
Ne învârtim în jurul cozii de credem că e altfel: România prezintă toate semnalmentele unui stat eșuat, cu principalele instituții blocate, cu partide și politicieni care nu mai reprezintă pe nimeni și cu o populație cvasi-absentă din spațiul public. Capitala nu mai e un loc al convergenței, iar proiecte de interes național nu există. Democrația e doar cuvântul care ține de formă acestor manifestări, golită însă cu totul de conținut: nimic nu-i a poporului, nimic nu-i pentru popor. Blocajul este total și funcționează atât de jos în sus (de la mase către clasa conducătoare), cât și de sus în jos (de la conducători către cei conduși). E o lipsă totală de încredere, atât din partea populației în privința elitelor conducătoare (că vor face ceva bun și pentru ei), cât și din partea liderilor aflați la putere (că vor fi înțeleși, urmați, crezuți). E o lume pe apucate, de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta, de la o lege la alta, de la o Curte la alta. Se lucrează la hei-rup și la rupere, nu pentru ziua de mâine, nu pentru poimâine, ci fix pentru clipa de acum, că poate „mâinele” nici nu mai există. Iar ceea ce am descris mai sus nu e distopie negativă, ci România acestor luni, săptămâni, zile, ce-or mai fi.
Blocajul principalelor instituții ale țării e evident și vizibil pentru oricine: Parlamentul îl izolează și sabotează pe Președinte și-i taie din prerogative, iar acesta blochează și el decizia parlamentară, atât cât îi stă în puteri, și încearcă să găsească sprijin în dreapta sau stânga. Pe această falie, între doi centri importanți de putere, de-o parte și de alta a prăpastiei (tot mai adânci), se așază celelalte instituții importante. De partea Parlamentului este Guvernul, condus de o marionetă care face țara de râs pe oriunde merge și execută orbește ordine de partid, nu comandamente naționale. În partea președintelui se află DNA (ca parte a Justiției), reprezentat de Laura Codruța Kovesi, un personaj pregnant mereu, dar care acum a ajuns la paroxism, într-un autoblocaj absolut: nu e bine să fie revocată, nu e bine să fie păstrată în funcție, nu e bine să-și dea demisia, nu e bine să rămână în funcție, nu e bine nimic, ca tot ce se întâmplă la noi în aceste zile. De partea Parlamentului (cu arme și bagaje), a trecut Curtea Constituțională a României (CCR), care după 15 ani re-moșește Constituția după placul cuiva, ajungând și un fel de metresă de partid aflat la putere. De partea Președintelui mai apare Parchetul General, prin declarații sporadice și poziții implicite mai ales favorabile Cotroceniului. Iar în acest no man’s land (dintre cele două entități războinice) regăsim CSM (Consiliul Superior al Magistraturii), derutat, confuz, slab, inactiv, scindat, neștiind (ca noi toți) cine va câștiga. Ca și sateliți țepeni în atitudine și decizii putem adăuga Inspecția Judiciară, de partea Parlamentului, și DIICOT, de partea Președinției. Sciziunea, blocajul și anularea reciprocă ar putea fi ilustrate în continuare, pe același principiu, fără a discuta aici cine e „mai tare” și cine e „de vină”, dar încă una mai poate fi adăugată: aproape jumătate din șefii Poliției din țară sunt cu delegație (fără concurs), interimari, putând fi schimbați oricând, după bunul plac, iar unii dintre ei fiind chiar incompatibili cu funcțiile ocupate, cum arăta presa acestor zile. Aceasta este starea generală în toate instituțiile statului, de incertitudine, de provizorat, de parțialitate.
În fruntea acestor instituții, în bună parte, au ajuns, în împrejurări tulburi, dubioase, sub comandă politică directă, tot felul de incompetenți și nulități, docili, fără pricepere sau coloană vertebrală, doar pentru a răspunde corespunzător la comenzi. Aceeași situație, dusă până la caricatură, domnește și în ministere, la toate eșaloanele. Aceste fracturi de competență, de decizie și de asumare nu pot rămâne fără urmări pe termen mediu și lung, ele conduc deja către destructurarea statului, de la o verigă la alta, de la o zi la alta. Astfel că se pierd proiecte, se pierd bani, se pierd legături și contacte interne și externe, se fărâmițează totul până se face praf și pulbere.
Capitala însăși se află în faliment, un teatru al neputinței celor de la putere de a-și impune tentațiile dictatoriale și a celor din opoziție de a se opune și anula aceste pulsiuni. Partidul a devenit un fel de sculă a liderului care comandă și primește răspuns fără crâcnire, fără a se gândi la viitor, la alegeri, la câștiguri sau pierderi de imagine. E ca sfârșitul lumii: PSD fie ajunge unicul partid din România, fie dispare de pe scena politică. Fiecare își închipuie pentru sine ceva ce sigur nu se potrivește cu ceea ce dorește celălalt.
Prin felul în care se votează legile, prin modul în care reacționează oamenii și instituțiile, prin pasivitatea asta de rău augur, pare c-am intrat într-un loc îngust al istoriei noastre și ceva tragic trebuie să se întâmple ca să ieșim de acolo. Eu sper că nu, dar mă tem că nu e posibil.
Tag Archives: stat eșuat
Poate trăi România fără corupție?

Întrebarea e mai puțin retorică decât pare și mai dramatică decât arată cuvintele, deoarece țara noastră a ajuns la o răspântie grea: populație e ruptă în bucăți, conducătorii (politicienii) sunt desprinși cu totul de interesele obștii, democrația scârțâie din încheieturi și suntem într-o criză politică (și identitară) al cărui sfârșit nu se întrevede, nici ca durată, nici ca modalitate. Acesta este și motivul care mă face să cred că explicațiile de natură personală, de partid, de conjunctură pentru ceea ce se întâmplă azi nu sunt suficiente și nu ating miezul problemei.
De circa un an de zile, în mod neașteptat și paradoxal, într-un fel netransparent și neasumat, pe nesimțite și pe neînțelese, am fost puși în fața propunerii unui nou tip de stat (a unei noi Românii), unde, printre scrânteli demagogice și promisiuni mincinoase, (ni) se impune (într-o formă legală și constituțională) nu mai puțină, ci mai multă corupție. Ordonanța 13, grațierea și amnistierea, dezincriminarea unor fapte, ușurarea sau desființarea unor pedepse, modificarea legilor justiției, schimbarea în profunzime a codurilor, penal și de procedură penală, și altele pe care nu le știm încă sunt repere ale unei noi arhitecturi a statului de drept, cu alte valori, care încurajează corupția. De aici se naște o apăsătoare și inevitabilă serie de întrebări:
De ce nu s-a făcut asta prin alegeri, prin declararea și asumarea intențiilor?
Este urmarea unui plan premeditat și ascuns sau este rodul întâmplării de moment (a proastei conjuncturi) și nenorocului?
Este opera unui singur om, sprijinit de o clică fidelă și docilă, sau este o conjurație la nivel institutional, de elite politice și de servicii secrete?
Este urmărit un interes personal (judiciar) anume sau sunt exploatate (în interes de grup) slăbiciunea, atavismul, propensiunea noastră spre corupție?
E condamnată România a nu scăpa niciodată de fragelul corupției?
Dacă răspunsurile ar fi facile (cum pot părea unora), am fi trecut de mult de această etapă, dar iată că ne împotmolim și începem să tragem îndărăt. N-am să fac o arheologie a corupției neamului, neștiind bine de unde să încep (de la daci și romani, de la voievozi, epocă fanariotă, pre sau interbelic sau direct din comunism), dar știind precis că suntem prizonierii unor obiceiuri și moravuri tarat-balcanice, intrate în sânge. Mă rezum să spun că (aproape) toate lucrurile importante din România ultimilor 28 de ani (legate de conducere și decizii, de reformă și proprietate, de economie și investiții, de dezvoltare și redistribuire, de funcții și demnități, de bani și averi etc.) s-au făcut și se fac pe bază de corupție, de trafic de influență, de beneficiu personal și de grup, prin complicitate cu legea sau prin încălcarea ei.
Iar bătăliile anticorupție, câte au fost (pornite din interior sau dinafară), au eșuat toate sau aproape. Prima a fost a Convenției Democrate (în 1996), ratată din nepricepere, slăbiciune și inconsistență și al cărei eșec a dus la prima restaurație pesedistă (din 2000). Cea de-a doua bătălie (începută în 2005), mai vizibilă și mai bine orchestrată, a avut un port-drapel greșit (Traian Băsescu), a lăsat ceva urme (nu știm cât de adânci), dar a dus și ea la cea de-a doua restaurație pesedistă (2012). Simbolurile ei, cel institutional (DNA) și cel personalizat (Laura Codruța Kovesi), au avut un destin dramatic: mai întâi, păreau că sunt spijinite de președintele Traian Băsescu (dar n-au fost până la capăt), apoi păreau că au suportul serviciilor secrete (partial și pare că l-au pierdut), apoi păreau că se pot baza pe americani și pe UE (nu știm cât, cum și până unde). Acum, mai degrabă, lupta anticorupție și simbolurile ei au ajuns la mâna străzii, la consistența și intensitatea unor manifestări de protest ale populației. Vom vedea până unde!
Dar când au fost cetățenii României, în întregul lor sau în majoritate, de partea luptei anticorupție? Poate în alegerile din 1996, dar cu mare dezamăgire; poate în alegerile din 2004, dar cu rezultate încomplete. Cu siguranță, nu în alegerile din 2016, unde prin absenteism, prin nepăsare, prin ignoranță (incultură politică), prin lipsă de solidaritate au dat gir unei noi restaurații pesediste, mult mai agresive și mai periculoase, care înseamnă o nouă escaladare a corupției.
La modul grotesc-schematic, pare, în opinia mea, că ne aflăm în fața unei dispute între elite: pe de-o parte, cea culturală și progresistă (susținută majoritar de pătura educate/implicată din societate), ce susține eradicarea corupției, care ar fi frână principală în calea meritocrației, emancipării și dezvoltării țării; pe de altă parte, elita politică (susținută majoritar de pătura socio-dependentă din societate), pentru care anticorupția este o frână pentru România, o sperietoare ce îndepărtează valorile de actul de conducere.
Așadar, mai multă sau mai puțină corupție?!
Poate că am crede până și asta dacă nu am avea exemplul Liviu Dragnea. El nu este un strateg, nu este un vizionar, nu este nici cult, inițiat sau inteligent. Dimpotrivă. Este un „maistru” al politicii, nu un „architect” al ei, să-l suspectăm că a întors premeditat, plănuit, strategic „roata istoriei României” și modelul de stat. El a vrut să fie prim-ministru, dar n-a putut, a vrut să-și scape pielea de pușcărie, dar n-a reușit încă, a îmbătat o seamă de ortaci de partid că vor putea fura, doar că n-a dus planurile până la capăt.
El e un penal care face ceea ce face „pentru că poate”. Atât.
Restul e conjunctură, nenoroc și un pic de prostie!
Și totuși, cum rămâne cu România? Poate trăi fără corupție? E folositor? Poate arăta asta?