presa locală | Viorel Nistor

Nu poate exista un oraș civilizat fără presă locală liberă, nu poate exista urbe prosperă deservită de un jurnalism sărac și umil, nu poate exista „smart city” fără „smart media”, indiferent de standardele după care se fac măsurătorile sau aprecierile. Aceasta îmi este opinia, aceasta îmi era dorința și asta speram să fie concluzia dezbaterii „Criza presei locale în Europa post-adevăr”, organizată de Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest în colaborare cu Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și găzduită, la finele săptămânii trecute, de Liberty Technology Park. Mai mult de atât, aceasta socoteam că ar fi putut să fie și concluzia autorităților locale invitate (din fruntea orașului și județului), a reprezentanților comunității de afaceri (parte esențială a dezbaterii), a jurnaliștilor (cei dintâi interesați) și PR-iștilor (participanți), a politicienilor, a societății civile și a publicului (prezent sau neprezent în sală). Dau asigurări că nu sufăr de lipsă de realism și că știu bine orașul și presa locală, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară.
Nu a fost (chiar) pe potriva așteptărilor, dar înainte de a identifica motivele, merită să subliniem întâi părțile bune ale organizării dezbaterii. Mai întâi că, în toată lumea democratică civilizată, există o preocupare asiduă pentru starea/destinul/evoluția presei locale, generată de amenințarea perturbărilor tehnologice, de subfinanțare, de criza de (eco)sistem a jurnalismului, diminuarea publicității, agresivitatea și expansiunea operatorilor online globali (Facebook, Google etc.), problemele de identitate ale jurnalismului. Iar prin asta, sunt recunoscute rolul presei locale în democrație și criza pe care o străbate, iar pe de altă parte, se fac eforturi vizibile de susținere financiară și de găsire a noi surse de venit și modele de afaceri viabile în lumea întreagă. Iată că acest lucru se întâmplă/discută și la noi, ca un prim pas, prin încercarea de implicare a autorităților statului (locale), a oamenilor de afaceri, a reprezentanților societății civile, a ONG-urilor etc. E un câștig că dezbaterea a avut loc, într-o situație tensionată, într-o comunitate dezbinată, aflată în mare nevoie de resurse și într-o concurență (nu întotdeauna loială) pentru obținerea lor.
Pentru a avea rezultate, calea deschisă trebuie continuată.
Să presupunem apoi că, dacă la baza crizei presei locale clujene s-ar afla (numai) indiferența publicului (datorată presei), lipsa de credibilitate a media, calitatea slabă a conținutului, calitatea umană și profesională a jurnaliștilor (sau a viitorilor jurnaliști), lipsa de solidaritate a breslei, „luarea cu hapca” a resurselor (puține) câte există sau distribuirea lor pe criterii partizane (înafara unor valori obiective), un sistem învechit/depășit din care lipsește inovația și interesul pentru inovare, pentru căutarea de noi formule de conținut, de transmitere și de valorizare a informației (în parte, arătate și de sondajul IRES prezentat de Vasile Dîncu în deschidere), ar rezulta că publicul clujean este perfect, că rezerva oamenilor de afaceri este deplin justificată, că autoritățile și politicienii fac bine că nu se implică. Or, știm bine că nu-i așa, că și publicul are neajunsurile lui (de educație, de asumare, de informare și înțelegere a societății și a nevoilor democratice), că și oamenii cu bani au limitele și slăbiciunile lor, că și autoritățile și politicienii au parti pris și interese înguste șamd.
Așadar, numai laolaltă și deschis se poate ieși la liman.
Ce am constat la întâlnirea de vineri seara de la Cluj: că autoritățile locale (Emil Boc, Alin Tișe etc.) nu s-au prezentat, lăsând de înțeles că n-au nici vină, nici responsabilitate (în trecut sau în viitor); că unii oameni de afaceri prezenți (Lucia Morariu – Eximtur, Mihaela Pop – Vitrina, Daniel Metz- NTT Data, Voicu Oprean –Arobs – surpriza serii) înțeleg (într-un fel sau altul) problemele și că ar fi dispuși să sprijine presa în proiecte bune, țintite, clare, de interes; că alți patroni/manageri (precum Ioan Rus) nu vor sau nu pot înțelege decât ceea ce (le) convine; că jurnaliștii au nevoie de unitate și solidaritate, că e nevoie de transparență…
A fost prea devreme pentru a găsi un numitor comun și o cale.
În ceea ce mă privește, m-am dus cu câteva idei și cu două propuneri, dar n-am intervenit pentru că, pe fondul dezbaterii, nu mi s-a părut oportun (poate pentru ediția a doua, dacă mediul universitar va fi invitat). Eu aș fi vrut să vorbesc despre surse alternative de finanțare pentru prea locală, precum parteneriatele (generale, de proiect) crowdfunding-ul, sprijinul financiar al oamenilor de afaceri, prin ONG-uri, instituții ale statului (locale) etc. Aș mai fi vorbit despre nevoia acută de comunicare între/cu cititori, finanțatori și factori de decizii.
În fine, voiam să propun un proiect pentru acordarea de burse (trei, cinci, șapte …) pentru jurnaliști (a câte 1000-1200 euro), acordate pe bază de proiecte (de circa șase luni), privind cele mai importante probleme ale orașului. Astfel, jurnalistul interesat, cu acordul redacției sale, va înainta un rezumat al proiectului său (de jurnalism investigativ, narativ, documentar, analiză etc.), iar proiectele selectate vor fi susținute în fața unei comisii formate din reprezentanți ai finanțatorului, APPC și ai mediului universitar jurnalistic. Proiectele câștigătoare vor fi finanțate (în etape), va crește calitatea produselor jurnalistice, va spori credibilitatea presei și va aduce publicului conținut de calitate.
Ceea ce, bănuiesc, dorim cu toții.

E o iluzie să credem că, într-o societate construită pe fundamentul existenței și funcționării libertăților, bunăstarea unora este posibilă și se bazează (numai și numai) pe sărăcirea altora. Acest lucru cred că se întâmplă, în mod consacrat, în societățile anarhice (suborganizate sau slab organizate) și în dictaturi (societăți segregate, supraorganizate). În modelul de organizare de tip democratic, libertatea asigură un sistem al vaselor comunicante care face posibilă coeziunea, evoluția și dezvoltatea societății în întregul ei, iar relativa omogenitate în diversitate nu este o piedică, ci o premisă favorabilă și, poate, o condiție a prosperității comune.
Dacă cei care prețuiesc libertatea (ca valoare socială importantă) și au încredere în sistemul democratic (ca formă de organizare socială ce o face posibilă) sunt o majoritate, atunci trebuie să le asigure, conștient și asumat, condiții optime de existență. Căci, ne arată istoria (și o putem constata cu proprii ochi), libertatea nu este un „produs natural” (să crească singură pe marginea drumului), iar democrația nu este un sistem care să funcționeze de la sine, automat, necondiționat. Dimpotrivă, sunt necesare participarea, implicarea, asumarea, solidaritatea și vegherea tuturor ca acest tandem să funcționeze. Cred că este una din principalele lecții ale tranziției românești de la totalitarism la democrație.
N-o voi lungi prea mult, prin a accentua importanța libertății de exprimare – îndeplinită de către presă – ca pilon esențial de susținere a democrației, înainte de a ajunge la subiectul care mă interesează de fapt – criza media în general și criza presei locale în special. Voi sublinia doar că, în ciuda neajunsurilor ei, a mersului câine-câinește, datorăm mult presei pentru evoluția (intrinsecă și extrinsecă) a societății românești din ultimele decenii. Presa i-a ajutat pe oamenii ieșiți din „beciul dictaturii” să-și deschidă ochii, să vadă, să înțeleagă, să compare, să învețe, să progreseze, să lupte, să protesteze, iar aceste lucruri i-au ajutat să se schimbe, să caute, să găsească, să aibă realizări, să-și construiască destine, în acest vârtej amețitor al schimbărilor. Nu cred că a existat pentru oameni o călăuză mai bună a tranziției.
Iar în calea presei s-au pus mai degrabă piedici decât ajutoare, cele mai multe din partea politicului și, cu totul nepotrivit, din partea statului, prea impregnat de interese partizane, personale și financiare. Iar dacă pe unii i-a ajutat să se îmbogățească (pe bune), pe alții a încercat să-i împiedice s-o facă prin jaf și corupție, e drept, nefiind „câinele de pază” perfect. Întotdeauna, în acești ani, presa a avut mai mulți inamici decât prieteni, mai mulți au încercat s-o folosească, decât s-o sprijine, mai mulți s-o acapareze, decât să-i ofere libertate. Încet-încet, presa n-a mai fost o destinație finală (pentru investitori), ci una intermediară, un fel de instrument care doar ajuta la ceva (nu unui scop propriu). Astfel că și investițiile curate s-au rărit (unele au dispărut) și investitorii (o parte) au cedat, sub presiunea tentațiilor sau a amenințărilor.
Uităm prea ușor și prea des cât de multe datorăm presei libere și cât de multe am avea de pierdut în lipsa ei.
Iar presa locală a fost mereu copilul cel mic, neglijat și lăsat la urmă, deși, pe drept cuvânt, se spune că „toate știrile din lume sunt locale”. Mai întâi, a fost cenușăreasa presei centrale, acum a ajuns „cenușăreasa-cenușăresei”, de când însăși presa mainstream (din toată lumea) e subordonata internetului. Sunt multe de spus aici, dar esențial este că, în condițiile hegemoniei giganților online-ului, modelul de business media bazat pe publicitate este depășit și trebuie cât mai repede înlocuit și găsite surse alternative de finanțare. Iar dacă presa mare nu mai rezistă concurenței titanilor globali (Google, Facebook, Twitter, Youtube, Apple etc.) atunci ce va face presa locală?
Aceasta este una dintre preocupările fundamentale în întreaga lume democratică, pentru găsirea unor noi modele de afaceri care să viabilizeze presa, în general, cea locală în special, să o ajute să reziste, să poată supraviețui, recunoscându-i-se rolul și importanța în societate. Tema se află în atenția cercetătorilor de pretutindeni, antreprenorilor, organizațiilor nonguvernamentale, a statului și, nu în ultimul rând, a celor implicați direct, comunitatea profesională sau cea patronală din domeniul jurnalismului.
Ce-i de făcut la noi și cine să facă?
Nu ne putem raporta la modelul francez, cu un stat altfel croit și care a întâmpinat, încă din 2015, la nivelul de minister, problemele noului ecosistem media și perturbațiile provocate de revoluția tehnologică (criza printului, invazia internetului, dezvoltarea media digitală, scăderea publicității etc.). Nu ne putem raporta nici la modelul american, unde o puternică societate civilă, (o mulțime de asociații, ONG-uri) este implicată și preocupată de soarta jurnalismului, inclusiv a celui local. Recent, s-a creat un fond pentru instruirea și susținerea a o mie de jurnaliști care activează în media locală, ca simplu exemplu.
Am putea încerca un model românesc în care comunitatea locală să sprijine presa locală?
Înțeleg prin asta comunitățile de afaceri, cele profesionale, Primăria, Consiliul Județean, mediul academic, ONG-urile și altele. Fiecare în parte și toți laolaltă datorăm câte ceva presei libere. Iar ca să fie liberă, presa mai întâi trebuie să supraviețuiască.
Dacă se discută, înseamnă că se caută, dacă se caută, înseamnă că se poate găsi!

Viorel Nistor

Tag Archives: presa locală

Nu există oraș civilizat fără presă liberă

De ce presa locală are nevoie de sprijin