Jul 27

Terorism „la crowdsourcing”

Poza 5
Suntem îndemnați zilnic, la modul cinic, să ne obișnuim cu violența și terorismul, cu atentatele și loviturile de stat, cu exploziile și crimele, iar moartea intempestivă și hazardul ei să fie privită ca o întâmplare „obișnuită”. Cu adevărat, acesta să fie noul tip de lume către care ineluctabil ne îndreptăm sau acestea sunt (doar) mesajele pe care ni le transmit niște specialiști în comunicare aflați în spatele unor politicieni incompetenți și al unor state șubrede și incapabile să (mai) asigure securitatea cetățenilor lui?
Desigur, putem îmbrățișa viziunea fatalistă și să credem că nu se (mai) poate face nimic, să mizăm pe statistică și să sperăm că nu ni se va întâmpla nouă. Dar, inevitabil, vine întrebarea simplă, „la mintea cocoșului”, pe care nu se poate și nu e bine s-o ocolim: dacă șansa de supraviețuire a unui om (expus terorismului) ține astăzi de calcul probabilistic (una la o sută de mii, una la un milion etc.), de baftă sau de noroc (cum vrem să-i zicem) și de bunul Dumnezeu (funcție de credință), atunci de ce (naiba) mai plătesc oamenii impozit, dacă una din funcțiile principale ale unui stat, aceea de a asigura viața și siguranța cetățenilor lui, nu poate fi îndeplinită sau a fost abandonată. În fond, lucrurile pot fi interpretate și așa sau obligatoriu așa: cum e posibil ca, într-o țară aflată în stare de urgență de șase luni, un șofer (care, în timpul liber, conduce o bicicletă, nu un F16), în ziua națională a Franței, la miezul nopții, să înșele ieftin vigilența autorităților (Poliție, Jandarmerie, Armată, Servicii secrete), cu o minciună copilărească (spunând că face alimentarea cu înghețată), pătrunzând la Nisa printre oameni, cu un tir de 20 de tone, într-unul din cele mai selecte locuri din Europa? Când ar fi fost de ajuns, pentru dejucarea atentatului terorist cu 84 de morți (deocamdată), ca un simplu „tablagiu~ să ceară teroristului să-i arate „înghețata” din autofrigorifica lui închiriată de 20 de tone (în care erau opt paleți și bicicleta sa). Sau cum e posibil, în Turcia, ca niște „puciști” (considerând că doreau reinstituirea ordinii constiuționale – laice), să organizeze o lovitură de stat, ignorând faptul că președintele țintă, lăsat liber, se putea salva folosind telefonul său mobil chemând oameni în stradă. Iar în SUA, are loc săptămânal câte un atac armat cu victime (mai nou, polițiști), cu arme cumpărate de la chioșc și de pe internet, iar „statul” american, din cea mai avansată democrație a lumii, ridică din umeri, că n-are ce face.
Prostie, ignoranță, amatorism de stat, cum să-i spunem?
Unii vor spune că lucrurile nu sunt atât de simple, că terorismul de azi e polimorf, că e practicat de oameni (aparent) obișnuiți și că funcționează după o logică inumană, greu de înțeles, de urmărit, de depistat. Parțial, e de acceptat acest punct de vedere, dar mă tem că, în noul joc „de-a hoții și vardiștii”, cei puși să apere legea acționează și ei după o logică defectă, anacronică, depășită, perdantă din capul locului. Am urmărit cu mare atenție explicațiile/justificările autorităților franceze după atentatul de Nisa și l-am auzit pe însuși ministrul de Interne Bernard Cazeneuve susținând și repetând (ca „o moară stricată”) că Mohamed Lahouaiej Bouhlel nu era pe „lista luptătorilor ISI” întorși de Siria (deci a celor supravegheați), nu dăduse semne vizibile de radicalizare, care să-l aducă în vizorul autorităților, și nu părea să fi avut complici. Și cu asta gata cu măsurile de prevenire, putem sărbători liniștiți, nu mai e nimic de făcut.
În fapt, terorismul funcționează astăzi pe principiul rețelei, iar „teroriștii” sunt recrutați, utilizând internetul, prin procedeul numit „crowdsourcing”, împrumutat din economia capitalistă. Cel mai vulgar spus, cineva întreabă prin rețelele lor cine se oferă pentru un atac de Ziua Franței la Nisa, de pildă, iar de acolo încolo e treaba „voluntarului”, care nu trebuie să anunțe pe nimeni, nu trebuie să ceară permisiunea nimănui, nu mai trebuie instruit, pote acționa singur. Ce se mai știe, de către internauți, dar ignorat de către autoritățile franceze, e că procedeele de atac terorist (inclusiv cel cu autocamionul în mulțime) sunt prezentate și „predate” pe diferite site-uri dedicate, iar prozelitismul ISI se face prin diverse rețele, fără contact uman, fără întâlniri conspirative, fără plicuri înmânate etc. Spionajul și terorismul nu se mai predau în academii, ci la cursuri online, la care se poate înscrie oricine.
Mai spun că a trebuit să treacă ani de zile, să se producă mai multe atentate crude și să moară sute și sute de oameni pentru ca să vină la TV (TF1, duminică seara) un fost președinte și viitor candidat prezidențial (Nicolas Sarcozy) să spună câteva lucruri elementare. Le rezum: să fie depistate, urmărite, blocate și interzise site-urile cu tentă „extremist islamistă”, să fie interzis prozelitismul de acest fel și să fie expulzați din Franța toți cei depistați și circumscriși terorismului de tip islamist. Unele sunt politice, mai greu de luat, altele sunt pur tehnice și trebuiau aplicate de mult.
Pe de altă parte, generalii turci care, zice-se, au orchestrat lovitura de stat de zilele trecute, au uitat de „primăvara arabă” și de „revoluția twitter”, de existența internetului și a social media, „rămași ancorați” în realitate ultimei lovituri de stat, cea din 1997 sau 1980, poate.
Și în cazul turc și în cel francez și în cel american, deși sunt situații foarte diferite între ele, e vorba despre același lucru: lipsă de adecvare. E limpede că politica de stat a rămas în urma tehnologiei și chiar a economiei. Și mult în urma „politicii teroriste”.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016

Mar 16

Mai „tare” decât democrația, mai „moale” decât dictatura

DSC_0858
„Orice dictatură va sfârși într-o democrație, orice democrație va sfârși într-o dictatură”. Nu e cugetarea (personalizată) vreunui înțelept al filosofiei politice, nu e (neapărat) un paradox al istoriei, s-o luăm (deocamdată) ca pe un joc de cuvinte sau, în cel mai bun caz, ca pe un „moft” (posibil) al istoriei. Ceea ce putem sigur să constatăm e că „mersul lumii” are ciudățeniile lui, poticnelile și întoarcerile sale, efectuate „din mers” sau prin epuizarea unui ciclu complet. Putem privi în oricare parte, de la dreapta la stânga lumii (în sens sincronic), de jos în sus (în sens diacronic), cum „imperiile” (de felurite tipuri) se ridică apoi se prăbușesc, vin altele și pățesc la fel șamd. Fac aici doar simple observații (lucruri aprofundate de alții), tot așa cum privesc cu puțină atenție la ce se întâmplă în două țări importante ale lumii de azi: SUA și Turcia.
În primul caz, cu toții suntem mirați de evoluția campaniei electorale în prima fază (a primarelor) și de ascensiunea, pe direcție republicană, a miliardarului Donald Trump și într-o (ceva) mai mică măsură de „cursa lungă” a septuagenarului democrat (radical) Bernie Sanders. Surprinde mai ales faptul că „prinde” la americanii conservatori (și nu se mai sfârșește) un tip de discurs catalogat ca autoritarist, extremist, xenofob sau rasial, pe alocuri, exclusivist în orice caz. Ce i-a apucat pe americanii, luați ca etalon și păstrători/polițiști ai democrației mondiale? Acest fapt intrigă întreaga planetă și, deopotrivă, diverși analiști și specialiști ce încearcă să găsească explicații acestei „ciudățenii”. Pentru unii, asistăm la a adevărată schimbare de paradigmă politică, la închegarea unui nou „consens social”, cu alte denotații/conotații în ceea ce privește stânga și dreapta politică. Un fenomen de urmărit în cel mai puternic stat al lumii. Pentru alții, oamenii (americanii) s-au săturat de abuzuri, excese și minciuni și vor o nouă „legătură”, bazată pe sinceritate, pe o comunicare deschisă, pe lucruri spuse „pe șleau” și pe atitudini ferme (autoritare), lipsite de echivoc în cele mai gingașe probleme ale țării și ale lumii. Donald Trump ar fi întruchiparea, fie și parțială, a acestor tendințe noi, șocante pentru o parte a lumii. În altă interpretare, ascensiunea excentricului miliardar ar ține (după Noam Chomsky) de o anume patologie socială, el fiind votat mai ales de „albii” de vârsta mijlocie și trecută, cu educație medie, pentru care speranța de viață a scăzut (în contra tendinței generale) și pentru care principalele boli (cauze ale morții) sunt (nu cele de inimă, diabetul, ca la restul) bolile de ficat, cele cauzate de consumul de alcool și droguri, suicidul etc. Pentru aceștia, lipsa de perspectivă și de siguranță, pierderea „de teren și de viteză” și-ar găsi compensarea în discursul tranșant și recuperator al lui Trump. Provocatoare și de urmărit și această explicație psihosociologică și medicală. Nici pe departe ca lista posibilelor explicații ale unui fenomen atât de evident, extins și generator de consecințe să fie epuizată, însă cele de mai sus au noimă și lămuresc, parțial, curiozitatea sau alimentează anxietatea restului lumii. În interior însă, poporul american pare „lovit” de nostalgie, dar nu știm care, una a „începuturilor”, din trecut, sau a „sfârșiturilor”, din viitor.
De cealaltă parte, Turcia democrată (a lui Mustafa Kemal Atatürk, întemeietorul Turciei moderne), succedând unei instituții imperiale, autoritare și dominatoare în zonă, Turcia sultanilor și a haremurilor, după circa un secol de „democrație”, începe să dea semne de nervozitate și nerăbdare. Mai mult, începe să-și facă prezența atât politic (la masa negocierilor importante din zonă), cât și militar, incidentul cu doborârea avionului rusesc fiind un exemplu grăitor. Turcia zilelor noastre, un popor ce va bate la poarta sutei de milioane, membru al NATO și în anticamera UE, este condusă, de mult timp, „semidictatorial”, dar „democrat” de un partid de sorginte fundamentalistă (al premierului Recep Tayyip Erdoğan), cu aspirații tot mai evidente de lider regional. Iar când soția primului-ministru face „apologia haremului”, ca element educațional și ghid pentru viața socială, trebuie să te gândești fie la o nouă ordine socială, fie la nostalgia imperială. Modul cinic (necruțător) în care gestionează relația cu reprezentanții poporului kurd, războiul civil din Siria și problema refugiaților, „bățoșenia” în raport cu adversarul tradițional (Rusia) și faptul că este ținta a tot mai multe atentate, lasă să se întrevadă forța acestei „noi” puteri și direcțiile viitoare de dezvoltare a conflictelor/diferendelor din care, cu siguranță, nu va lipsi în căutarea oportunităților și a „paradisului pierdut”. Și nu e doar Turcia cea care așteaptă „ocazii” noi pentru a-și realiza planurile.
Și iată cum, spre pildă, țări atât de diferite ca istorie, cu „respectabilitate democratică” (cu diferențele de rigoare) în moduri atât de diferite, cad pradă difuză nostalgiei „după ceva”. Un altceva mai „tare decât democrația”, dar mai „moale decât dictatura”. Ce să fie? Nu știm, s-ar putea să aflăm, dar nu în modul dorit și așteptat.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 15 martie 2016

Dec 30

Previziuni 2016

DSC_0176
În frecventele discuții cu elevii, vorbind despre rolul și misiunea presei în societate, insist mult asupra caracterului de serviciu public indispensabil al mass-media (alături, de pildă, de furnizarea energiei, telefoniei, transportului, politicii etc.). Media nu sunt doar un „rău necesar”, ci și un „bun indispensabil” într-o societate devenită (tot mai mult) una a comunicării. Fără îndoială, într-o formă sau alta, jurnaliștii furnizează informație factuală (despre fapte, întâmplări, evenimente) care ne ajută să cunoaștem realitatea în care trăim (aceasta devenind, în lumea civilizată, necesitate și utilitate); ei furnizează idei, opinii, analize, concluzii (cu privire la fapte, întâmplări, evenimente) care ne ajută să înțelegem (mai bine) lumea înconjurătoare (aceasta devenind, în lumea civilizată, aproape o datorie); jurnaliștii mai furnizează și conținut recreativ (de divertisment, relaxare, plăcere etc.) care ne ajută să acceptăm lumea așa cum este și să găsim energia și motivația de a merge mai departe (aceasta devenind, în lumea civilizată, și necesitate și obligație).
Pe de altă parte, e o întrebare și o provocare dacă din pachetul doi (de idei, opinii, concluzii) ar fi necesar/ bine să facă parte și previziunile (predicțiile, prezicerile, prognozele, pronosticurile), fiindcă tot suntem la sfârșit/început de an și este sezonul în care se practică această specie. Personal, sunt rezervat în a credita diversele predicții și precaut în a le face, pentru motivul că riscurile/amenințările sunt mai mari decât beneficiile. Prevestirile (adică informații nu despre ce a fost sau este, ci despre ce va fi) și credibilitatea lor sunt „subminate”, îndeobște, nu atât de lipsa de „har” a autorilor, cât de „tentațiile” acestora. Bunăoară, e foarte probabil să întâlnim previziuni interesate (grozave pentru „noi și-ai noștri”, catastrofale pentru „ei și-ai lor”), previziuni (mult prea) interesante (șocante, super-optimiste sau mega-pesimiste) sau previziuni superficiale (făcute pentru că trebuie și pentru că și ceilalți le fac) etc. În opinia mea, există câteva condiții foarte clare pentru ca „instituția previziunii” să funcționeze: autorul trebuie să fie foarte bine informat (în general și specific), să aibă capacitate de analiză și sinteză, să beneficieze de credibilitate, să dovedească responsabilitate și să aibă fler (intuiție). Altminteri, predicția e joc de idei (în cel mai bun caz), încercare de manipulare/intoxicare (în cel mai rău caz) sau joc pentru joc (practicat când n-ai ce face). Cu mare prudență și la îndemnul cititorilor, m-am învrednicit și eu la câteva previziuni pentru anul 2016 (fără a concura prezicătorii „profesioniști”, numerologii, futurologii etc.).
1. Sfârșitul anului 2015 a consacrat trezirea unui „monstru” istoric (Turcia) și apariția unui nou jucător pe harta geopolitică. Nici nu putea fi altfel: când ești o țară de aproape 80 milioane de locuitori (cea mai „tânără” din Europa), cu o istorie glorioasă (a Imperiului otoman), cu cea mai mare armată a lumii în spate (NATO) și prietenă cu cea mai mare alianță inter-țări (UE), cu un adversar arțăgos în preajmă (Imperiul țarului Putin), în cea mai fierbinte zonă a planetei (Orientul Mijlociu), simțind peste graniță „mirosul prafului de pușcă”, e imposibil să nu încerci să profiți, ca imagine, influență și putere. Conflictul „cu tradiție” ruso-turc poate fi calul de bătaie al geo-înfruntărilor anului 2016. Au și cu cine, au și de ce, au și cu ce și pare un conflict convenabil tuturor părților, (ne)prezente și (dez)interesate. Finalul (mai îndepărtat) poate fi unul tragic.
2. Guvernul Cioloș își va duce până la capăt mandatul, dar fără revelațiile așteptate. Mișcările strategice în jurul primarilor deja au început și va fi tot mai greu guvernului să reziste asalturilor bugetare ale unui Parlament a cărui rațiune este pur electorală. Va fi chiar interesant de urmărit „mersul pe sârmă” al guvernului pentru a nu supăra baronii și a-și duce la îndeplinire (măcar) o parte din țintele promise.
3. Alegerile locale vor consacra „abolirea” reformei clasei politice (promise), toată suflarea se va strânge în jurul primarilor în funcție pentru a le întreține calitatea de motoare electorale principale în teritoriu. Pe de altă parte, cum poate reuși reforma administrativă (promisă de vicepremierul Dâncu) în anul alegerilor când o bună parte din voturi vin tocmai de stabilitatea funcțiilor publice și a oamenilor care se așază în ele?
4. Alegerile generale din toamna viitoare nu vor da un câștigător net. Cu motor sau fără (mai degrabă), când pierde, PSD obține ceva peste 30%, când câștigă, ia ceva sub 40%. Nici acum câștigătorul nu va depinde de ei, ci de cum va face PNL jocurile în partid și în public. Bicefalismul (asigurat de o „fată vorbăreață”, Alina Gorghiu, și un „sforar bătrân”, Vasile Blaga) merge maxim pentru a face opoziție, nu pentru a tracta o „mașinărie” politică de 40%. Ca să câștige, trebuie să schimbe. Dacă n-o fac, vor pierde. Toate celelalte partide oscilează în jurul pragului electoral și greu se întrevăd forțe noi, proaspete, hotărâtoare.
5. Cele mai grele previziuni sunt cele pentru „acasă”, adică pentru Cluj, unde, atât pentru Primărie, cât și pentru Consiliul Județean, este un fel de „varză”. Unii spun că știu cine va câștiga (cel puțin Primăria), dar calitatea oamenilor politici și a prestației lor ca atare este una modestă. Pronostic rezervat.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 decembrie 2015