Tag Archives: jurnalist

Jan 21

Integritate și independență pentru jurnaliști

Posted on by

2
Dacă acceptăm că jurnaliștii sunt necesari pentru informarea publică corectă (și asta este una dintre condițiile esențiale ale funcționării democrației), atunci trebuie să acceptăm (și să impunem de fapt) nevoia integrității morale și independenței acestora, îndepărtarea lor de orice alte influențe și determinări înafara bunei informări a publicului.
Jurnaliștii independenți reprezintă numai și numai interesul public, adică al oamenilor obișnuiți, lipsiți de putere, al masei de cetățeni care sunt majoritari, iar interferența în activitatea lor a altor interese sau influențe, de orice natură (politică, economică, religioasă, intelligence, străină etc.) nu face decât să perturbe grav, să degenereze acest proces și să-l îndepărteze pe jurnalist de misiunea lui.
Atunci când scrie jurnalistul nu trebuie să aibă în fața sa decât bunacredință față de public, propria conștiință, un set de reguli jurnalistice, o ierarhie redacțională (eventual) și realitatea înconjurătoare pe care trebuie s-o documenteze și interpreteze în folosul cititorului său.
E atât de evident și de elementar acest lucru, dar, cu toatea astea, pare a conta tot mai puțin, a fi ignorat, marginalizat, considerat neesențial, demodat, nelucrativ, înafara spiritului vremii. Or, tocmai acest „spirit al vremii” (oare ce înseamnă asta?) pare a ne duce către pierzare, către pierderea reperelor principale.
Ce înseamnă când un jurnalist a lucrat sau lucrează cu/pentru serviciile secrete? Pe scurt, înseamnă ascunderea relației (conspirativitate), netransparență (umană și jurnalistică), autocenzură, lipsă de independență în gândire și manifestare, răspuns la influențe și stimuli dinafara redacției, instrumentarea unor acțiuni/ operațiuni care nu servesc interesul public explicit. Dar poate fi și mai grav: în varianta pasivă, de pildă, dezvăluirea agendei de lucru (personale, a redacției, a instituției), care este secret de serviciu (orice ai spune), iar în varianta activă (din poziții manageriale), setarea și intrumentarea politicii editoriale a unei instituții media în funcție de anumite interese, influențe, jocuri, persoane, instituții etc. Nu zic mai mult.
Ce poate fi mai grav decât atât pentru un jurnalist și pentru publicul său?
Mai adaug că infiltrarea redacțiilor de către servicii nu este interzisă de legea românească, de unde înțelegem că interesele de informare ale serviciilor secrete sunt considerate mai importante decât interesele de informare ale oamenilor, ale tuturor cetățenilor, ale societății întregi, ale democrației. Securitatea și siguranța, ce sunt invocate adesea, nu stau în picioare, pentru că, de cele mai multe ori, acei „misiți” ai serviciilor de informații din presă nu sunt simpli informatori, ci ditamai agenți de influență, decidenți grei, manageri, ocupanți de poziții cheie în redacții, rețele și trusturi.
În decursul timpului, am aflat că diverși „mari jurnaliști” postdecembriști (precum Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Carol Sebastian și mulți alții) au purtat/poartă acest stigmat al colaborării cu vechea Securitate comunistă.
Iar în 2014, un alt cunoscut jurnalist notoriu, manager media și realizator de talk-uri show de televiziune, Robert Turcescu, la postul B1TV, se deconspiră singur că a fost și este ofițer acoperit al unui serviciu de informații, semnându-și practic și demisia, anulându-și statutul și credibilitatea de jurnalist (detalii aici https://s9.ro/1c8k). Departe însă de a se rușina și a-și cere scuze colegilor jurnaliști (a căror profesie o pângărise), cititorilor săi (pe care îi înșelase ordinar), departe de a se retrage de ochii lumii, intră în politică din partea PMP, candidează la Primăria capitalei și iese deputat de București în mandatul 2016-2020.
Iar dacă toate astea n-ar fi fost destule, „în slujba” jurnalismului și credibilității lui, urmează „bomba”: Robert Turcescu se întoarce în presă, ca șef la „Evenimentul Zilei” (detalii https://s9.ro/1c8l).
Aceasta este știrea zilelor trecute și așa înțelege Robert Turcescu să ajute presa românească să devină mai curată și mai credibilă.
Sigur, nicio lege n-a fost încălcată aici și nu știu ce lege ar fi putut fi invocată!
Dar nici pentru bunul-simț nu există o lege, și totuși cei mai mulți îl respectă!
Dar nici pentru credibilitate nu există o lege, și totuși pentru cei mai mulți contează!
Pentru unii nu contează nimic!
Sunt „legi” pe care nu le votează Parlamentul (căci ar fi și ele pervertite), ci le „votează” majoritatea, oamenii simpli, cetățenii, „gloata”, ca pe cele mai „democratice legi”.
Ei „votează” și credibilitatea unui ziar și „misiunea” jurnalistică pe care acesta o servește.
Cu o condiție: să fie bine informați!
Să accepte sau să respingă!

Oct 23

Jurnalician vrs. politilist

Posted on by

Poza blog 1
Aud (tot mai des în ultima vreme) că politicienii seamănă foarte mult cu jurnaliștii, cu alte cuvinte, că jurnaliștii sunt aidoma politicienilor. Înainte de a demonta această aberație, vreau să spun că știu de ce a apărut acest laitmotiv în spațiul public și înțeleg și semnificația lui. A apărut pentru că suntem în preajma alegerilor, iar politicienii ar face „pe dracu-n patru” să iasă „cu fața curată” și să prindă un nou mandat. În aceste împrejurări, se produce (pe căile cele mai gălăgioase) mascaradă numită „primenirea clasei politice”, în care „clasa” cea veche (îmbătrănită în rele) vrea să pară „nouă” (și întinerită), recurgând la tot felul de trucuri ieftine, cu efecte vizuale și auditive cât mai pregnante. Fac o paranteză: pe fond, în România nu există politicieni profesioniști (cei care studiază și se pregătesc pentru asta sunt, de obicei, ignorați), ci doar „talentoși ai politicii”, oameni proveniți din baza de rude, aliați, prieteni, afini de interese și „lingăi” (profesioniști sau amatori) ai politicienilor aflați deja „în funcție”. Așadar, una dintre aceste mișcări preelectorale de presdigitație politică (nici foarte elaborată, nici foarte eficientă) este de-a invita (cu mare pompă) și a pune pe liste (ca mreajă la vot) jurnaliști cu nume foarte cunoscute (n-am zis foarte buni sau reprezentativi). În felul acesta, lumea va afla, va vorbi, va dezbate, iar această „schimbare” va putea fi instrumentalizată de „specialiștii” în imagine ai partidelor. Până aici, dacă lucrurile merg în felul acesta, ne situăm încă între niște limite de rezonabilitate: pe de-o parte, ar fi oarecum firesc ca politicienii noi să fie recrutați și din rândul jurnaliștilor (precum din rândul altor categorii profesionale), pe de altă parte, se urmărește, cum am spus, transmiterea unui așa-zis „semnal de primenire” a partidelor, folosirea notorietății acestora ca tracțiune de vot și realizarea unei investiții, politice și electorale, ieftine și rapide (fără consum mare de timp și de bani). Urmările sunt, de fapt, altele și niciuna pozitivă, în opinia mea: intrați în altă „branșă”, jurnaliștii își pierd conturul și identitatea, se „compromit”, nereușind să ia și să păstreze ceva din valorile profesiei lor; „înghițirea” lor de către masa politică este percepută înafară ca o pildă de oportunism și de asimilare fără rest; induce o stare de confuzie generală, atât în rândul breslei jurnalistice, cât și a celei politice și în rândul publicului. Este o avansare sau o degradare? Este recunoașterea unui merit sau a unei metehne? Este de folos personal sau de interes public?
Raportat la situația de față (recrutarea sau încercările de recrutare ale unor jurnaliști de către PNL și PSD), personal, nu mă interesează prea mult faptul în sine (care nu este o noutate) și nici analiza de la caz la caz (prea puțin relevantă). Ceea ce mă deranjează cu adevărat este tocmai semnul egalității pus (mai mult de voie decât din întâmplare) între cele două categorii (politicieni și jurnaliști), invocarea apăsată a asemănării dintre ele, faptul că ar fi interșanjabili. Acest lucru mi se pare nu doar complet neadevărat, ci de-a dreptul aberant, pentru că vorbim de două profesii cu funcții sociale nu doar diferite, ci chiar opuse și de oameni puși în situații care nu sunt comparabile/compatibile. Iată care sunt argumentele:
 Politicianul este exponentul unei puteri reale, consacrate prin lege, cu prerogative efective de exercitare a puterii; jurnalistul este exponentul unei puteri simbolice („a patra putere”), cu atribuții indirecte și cu funcția (la fel de simbolică) de „supraveghere” a puterii
 Politicianul trăiește prin imaginea sa (creată efectiv prin intermediul jurnaliștilor); jurnalistul trăiește prin imaginea pe care o creează despre realitate și politicieni (ca principali vectori ai acesteia). Politicianul se luptă cu impresiile, jurnalistul, cu faptele (nu invers)
 Politicianul construiește lumea (șa cum este); jurnalistul o arată așa cum este
 Responsabilitatea și răspunderea socială sunt diferite: politicianul dă socoteală pentru deciziile sale și pentru urmările acestora; jurnalistul răspunde pentru modul în care aceste decizii sunt aflate și înțelese de către public
 Politica este un execițiu pur de oportunism, jurnalismul este un act dur de realism. Politica este „arta posibilului”, jurnalismul este „arta probabilului”
 Politicienii vând iluzii publicului, jurnaliștii vând informații acestuia (nu informații despre iluzii)
 Pentru politician contează (numai și numai) adevărul propriu; pentru jurnalism contează (numai și numai) adevărul comun. Pentru politician contează (doar și doar) interesul personal (de partid, de grup); pentru jurnalist contează (doar și doar) interesul public
 În relația unu la unu, întotdeauna, politicianul se apropie de jurnalist; jurnalistul, întotdeauna, se îndepărtează de politician. Apropierea folosește unuia, îndepărtarea, celuilalt. Publicului folosește distanța optimă dintre ei.
Caruselul deosebirilor ar putea continua, dar trebuie spus ceva și despre asemănări, care țin de slujirea oamenilor, a țării, a poporului din care faci parte. Spuse așa, parcă încep să sune fals. De aceea zic că nu există un act de mai mare patriotism decât să-și faci meseria (fiecare pe a lui) potrivit propriei meniri și regulilor care o definesc. Nici nu ne putem aștepta la mai mult, nici n-ar trebui mai mult.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 18 octombrie 2016

May 16

Adevărata campanie electorală

Posted on by

DSC_0176
A început campania electorală pentru primării și consilii județene și aproape că nu am băgat de seamă. Nu știm sigur dacă e de bine sau de rău. Primul care a fost „pe fază” (probabil, cu mintea cea mai odihnită) a fost întâiul om al țării, președintele României. Într-o intervenție televizată, pe cât de scurtă, pe atât de surprinzătoare (în raport cu așteptările), Klaus Iohannis a marcat debutul procesului electoral, a subliniat importanța alegerilor și a implicării cetățenilor, a făcut referire la partidele prezente pe scena politică și a îndemnat cetățenii se meargă la vot. E adevărat că pe cât de just și de normal a fost apelul/semnalul său, pe atât de lipsit de „condiment politic” și de surprinzător, căci toată lumea se aștepta să abordeze „adevăratele” subiecte ale zilei/săptămânii/campaniei, care acum sunt cu totul altele. Ce e greșit aici, „defazajul” prezidențial sau așteptările noastre? Cine va face și va duce campania electorală, noii administratori ai orașelor sau DNA? Candidații pentru demnitățile locale sau scandalurile? Spiritul democratic sau spiritul justițiar?
Există temeri că procesul electoral va fi (și este deja) compromis, marginalizat, trecut în planul doi, acest fapt n-ar fi tocmai întâmplător, iar agenda campaniei va fi făcută de altceva/altcineva. Parcă nu e drept să comparăm „mere cu pere” și să punem în balanță alegerea primarilor cu scandalul ucigător al dezinfectanților din spitale, dar asta se întâmplă. Iar dacă vorbim despre alegeri, răspunsul este deja cunoscut. Și totuși, să le luăm la rând și „să le număram, coane Fănică!”. Alegerile și campania electorală reprezintă apogeul democrației, chintesența ei, momentul cel mai prețios și însemnat, acela în care „puterea poporului” are prilejul de a se manifesta în desemnarea conducătorilor cetății. Este și trebuie să fie un moment al adevărului, al bilanțului, al răsplății sau al pedepsei simbolice, acordate/aplicate prin vot – instrumentul acesta mic și insignifiant, dar care, prin adunare, devine mare, uriaș, înspăimântător. Oamenii trebuie să știe (și să nu uite) acest lucru și să conștientizeze că participarea la vot este (minimal) un fapt de educație și unul cultural, dovadă a faptului că înțelege lumea în care trăiește, chiar dacă nu este mulțumit de ea sau o disprețuiește. Legile și regulile democrației, imperfecte cum sunt, trebuie respectate și îndreptate în măsura posibilului și cu aportul tuturor.
De partea cealaltă a atenției noastre este și va fi (mereu) altceva, acum, scandalul contrafacerii dezinfectanților din spitale. Într-adevăr, greu de găsit ceva mai grav, mai scandalos, mai respingător și mai absurd. Pe de altă parte, din toate punctele de vedere suntem în fața unui subiect de presă excepțional, înafara oricărei discuții. E o foarte bună pildă și pentru jurnaliști, cum stau sub nasul nostru fapte evidente și foarte grave, la îndemână a se transforma în adevărate lovituri de presă și care pot să zdruncine din temelii șandramaua unui sistem, că este sănătatea, educația, justiția, sportul etc. E și un exemplu de tupeu maxim și nerușinare, de cât de departe poate merge (până la atingerea vieții oamenilor) foamea de bani, lipsa de rânduială, dimensiunea incomensurabilă a corupției și protejarea ei de către reprezentanți ai statului. Nici un jurnalist adevărat n-ar ocoli un asemenea subiect, sub niciun motiv sau pretext, pe de-o parte, pe de altă parte, nu pot fi acuzați jurnaliștii de interferență premeditată cu procesul electoral (campania electorală). Constatăm doar că startul plebiscitului a fost ratat, că interesul și atenția presei și a publicului se îndreaptă către aceasta temă (gravă și provocatoare) și nu excludem să apară altele la fel sau mai provocatoare.
Totuși, din această „cântărire” (repet) nedreaptă, cineva are de câștigat și cineva de pierdut. Scandalurile, declanșate prin presă, evident, oricât de grave sunt și de profunde, trec, asemenea apei. Însă pietrele rămân, iar „pietrele” sunt „bolovanii” acestora scandaluri, politicienii (în special) și acoliții lor din lumea afacerilor, flămânzi peste măsură. Aceștia sunt, fără putință de tăgadă, chiar „aleșii noștri”, cei la care nu suntem atenți în campania electorală, nu-i urmărim, nu ne interesează, cei pe care îi votăm cu ochii închiși, cei cărora le dăm votul din inerție, din obișnuință, cu nepăsare sau prin absență de la vot. Cu multă inconștiență, naivitate și primitivism (câteodată), acordăm maximă atenție efectelor (corupției, scandalurilor, faptelor de justiție publică etc.), dar neglijăm cu totul cauzele, care țin de defecțiunea sistemului politic, de disfuncționalitatea democrației, de procesul politic și electoral, de modul în care sunt aleși cei care ne reprezintă.
A început campania electorală, aproape că n-am băgat de seamă, și, la sfârșit, vom putea spune asemenea magistrului nostru tutelar (Nenea Iancu): „o făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Este evident cui convine o campanie electorală anostă, lipsită de pregnanță, anonimizată, fără programe, fără dezbateri, fără prezențe semnificative, fără alternative: candidaților în funcție, cei ai marilor grupări politice, ai partidelor care promit mereu (la ananghie) că se reformează, dar n-o fac. Cei care „au votat” alegerile dintr-un singur tur.
Un mare pas înapoi pentru societatea românească și pentru democrație.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 10 mai 2016