Monthly Archives: November 2018

Nov 22

Nu există oraș civilizat fără presă liberă

Posted on by

Select3
Nu poate exista un oraș civilizat fără presă locală liberă, nu poate exista urbe prosperă deservită de un jurnalism sărac și umil, nu poate exista „smart city” fără „smart media”, indiferent de standardele după care se fac măsurătorile sau aprecierile. Aceasta îmi este opinia, aceasta îmi era dorința și asta speram să fie concluzia dezbaterii „Criza presei locale în Europa post-adevăr”, organizată de Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest în colaborare cu Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și găzduită, la finele săptămânii trecute, de Liberty Technology Park. Mai mult de atât, aceasta socoteam că ar fi putut să fie și concluzia autorităților locale invitate (din fruntea orașului și județului), a reprezentanților comunității de afaceri (parte esențială a dezbaterii), a jurnaliștilor (cei dintâi interesați) și PR-iștilor (participanți), a politicienilor, a societății civile și a publicului (prezent sau neprezent în sală). Dau asigurări că nu sufăr de lipsă de realism și că știu bine orașul și presa locală, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară.
Nu a fost (chiar) pe potriva așteptărilor, dar înainte de a identifica motivele, merită să subliniem întâi părțile bune ale organizării dezbaterii. Mai întâi că, în toată lumea democratică civilizată, există o preocupare asiduă pentru starea/destinul/evoluția presei locale, generată de amenințarea perturbărilor tehnologice, de subfinanțare, de criza de (eco)sistem a jurnalismului, diminuarea publicității, agresivitatea și expansiunea operatorilor online globali (Facebook, Google etc.), problemele de identitate ale jurnalismului. Iar prin asta, sunt recunoscute rolul presei locale în democrație și criza pe care o străbate, iar pe de altă parte, se fac eforturi vizibile de susținere financiară și de găsire a noi surse de venit și modele de afaceri viabile în lumea întreagă. Iată că acest lucru se întâmplă/discută și la noi, ca un prim pas, prin încercarea de implicare a autorităților statului (locale), a oamenilor de afaceri, a reprezentanților societății civile, a ONG-urilor etc. E un câștig că dezbaterea a avut loc, într-o situație tensionată, într-o comunitate dezbinată, aflată în mare nevoie de resurse și într-o concurență (nu întotdeauna loială) pentru obținerea lor.
Pentru a avea rezultate, calea deschisă trebuie continuată.
Să presupunem apoi că, dacă la baza crizei presei locale clujene s-ar afla (numai) indiferența publicului (datorată presei), lipsa de credibilitate a media, calitatea slabă a conținutului, calitatea umană și profesională a jurnaliștilor (sau a viitorilor jurnaliști), lipsa de solidaritate a breslei, „luarea cu hapca” a resurselor (puține) câte există sau distribuirea lor pe criterii partizane (înafara unor valori obiective), un sistem învechit/depășit din care lipsește inovația și interesul pentru inovare, pentru căutarea de noi formule de conținut, de transmitere și de valorizare a informației (în parte, arătate și de sondajul IRES prezentat de Vasile Dîncu în deschidere), ar rezulta că publicul clujean este perfect, că rezerva oamenilor de afaceri este deplin justificată, că autoritățile și politicienii fac bine că nu se implică. Or, știm bine că nu-i așa, că și publicul are neajunsurile lui (de educație, de asumare, de informare și înțelegere a societății și a nevoilor democratice), că și oamenii cu bani au limitele și slăbiciunile lor, că și autoritățile și politicienii au parti pris și interese înguste șamd.
Așadar, numai laolaltă și deschis se poate ieși la liman.
Ce am constat la întâlnirea de vineri seara de la Cluj: că autoritățile locale (Emil Boc, Alin Tișe etc.) nu s-au prezentat, lăsând de înțeles că n-au nici vină, nici responsabilitate (în trecut sau în viitor); că unii oameni de afaceri prezenți (Lucia Morariu – Eximtur, Mihaela Pop – Vitrina, Daniel Metz- NTT Data, Voicu Oprean –Arobs – surpriza serii) înțeleg (într-un fel sau altul) problemele și că ar fi dispuși să sprijine presa în proiecte bune, țintite, clare, de interes; că alți patroni/manageri (precum Ioan Rus) nu vor sau nu pot înțelege decât ceea ce (le) convine; că jurnaliștii au nevoie de unitate și solidaritate, că e nevoie de transparență…
A fost prea devreme pentru a găsi un numitor comun și o cale.
În ceea ce mă privește, m-am dus cu câteva idei și cu două propuneri, dar n-am intervenit pentru că, pe fondul dezbaterii, nu mi s-a părut oportun (poate pentru ediția a doua, dacă mediul universitar va fi invitat). Eu aș fi vrut să vorbesc despre surse alternative de finanțare pentru prea locală, precum parteneriatele (generale, de proiect) crowdfunding-ul, sprijinul financiar al oamenilor de afaceri, prin ONG-uri, instituții ale statului (locale) etc. Aș mai fi vorbit despre nevoia acută de comunicare între/cu cititori, finanțatori și factori de decizii.
În fine, voiam să propun un proiect pentru acordarea de burse (trei, cinci, șapte …) pentru jurnaliști (a câte 1000-1200 euro), acordate pe bază de proiecte (de circa șase luni), privind cele mai importante probleme ale orașului. Astfel, jurnalistul interesat, cu acordul redacției sale, va înainta un rezumat al proiectului său (de jurnalism investigativ, narativ, documentar, analiză etc.), iar proiectele selectate vor fi susținute în fața unei comisii formate din reprezentanți ai finanțatorului, APPC și ai mediului universitar jurnalistic. Proiectele câștigătoare vor fi finanțate (în etape), va crește calitatea produselor jurnalistice, va spori credibilitatea presei și va aduce publicului conținut de calitate.
Ceea ce, bănuiesc, dorim cu toții.

Nov 22

De ce presa locală are nevoie de sprijin

Posted on by

poza-site
E o iluzie să credem că, într-o societate construită pe fundamentul existenței și funcționării libertăților, bunăstarea unora este posibilă și se bazează (numai și numai) pe sărăcirea altora. Acest lucru cred că se întâmplă, în mod consacrat, în societățile anarhice (suborganizate sau slab organizate) și în dictaturi (societăți segregate, supraorganizate). În modelul de organizare de tip democratic, libertatea asigură un sistem al vaselor comunicante care face posibilă coeziunea, evoluția și dezvoltatea societății în întregul ei, iar relativa omogenitate în diversitate nu este o piedică, ci o premisă favorabilă și, poate, o condiție a prosperității comune.
Dacă cei care prețuiesc libertatea (ca valoare socială importantă) și au încredere în sistemul democratic (ca formă de organizare socială ce o face posibilă) sunt o majoritate, atunci trebuie să le asigure, conștient și asumat, condiții optime de existență. Căci, ne arată istoria (și o putem constata cu proprii ochi), libertatea nu este un „produs natural” (să crească singură pe marginea drumului), iar democrația nu este un sistem care să funcționeze de la sine, automat, necondiționat. Dimpotrivă, sunt necesare participarea, implicarea, asumarea, solidaritatea și vegherea tuturor ca acest tandem să funcționeze. Cred că este una din principalele lecții ale tranziției românești de la totalitarism la democrație.
N-o voi lungi prea mult, prin a accentua importanța libertății de exprimare – îndeplinită de către presă – ca pilon esențial de susținere a democrației, înainte de a ajunge la subiectul care mă interesează de fapt – criza media în general și criza presei locale în special. Voi sublinia doar că, în ciuda neajunsurilor ei, a mersului câine-câinește, datorăm mult presei pentru evoluția (intrinsecă și extrinsecă) a societății românești din ultimele decenii. Presa i-a ajutat pe oamenii ieșiți din „beciul dictaturii” să-și deschidă ochii, să vadă, să înțeleagă, să compare, să învețe, să progreseze, să lupte, să protesteze, iar aceste lucruri i-au ajutat să se schimbe, să caute, să găsească, să aibă realizări, să-și construiască destine, în acest vârtej amețitor al schimbărilor. Nu cred că a existat pentru oameni o călăuză mai bună a tranziției.
Iar în calea presei s-au pus mai degrabă piedici decât ajutoare, cele mai multe din partea politicului și, cu totul nepotrivit, din partea statului, prea impregnat de interese partizane, personale și financiare. Iar dacă pe unii i-a ajutat să se îmbogățească (pe bune), pe alții a încercat să-i împiedice s-o facă prin jaf și corupție, e drept, nefiind „câinele de pază” perfect. Întotdeauna, în acești ani, presa a avut mai mulți inamici decât prieteni, mai mulți au încercat s-o folosească, decât s-o sprijine, mai mulți s-o acapareze, decât să-i ofere libertate. Încet-încet, presa n-a mai fost o destinație finală (pentru investitori), ci una intermediară, un fel de instrument care doar ajuta la ceva (nu unui scop propriu). Astfel că și investițiile curate s-au rărit (unele au dispărut) și investitorii (o parte) au cedat, sub presiunea tentațiilor sau a amenințărilor.
Uităm prea ușor și prea des cât de multe datorăm presei libere și cât de multe am avea de pierdut în lipsa ei.
Iar presa locală a fost mereu copilul cel mic, neglijat și lăsat la urmă, deși, pe drept cuvânt, se spune că „toate știrile din lume sunt locale”. Mai întâi, a fost cenușăreasa presei centrale, acum a ajuns „cenușăreasa-cenușăresei”, de când însăși presa mainstream (din toată lumea) e subordonata internetului. Sunt multe de spus aici, dar esențial este că, în condițiile hegemoniei giganților online-ului, modelul de business media bazat pe publicitate este depășit și trebuie cât mai repede înlocuit și găsite surse alternative de finanțare. Iar dacă presa mare nu mai rezistă concurenței titanilor globali (Google, Facebook, Twitter, Youtube, Apple etc.) atunci ce va face presa locală?
Aceasta este una dintre preocupările fundamentale în întreaga lume democratică, pentru găsirea unor noi modele de afaceri care să viabilizeze presa, în general, cea locală în special, să o ajute să reziste, să poată supraviețui, recunoscându-i-se rolul și importanța în societate. Tema se află în atenția cercetătorilor de pretutindeni, antreprenorilor, organizațiilor nonguvernamentale, a statului și, nu în ultimul rând, a celor implicați direct, comunitatea profesională sau cea patronală din domeniul jurnalismului.
Ce-i de făcut la noi și cine să facă?
Nu ne putem raporta la modelul francez, cu un stat altfel croit și care a întâmpinat, încă din 2015, la nivelul de minister, problemele noului ecosistem media și perturbațiile provocate de revoluția tehnologică (criza printului, invazia internetului, dezvoltarea media digitală, scăderea publicității etc.). Nu ne putem raporta nici la modelul american, unde o puternică societate civilă, (o mulțime de asociații, ONG-uri) este implicată și preocupată de soarta jurnalismului, inclusiv a celui local. Recent, s-a creat un fond pentru instruirea și susținerea a o mie de jurnaliști care activează în media locală, ca simplu exemplu.
Am putea încerca un model românesc în care comunitatea locală să sprijine presa locală?
Înțeleg prin asta comunitățile de afaceri, cele profesionale, Primăria, Consiliul Județean, mediul academic, ONG-urile și altele. Fiecare în parte și toți laolaltă datorăm câte ceva presei libere. Iar ca să fie liberă, presa mai întâi trebuie să supraviețuiască.
Dacă se discută, înseamnă că se caută, dacă se caută, înseamnă că se poate găsi!

Nov 22

Ce nu-i clar cu salariile

Posted on by

Select7
Vă mărturisesc că toată săptămâna trecută am încercat/experimentat, cu patru grupe diferite de studenți la jurnalism (luând-o mereu de la capăt), să vedem dacă putem înțelege împreună (la nivel elementar, de bun simț) „revoluția fiscală” a guvernului, mai ales acea parte a ei legată de salarii și de transferarea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. O încercare grea, „sisifică”, dar pe care am crezut-o necesară și utilă din câteva motive temeinice.
Întâi de toate, am încercat să răspundem împreună (cu studenții jurnaliști) întrebării de ce se face o asemenea reformă fiscală (radicală), ce înseamnă ea și ce efecte va avea. Este un exercițiu obligatoriu, în opinia mea, pentru fiecare cetățean responsabil, pentru sine, pentru bunăstarea societății și pentru democrație.
În al doilea rând, am ținut cu tot dinadinsul ca viitorii jurnaliști, cei care (mâine) îi vor informa pe alții și-i vor ajuta să înțeleagă, să fie ei înșiși capabili să priceapă cum stau lucrurile pentru a-și putea îndeplini corect misiunea. Acesta ar fi rolul fundamental al presei în societatea democratică, să informeze corect, neutru, dezinteresat cu privire la starea lucrurilor în societate. Când nu se întâmplă așa (fără nicio exagerare – căci vedem ce se întâmplă în SUA), calea democrației este abandonată, iar drumul către anarhie sau excese este deschis.
În al treilea rând, am înțeles, din expunerile publice, din discuțiile private și din reacția cetățenilor, că există probleme mari și reale de înțelegere, de interpretare și de asumare a unei perspective realiste și oportune din partea cetățenilor/oamenilor/salariaților a acestei stări de fapt. Am constatat că sunt foarte puțini care înțeleg de ce s-a procedat așa, dacă e bine sau rău, ce efecte va avea pe termen scurt, mediu sau lung și, cu atât mai puțin, care sunt mizele reale sau invocate pentru o asemenea „revoluție a fiscalității”. Mie mi se pare o stare de confuzie generală, amestecată cu speranță și confort mental păgubos. De menționat că nu există o explicație oficială validă, acceptabilă și satisfăcătoare cu privire la aceasta, ceea ce lasă loc speculațiilor și întărește suspiciunile cele mai întunecate.
Nu mă erijez deloc în specialist sau consultant fiscal (sunt cel mult analist și comentator politic) și n-am intenția de a reproduce aici „adevărata interpretare” a lucrurilor. Dar mi se pare că problema în discuție nu este atât fiscală, cât politică și că măsurile nu vin din partea unor specialiști ca propuneri inovatoare pentru binele comun, cât din partea unor politicieni aproape disperați (în căutare de bani) și într-un scop politic/personal îngust și partizan.
Mă rezum aici să ofer o explicație inteligibilă și accesibilă omului obișnuit și să fac o predicție la final, care poate oferi o perspectivă apropiată de realitate.
Înainte de toate, trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat s-a făcut, în mediul bugetar, pentru a compensa (negativ) anticipat o creștere a salariilor (prin legea 153/2017), mărire anunțată deja și votată, dar care nu era sustenabilă financiar. Așadar, s-au gândit la soluția ca, înainte de a ajunge la momentul creșterii salariilor (prin ian., febr., martie 2018), să le scadă, pentru ca atunci când majorările vor intra în vigoare, acestea să ajungă undeva la nivelul zero (sau aproximativ) față de unde au fost înainte. Nu intru în cifre sau procente, căci tot acolo ajungem, dar menționez că această mică înșelătorie politică (creșterea salariului brut în loc de cel net) pe post de măsură electorală promisă n-ar fi foarte greu de înțeles pentru publicul larg. În al doilea rând, pentru ca salariile bugetarilor să nu scadă de la 1 ianuarie 2018, va trebui ca guvernul să aplice legea 153 a salarizării bugetarilor (să n-o amâne sau să suspende aplicarea ei). În al treilea rând, măsură transferării contribuțiilor sociale lasă în aer angajații din mediul privat. Prin intrarea în vigoarea a ordonanței de urgență recent adoptate, salariul lor net ar scădea direct cu circa 20%, iar dacă angajatorii lor nu le vor crește salariul brut (pentru a păstra netul), diminuarea va deveni efectivă. E de presupus că unii angajatori vor face asta, dar nu sunt obligați, o vor face în mod diferențiat și vor lăsa să fie înțeleasă ca un favor și ca o creștere de salariu (prin nescădere). Aceste „mișmașuri” politice vor fi înțelese deplin mai târziu, dar ar fi trebuit combătute (eficient) acum.
Aceasta ar fi explicația de moment.
Însă predicția mea e alta și este mai gravă decât prezumtiva scădere a salariilor sau necreșterea lor. Spre deosebire de Lucian Croitoru (consilier al guvernatorului BNR), care o vede ca pe o posibilitate, eu cred că actuala putere a degrevat angajatorii privați de sarcina contribuțiilor sociale (așa cum se vede acum) doar pentru a putea justifica o reintroducere a acestor contribuții într-un moment ulterior, care, mai cred eu, nu va fi foarte îndepărtat. Așadar, întâi transferă contribuțiile de la anjator la angajat (părând a-l favoriza), apoi va adăuga și angajatorului contribuții sociale, cu siguranță, pentru a obține resurse bugetare suplimentare, fără a le mai scădea angajatului.
Acest „secret” trebuie bine conservat, pentru că, dacă angajatorii privați „se prind”, nu vor mai crește niciun salariu (brut) acum, iar dacă îl vor crește, vor trebui să-l scadă ulterior.
Ce este altceva decât o „pungășie” politică ordinară pentru a face rost de bani!

Nov 22

Renunțarea la Dragnea

Posted on by

Select8
A făcut ce-a făcut PSD (cu Liviu Dragnea în frunte și cu ALDE-Tăriceanu, zis și Șobolanu, aliat) de-a reușit, de două ori într-un singur an, să scoată zeci și sute de mii de oameni în stradă. Nu știu să mai fi reușit cineva asta în ultimii 25 de ani și a făcut-o în condiții cu totul speciale: în urma câștigării alegerilor cu aproape 50% și fără să fie la mijloc (încă) vreun conflict de muncă (sindical) generalizat. Protestele au pornit din societatea civilă, de acolo de unde doar nemulțumiri extinse și profunde și deformații structurale (ale sistemului democratic) pot genera mișcări de o asemenea amploarea. Exact acest lucru nu l-au anticipat liderii PSD în preambulul protestelor din ianuarie-februarie și exact acest lucru par să-l ignore în continuare acum, cu manifestările începute duminică seara în toată țara. E adevărat că nimeni nu se aștepta, la începutul anului, la o reacție de o asemenea amploare și vigoare și, de asemenea, nu era un optimism prea accentuat cu privire la ce va fi acum. Faptele însă, spre deosebire de vorbe, grăiesc în felul lor, într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea, ocolit.
Nu voi reveni in extenso asupra Ordonanței 13, asupra prevederilor și a tribulațiilor pe care le-a generat. E destul să rețin tendința evidentă în sensul diluării luptei anticorupție (deci de încurajare a corupției) și recurența acestei tematici în toate inițiativele importante ale actualei puteri. Cu alte cuvinte, au făcut ce-au făcut, și tot la controlul asupra justiției au ajuns. Acest lucru (major, evident, de netăgăduit) nu putea să scape opiniei publice, în ciuda tuturor manevrelor de învăluire ale politicienilor și în pofida aportului televiziunilor obediente de a masca aceste intenții. Desființarea abuzului în serviciu ca infracțiune (prin ridicarea pragului), controlul asupra justiției penale (prin acapararea Inspecției judiciare), controlul asupra procurorilor (prin anularea dreptului de numire al președintelui României), învederate cu titlu de evidență, nu puteau scăpa controlului civic și acesta este principalul motiv al protestelor de acum. Desigur că mai sunt și alte motive grave și evidente. Nu vreau să anticipez deznodământul final, nu-mi asum rol de Casandră (probabil cei din fruntea coaliției de guvernare vor amâna deciziile importante, sperând să găsească un prilej mai bun de a înșela vigilența publică). Eu vreau să indic modalitatea sigură prin care România ar scăpa de această criză prelungită și de a intra pe un făgaș normal, de urmare a intereselor țării, nu doar ale partidului sau ale liderilor.
Soluția nu-i secretă, o intuiește fiecare, dar pare imposibilă și cea mai puțin probabilă la această oră. Soluția este debarcarea lui Liviu Dragnea din funtea PSD. Degeaba ne amăgim cu toții, degeaba crede activul PSD că există variante ocolitoare, inutil de crezut că se pot face compromisuri acceptabile, toate sunt paleative. În esență, Liviu Dragnea vrea să-și rezolve o problemă personală cu justiția (un proces penal amânat, intrarea în închisoare și pierderea tuturor privilegiilor), a promis ferm altori lideri că-i va scăpa și pe ei de poverile penale și a creat așteptare în rândul masei PSD de minimalizare/marginalizare a luptei anticorupție (adică liber la furat). Acestea sunt lucrurile esențiale care-l țin pe Dragnea acolo, acesta e angajamentul său (public sau secret) și la care nu va renunța cu niciun preț, fiind adevăratul său program de guvernare.
De ce n-a fost posibilă până acum schimbarea sa:
1. pentru că a obținut un scor foarte/prea mare pentru PSD în alegeri (cel mai mare)
2. pentru că până acum era prea timpurie și nejustificată decapitarea sa
3. pentru că activul partidului a crezut că se pot implementa strategia lui Dragnea și promisiunile lui
4. pentru că „eternul secund” (în umbra mai multor președinți de partid) Liviu Dragnea a învățat perfect lecția „pârjolirii în jur”, (îndepărtând, pe orice cale și cu orice preț, orice posibil rival/succesor în partid). De pildă, l-a trădat pe V. Ponta, l-a decapitat pe S. Grindeanu , a încercat și cu M. Tudose, va face același lucru cu oricine
5. pentru că schimbarea sa nu era nici utilă, până în prezent, și nici ușor de făcut.
De ce ar fi posibilă și necesară debarcarea sa de acum înainte:
1. pentru că prin urmărirea/prioritizarea unei agende secrete/personale a compromis guvernarea PSD, amenințând viitorul partidului
2. pentru că, prin lipsă de soluții, periclitează continuarea guvernării și rezultatul alegerilor viitoare (prezidențiale, europarlamentare, locale, parlamentare)
3. pentru că și-a pierdut credibilitatea, atât la nivel intern, cât și la nivel extern. Strategia lui (tot mai străvezie) este de a câștiga încrederea populației (prin măriri ipotetice și nerealiste de salarii etc.) și a cumpăra bunăvoința americanilor, prin plata unor acțiuni lobby-ste (cum s-a văzut recent)
4. pentru că, inevitabil, s-a format/se va forma o masă critică în PSD împotriva sa, acea parte care s-a săturat să tot tragă ponoase și să tot explice, fără de niciun folos și fără niciun orizont sigur
5. pentru că așa s-a întâmplat cu toți președinții PSD: au fost abandonați brusc, fără preaviz, cu cinism și realism când a fost necesar și când s-a ivit momentul. Amintim de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta. Liviu Dragnea nu-i cu nimic mai special decât ceilalți.
Câtăvreme nu se pune problema renunțării lui Dragnea, renunțarea la el, deși puțin probabilă, pare singura viabilă. Toate celelalte sunt doar improvizații și amânări, care adâncesc criza în societate și în PSD.

Nov 22

Meșterul hoț și mănăstirea ruinată

Posted on by

Select11
Țara-i o clădire neterminată, iar meșterul e un hoț. Guvernarea e o lucrare începută, iar arhitectul, un șnapan. Politica e o iluzie, iar partidul, clubul scamatorilor. În realitate, gândul îmi este la Meșterul Manole, la nevrednicia lui și la lipsa de încredere în propriile mituri întemeietoare. Căci dacă mănăstirea (cea măreață) este țara, meșterul (iscusit) este partidul, sacrificat este poporul, dar edificiul tot nu stă-n picioare, ce mai e de zis? Că nu e bună țara, că nu e bun partidul, că nu e bun poporul și că nici miturile nu mai sunt ce-au fost! Bunăoară, Mioriței, oii noastre celei năzdravane din poveste, în locul unui destin profetic (tragic), îi este hărăzit unul în galantar, căci, spune ministrul Agriculturii, „miticul” Petre Daea, românii nu consumă destulă carne de aia, precum ar merita ovina românească. Aici am ajuns, la atât poate duce azi înțelepiunea noastră „mitică”.
E clar (pentru mine) că se schimbă destinul (și direcția) nației, dar că nu știe nimeni încotro ne îndreptăm.
Lăsând gluma la o parte (că nu-i de glumit), mă tot întreb de ce suntem atât de nesiguri și de vulnerabili, de ce trebuie să stăm cu frica în sân la fiecare mișcare a conducătorilor noștri, de ce e pericol la orice cotitură (oricât de mică ) a istoriei? Spun sincer că nu știu, n-am un răspuns complet, dar pot încerca să găsesc o explicație mai simplă pentru ceea ce trăim de circa un an de zile și care tinde să capete dimensiuni de coșmar.
De ce e defectă „mașinăria românească”, de ce nu funcționează mecanismul de control al puterii, de ce tentația spre abuz a aleșilor nu poate fi domolită și descurajată?
1. Pentru că lecția elementară de democrație n-a fost însușită temeinic de către nimeni în România: „bătrânii” (comuniști) nici n-au vrut s-o învețe, ci doar s-o simuleze și le-a ieșit cum au vrut; „maturii” de azi au fost sacrificații tranziției care au încercat (și au reușit doar parțial) să se adapteze; „tinerii” au avut cei mai proști profesori (de fapte) și cele mai proaste exemple, astfel încât n-au avut de la cine învăța ceva sănătos. Cei dintâi se bucură (și savurează), cei din mijloc se chinuie (între nostalgie și speranță), cei din urmă sunt confuzi și rebeli (fără bază și fără repere)
2. Pentru că bunăstarea, care este un efect al convergenței tuturor libertăților (politice, economice și de exprimare), a devenit o cauză și un scop în sine. Cei care au ajuns înstăriți (prin diverse metode, de multe ori, pe seama celorlalți) nu se simt datori nimănui, nici celorlalți, nici societății, nici sistemului, privindu-și bogăția ca pe ceva imanent; cei care sunt săraci resimt o stare de dependență de alții și au și mai puțină încredere în sistem ca formă de emancipare a lor și a societății. Considerând că nu-și datorează starea (bună sau rea) sistemului, ci calităților proprii, norocului (unii) sau nedreptății și ghinionului (alții), nici unii nici alții nu simt nevoia să contribuie, să apere, să se implice, să perfecționeze. Democrația, dacă există și dacă e bună, să se facă singură sau să fie făcută de alții…
3. Pentru că lipsa de implicare, de interes și de angajament democratic a dat idei noi oportuniștilor puterii, anume, nu de a lecui acest absenteism social și electoral, ci al accentua și mai mult și a-l exploata în folos propriu. Socoteala a fost simplă: cu cât vor merge mai puțin la vot, cu atât mai mult va însemna votul alor noștri, cei dependenți, captivii de serviciu ai oricăror campanii electorale. Cu cât mai puțini (de toți), cu atât mai mulți (ai noștri) e paradoxul care se poate întoarce sub formă de bumerang
4. Pentru că (și) vectorii puterii au intrat într-o dublă captivitate, din care nu au cum să iasă: pe de-o parte, este captivitatea în raport cu propriilor interese (pecuniare, judiciare, de influență, de partid etc.) care nu le permite să facă ce trebuie, potrivit nevoilor țării, contextului intern sau internațional etc.; pe de altă parte, au intrat în capcana propriilor promisiuni, care le-au permis să ajungă la putere, prin mijloace demagogice și angajamente nerealiste, imposibil de pus în practică
5. Pentru că legile justiției, politicile fiscale, măririle de salarii sau pensii și altele, ce par a fi scopuri în sine, nu sunt deloc așa, ci (simple) pretexte pentru satisfacerea celor mai sus, mult mai importante și niciodată mărturisite. De aia se și schimbă cu așa viteză și fără nicio noimă și temei logic. Pentru această categorie de lideri politici, agenda publică (a țării, a nației, a poporului) va fi întotdeauna în plan secund în raport cu cea proprie, indiferent de condiții, de riscuri, de expunere și de pericole
6. Pentru că (de parcă nu ar fi fost îndeajuns) a apărut acest iliberalism al vremurilor tulburi, să-i prostească odată-n plus și pe unii și pe alții. Acesta spune că votul și adeziunea oamenilor sunt mai importante decât democrația, principiile și (chiar) legile. Deci, mai pe înțeles, dacă am obținut votul oamenilor, avem dreptul să facem orice, fără a lua la socoteală dacă este reprezentativ sau dacă a fost obținut corect.
Unde-ați mai pomenit Meșter (Manole) să-și fure noaptea materialele pentru Mănăstire? Unde-ați mai pomenit oaie (Mioriță) năzdrăvană dată la sacrificat?