necesare câteva cuvinte și despre modelele de la noi. Chiar așa, pe cine am putea lua ca exemplu din politica românească și care sunt tipurile dominante de aici? Primul nume care-ți vine în minte, obligatoriu, este Liviu Dragnea, ca șef de partid câștigător covârșitor la ultimele alegeri, ce oferă pilda unui lider lipsit de har (politic), combinator minor și oportunist prost calculat. El a folosit (prin consiliere) uneltele individualismului și populismului, dar odată desprins de la „aparate”, a stricat jocurile prin amatorism, lipsă de viziune și indecizie. Un model asemănător de succes este Victor Ponta, aflat în altă etapă a in/evoluției, în acceași gamă populist-minoră, și alții. De partea opusă, a liderilor declarat responsabili, dar invalidați la vot, se află Dacian Cioloș, un fel de antimodel pentru vremurile tulburi și emoționale, pline de frică și instabilitate, pe care le trăim.
În final, îmi permit ca licență, o (extrem de) scurtă istorie naivă a războaielor: mai întâi, oamenii nu se înțeleg pe ei, apoi, între ei (nici cei mari, nici cei mici), presa nu mai reflectă nimic, profeții sunt alungați și totul face buum! După, oamenii întreabă ce s-a întâmplat, jurnaliștii spun, istoricii arată, iar artiștii încearcă să explice. Întotdeauna, prea târziu.
Cât de anacronic este Roger Federer.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 11 aprilie 2017