Sep 07

Cu Halep, la psihiatru?

Posted on September 7, 2017 by Nistor

La câteva ore bune de la dezamăgirea, umilința și furia finalei de la Cincinnati, pierdută de Simona Halep, am ajuns, cu greu, la următorul (auto)consens: doar cei care înțeleg victoriile Simonei, pot explica înfrângerile ei, decisive, repetate și rușinoase. E imposibil să nu fie o explicație general-convingătoare, e imposibil ca între cele două „fenomene” să nu există nicio legătură!
Mărturisesc că am urmărit cu mare atenție și explicațiile Simonei, inclusiv acum, după Cincinnati. Niciodată nu m-au convins și nu pot să nu spun asta. E un amestec străveziu de PR sportiv (universal valabil), marketing de imagine (cum fac toți sportivii) și un pic de psihologie (de anul I de facultate). De fapt, ea nu explică nimic cu adevărat, repetă cam aceleași lucruri, nu aduce nimic nou, necunoscut, nebănuit, vreun secret personal care să explice ceva. Dimpotrivă, ea face eforturi evidente să normalizeze aceste situații penibile, să le facă acceptabile și firești, socotind că dacă ei i se pot părea așa, ar trebui să pară tuturor la fel. Iar argumentele sunt vagi, ambigui, generale, naive, în opinia mea. Bunăoară, încrederea, o valoare atât de des invocată în tenis, pentru Simona Halep e precum un „puf”, o adiere: „E ca în viața de zi cu zi, la fel. Sunt suișuri și coborâșuri în fiecare zi (zâmbește). Dar nu pot să spun că mi-am pierdut încrederea după azi”, zice ea. Explicațiile ei nu trec de această pojghiță subțire a impresiei, a alibiului și improvizației, a senzației de sinceritate inocentă pe care trebuie s-o iei de bună în lipsa alteia mai convingătoare. „Ecce homo” și gata.
Am căutat, de asemenea, să văd ce spun și alții despre acest comportament sportiv-uman (straniu, în opinia mea). S-au format aproape niște șabloane: femeile, îndeobște, o înțeleg perfect și-i împărtățesc trăirile, necondiționat, marșând pe sensibilitatea, emotivitatea și vulnerabilitatea feminină; bărbații, în general, iau în zeflemea aceste fluctuații comportamentale, se enervează pe lipsa de raționalitate, dacă nu cad direct în aranjamente și teoria conspirației. În abordări mai nuanțate, venite din partea unor jurnaliști cu experiență (scriitori), înfrângerile Simonei sunt puse fie pe seama unui „psihic de sticlă” (prăbușire mentală subită), fie pe complexe de inferioritate naționale ancestrale (ce ne împiedică „să-i batem” pe alții), fie pe seama unor racile educaționale înrădăcinate în timp (ce creează bariere mentale insurmontabile). Mai întâi că unele dintre aceste explicații universale se bat cap în cap (deci nu pot fi toate valabile), apoi, există numeroase contraexemple, de sportivi români campioni (mondiali, de pildă), care au străpuns aceste „praguri mentale invizibile”.
Ca să nu mai vorbim că au fost (în ultimul timp) patru meciuri decisive „pentru locul 1 WTA”, foarte diferite între ele și cu explicații care nu sunt interșanjabile. În trei dintre ele, am avut „moment psihologic” (de inversiune), în care Simona, din favorită până atunci (mental, la scor și în joc), se transformă subit în victimă sigură. Duminică seara, scenariul a fost diferit, jucătoarea noastră s-a prăbușit (iremediabil) înainte (parcă) de începerea meciului, cu o jucătoare (Garbine Muguruza) de-a dreptul uimită. A mai șocat un aspect, mult prea evident, să nu fie sesizat (chiar și) de nespecialiști: toți privitorii (comentatorul Digi – cu aer de specialist, Cristian Tudor Popescu – cu țipete disperate la microfon, milioane de telespectatori – plini de năduf, și (peste toți) Daren Cahill – cu pricepere și prezență de spirit), îi spuneau Simonei aceleași lucru simple: ia atitudine, reacționează, nu mai da mingile pe centru și scurte, lovește mai tare, nu te trage în spate terenului etc., fiind clar că Simona își creează toate condițiile pentru înfrângere. Ea, nu și nu!
În ceea ce mă privește, am spus-o public, de mai multe ori, că eu nu înțeleg nici una, nici alta. Nu pricep de unde reușește să scoată Simona acel joc bun, plin de ambiție, determinare și încredere, reușind să bată adversare mai dotate, mai în formă și mai bine clasate, și nu înțeleg cum reușește să le piardă subit pe toate, devenind moale, previzibilă și resemnată. E de neconceput cum reușește să câștige puncte decisive și să ducă meciuri cruciale pe muchie de cuțit (ca un campion autentic) și cum apoi toate aceste virtuți și atitudini unice și inegalabile dispar ca un fum (ca la un ageamiu). Într-o competiție cadru (WTA), în care ai turneu (aproape) săptămânal, vreme de ani de zile, căderile de formă sunt firești (e adevărat), dar miza devine o rutină, pentru a o putea lua drept alibi când vrei. Și apoi, așa cum vedem și în alte sporturi (fotbal), de la un moment încolo, motivația principală nu mai e pur sportivă, ci este indusă de context, de anturaj și de bani.
Dar cum zicea cineva, de ce să ne batem capul cu asta, dacă nu ne convine, nu ne uităm, nu ne enervăm! Nu-i chiar așa:
1. Simona Halep este principalul simbol (sportiv) al României la acest moment, sportivul român cel mai vizibil și cel mai bine clasat. Nu-i nimănui indiferent acest lucru. Nici ei n-ar trebuie să-i fie!
2. Chiar dacă n-am dat niciun ban pentru performanțele ei, nici nu împărțim banii cu ea; în schimb, împărțășim emoții, o încurajăm, o susținem peste tot în lume, suntem părtași victoriilor ei! Nu e o formă de respect reciproc?
Cel puțin pentru aceste două motive, mie îmi pasă, nu înțeleg și aș vrea să găsesc explicații convingătoare!
Acest articol a fost publicat de către cotidianul Monitorul de Cluj din 22 august 2017

Jul 21

Război și Payet

Posted on July 21, 2016 by Nistor

Mai-marii acestei lumi au fixat în crucea verii (poate fără să vrea) două evenimente ce captează, ca întotdeauna, atenția masculinității atunci când e vorba despre întrecere, competiție, înfruntare: în varianta hard, războiul – summit-ul NATO de la Varșovia și, în varianta soft, sportul – finala Campionatului European de Fotbal de la Paris. Și ce mare pricină în asta, veți zice, ce are una cu alta (sau sula cu prefectura). Ei bine, eu zic că are și că acestea sunt un fel de oglinzi în care fiecare nație, popor, individ se poate privi și trage, cel puțin pentru moment, concluziile și învățămintele necesare.
Multe se pot spune după asemenea evenimente reflector și chiar s-au spus deja. La fel de multe însă rămân negrăite, tainice, inexplicabile, provocând neliniști și dureri de cap. Iată (cel puțin) două întrebări la care nu cred că există un răspuns acceptabil: întâlnirea de la Varșovia este un pas înspre pace sau înspre război sau de ce a câștigat Portugalia întrecerea europeană de fotbal. Știți răspunsul? Eu, nu!
Conținutul declarației finale a NATO de la Varșovia se cunoaște, n-a produs nicio mare surpriză, iar întregul summit-ul a stat sub semnul „descurajării”, o formulă diplomatică ce permite „pregătirea de război”, fără a părea o agresiune directă la adresa Rusiei, „fantoma” atotprezentă a întâlnirii puternicilor lumii. NATO va avea trupe pe aliniamentul estic (de la nord la sud), cantitativ și calitativ diferite, după natura împrejurărilor și a implicării țărilor interesate, Polonia și țările baltice (mai mare), pe de-o parte, România și Bulgaria (mai mică), pe de alta. În același spirit, nimeni n-a vrut să facă mai mult în privința Mării Negre, pe nepregătite și fără acordul și implicarea Turciei, lucru despre care se vorbește puțin, dar înseamnă foarte mult. Nici SUA, nici Germania nu vor să încalce voia Turciei, nici măcar Rusia nu întinde coarda în fața unei puteri militare zonale cu aspirații mai mari și neascunse.
Ceea ce m-a mirat a fost „priceperea” analiștilor români de politică externă de după summit-ul în a trage concluzii complete și definitive cu privire la succesul sau eșecul României la Varșovia. Sciziunea în interiorul societății românești este desăvârșită și ea reverberează până acolo unde „părerea” nu înseamnă nimic altceva decât „praf politic” de căpătuială. Arătăm încă o dată, nu doar că nu suntem în stare de „a face ceva împreună”, ci că nu suntem capabili de a avea păreri înțelepte comune în ceea ce privește lucrurile esențiale dintr-o țară, cum sunt pacea și securitatea (nu mai zic „un proiect de țară”). Iar dacă pe noi, summit-ul ne arată „rupți” la interior, pe polonezi îi arată fermi și disponibili, duplicitari și pragmatici pe nemți, buimaci și nesiguri pe francezi, nehotărâți și speriați pe bulgari, încruntați pe turci, profitori pe americani, agresivi și fățarnici pe ruși.
Și cu asta aș părăsi parțial politica (unde totul a mers după plan), întorcându-mă spre fotbal (sau spre circ), unde, cu toate că știu rezultatul finalei Portugalia – Franța, continui să cred că marea câștigătoare este totuși … Franța. N-o să încetez să mă mir (și să mă bucur) cum, timp de o lună de zile, într-o țară țintă declarată a teroriștilor, având de gestionat un trafic de persoane de peste două milioane, din care cel puțin jumătate au fost străini, nu s-a produs nici cel mai mic atentat terorist care să producă victime, într-o situație de vulnerabilitate maximă. Pentru mine (și aș vrea să n-am dreptate), e suspectă această „pax romana” temporară și n-aș vrea să știu nici termenii nici durata ei.
Din punct de vedere strict fotbalistic și psihologic, eu cred că finala a fost tranșată în minutul 9, atunci când a fost „răpus” căpitanul echipei adverse (ieșit din teren 19 minute mai târziu). Faultul lui Payet asupra lui Cristiano Ronaldo a fost declicul și energia care a dus la victoria din final a Portugaliei, o victorie (până atunci) nejustificată și nemeritată. Asemenea lucruri s-au mai văzut, în condiții de mare presiune și de relativ echilibru, diferența să o facă un „mic detaliu” de natură umană, neluat în calcul, apărut accidental în ecuația unui meci având câștigătorul dinainte cunoscut.
A fost din nou, nu pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, cum se întâmplă mereu, dar aproape niciodată pentru noi. De fapt, am și uitat că România a fost la Euro 2016, după o prestație amestecată, neclară și confuză, fără să știm de ce: din vina selecționerului sau a sistemului. Până vom afla, am pus un selecționer neamț, despre care se va spune că e incapabil să înțeleagă fotbalul românesc, ceea ce va fi strict adevărat. Isprăvile acestui European nu țin (nici acum) de noi, nici de Rusia, de pildă, (care s-a făcut de râs), nici măcar de Germania, Spania sau Italia, marile forțe fotbalistice ale lumii. Unii ar zice că a fost Europeanul Albaniei, Islandei și Țării Galilor, musafiri rari la asemenea ospețe.
Eu cred că a fost „afacerea” lui Fernando Santos, antrenorul portughez care, într-un arc de cerc peste ani, restituie Portugaliei, într-un mod nu tocmai echitabil, un titlu european luat acesteia, pe nedrept, în contul Greciei, pe când antrena această echipă. E adevărat că adversarii n-au nimic de înțeles din asta, spre uimirea și furia nemăsurată a „cocoșului galic”, mai ales.
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016

Jul 08

„Lezione di Conte”

Posted on July 8, 2016 by Nistor

Luat de valul meciurilor, mă pregăteam să scriu că avem parte de un Euro 2016 liniștit și mediocru. Liniștit în sensul că n-au fost atentate teroriste și consecințe tragice ale acestora, iar mediocru pentru că, în ciuda agitației suporterilor și a unor surprize de răsunet, calitatea fotbalistică (în formula cu 24 de echipe) a fost una modestă. Și mă pregăteam să scriu asta tocmai când am văzut știrea despre dejucarea unui posibil atentat terorist (cu mașină capcană) lângă Stade de France. Sigur că dacă excludem confruntările dintre suporterii diferitelor echipe, consemnate în prima săptămână competițională, putem spune că „nu s-a întâmplat nimic” față de ce se întrevedea sau față de ce ar fi putut să fie. Să nu ne grăbim (să cobim) și să credem nu atât în „înțelepciunea teroriștilor”, cât în vigilența forțelor de ordine. Și să mai nădăjduim că „pacea” acestor zile n-o datorăm vreunei înțelegeri obscure cu efect întârziat.
Cu fotbalul și performanțele competiționale e o altă poveste. Cu tot dragul pentru o competiție lărgită (ce a permis României să fie și ea în Franța), fotbalul s-a diluat simțitor cu 24 de participante și nu e normal ca o echipă (fie ea și Germania) să ajungă în sferturi fără să primească gol. Fie unele echipe sunt prea puternice (și atunci să se bată între ele), fie celelalte sunt prea multe și prea slabe pentru a menține nivelul competițional în limite rezonabile. Degeaba vedem România acolo, dacă are o echipă șubredă (mai mult ne ofticăm și enervăm) și degeaba sunt multe meciuri de văzut, dacă sunt modeste și neplăcute la vedere. S-a putut observa că nivelul de mobilizare și motivația au fost mediocre în cazul multor echipe și a trebuit să se ajungă în fazele superioare pentru a spori calitatea jocului. Nu vreau să nominalizez echipe sau jocuri, dar cine a urmărit știe și înțelege despre ce e vorba.
E evident că s-a lucrat pe o rețetă financiară (deci pentru bani), dar „chibiții” care n-au văzut meciurile pe stadioanele din Franța vor rămâne cu puține amintiri sau nu multe foarte plăcute. Chiar dacă vin „minerii” din Țara Galilor și ne uimesc pentru o seară sau două, chiar dacă vin „pescarii” (pe vreun vas sau banchiză) din Islanda, ca să ne spună că și ei există (fotbalistic), un campionat European nu poate trăi (doar) din asta. „Sarea și piperul” vor fi marile forțe fotbalistice, evoluția confirmând adevărate tipare comportamentale: eliminarea (timpurie) a Angliei, constanța înspăimântătoare a germanilor, pragmatismul atestat al italienilor, tribulațiile nesfârșite ale francezilor, plictisul rafinat al spaniolilor etc. Atracția, plăcerea, adrenalina, suspansul și „dulceața” microbistului tot de la aceste echipe vin și de la meciurile lor. A ținut să ne-o demonstreze, din nou, Germania-Italia, această finală înainte de termen.
Câteva observații cu valoare de adevăr pentru Euro 2016 și nu numai:
 Ca să câștigi un trofeu fotbalistic la nivel de echipă națională, trebuie să treci de Germania și/sau Italia, indiferent în ce fază le prinzi. E piatra de încercare!
 Spania, performera ultimilor ani, a obosit de victorii și trofee; s-a văzut la Mondial (2014), e și mai clar acum, trebuie să schimbe ceva sau, pur și simplu, să spună „merci” și să lase și pe alții să câștige
 Franța rămâne o carte deschisă, alternând jocul prost, cu norocul și cu evoluția strălucitoare. În mod normal, după un meci bun (cu Islanda), vine unul prost (cu Germania). Vor trebui să prindă cea mai bună zi a lor pentru a elimina pe nemți în semifinală. Și să țină cont că Germania încă n-a apucat „să joace bine”, că o face, de obicei, în semifinală și finală
 Echipele din linia a doua valorică la Euro 2016 (Croația, Polonia, Belgia, Anglia etc.) au dovedit că n-au suflu și că nu știu să-și dozeze efortul și concentrarea pentru a atinge performanța supremă. Fie se tot pregătesc (până e prea târziu), fie dau totul prea repede (într-un meci sau două)
 Semnul de întrebare rămâne Portugalia care a păcălit fotbalul, până acum, în toate felurile posibile. Paradoxul e că ea știe și poate să joace la nivel înalt. S-ar putea s-o facă (să câștige tot) sau nu (să se facă de rușine ). Nu galezii vor hotărî asta și nici CR7, ci zeul fotbalului
 Vreo zece echipe ar fi putut sta liniștite acasă, n-au arătat nimic căci n-au nimic de arătat la pretenții mai mari (România e pe lista neagră)
În fine, paradigma cea mai puternică de până acum a fost oferită de Italia, după eliminarea din sferturi cu Germania. Prezenți la Euro cu o „jumătate de echipă” (s-a spus, cea mai slabă din istorie), fără atacanți de mare valoare și cu cei mai buni mijlocași lăsați acasă (accidentați), Italia n-a încetat să uimească de la primul la ultimul meci. Când toți se așteptau „să tragă mâța de coadă”, „squadra azzura” a bătut, fără drept de apel, Belgia (marea speranță), a eliminat fără recurs Spania (marea favorită) și se contura ca singura care poate elimina Germania (spaima competiției). Toate posibile datorită antrenorului său Antonio Conte. De fapt, presa peninsulară vorbește despre renașterea fotbalului Italian după modelul Conte, făptuitor al unor adevărate miracole de motivație, abnegație, muncă și devotament.
„La lezione di Conte” (Gazzetta dello Sport) e una în cinci părți: organizare, concentrare, muncă, spirit de echipă, pragmatism. Nimic de adăugat.
N-ar fi rău să se audă și în Ferentari-ul fotbalului românesc.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 iulie 2016

Jul 31

Din „cotlonul” englezesc, pe „coclaul” franțuzesc

Posted on July 31, 2015 by Nistor

Mi-am făcut un obicei (și vreau să-l păstrez) din a nu lăsa să treacă luna iulie fără a scrie măcar un rând despre două competiții sportive cu titlu de „regaluri” și mai mult decât atât. Din punctul meu de vedere, Wimbledon-ul englezesc și „Le Tour de France” fac parte din categoria evenimentelor de inspirație culturală, trecând, demult și în moduri diferite, granița ce desparte adrenalina competiției sportive propriu-zise de desfătarea oferită de actul cultural în sine. Obligatoriu, Wimbledon înseamnă tradiție și reguli, conservatorism și eleganță, excepționalism și ștaif, valori suprapuse, manifestate englezește, pe verticală. De partea „turului”, stă, de asemenea, tradiția, nesfârșitul, itinerariul (cu istoria) fără cap și fără coadă, în formula alăturării, a adăugirii unui traseu, lanț de imagini, ca-ntr-un album al frumuseții naturale îngemănate cu lucrarea unui gigant maestru francez, arhitect și artist fără seamăn. Dincolo de asta, e competiția sportivă ce atrage ca un magnet sute de mii de spectatori, înșirați în tribunele „All England Club” sau pe traseul cățărărilor din Alpi sau Pirinei, și miliarde de telespectatori, ce trăiesc, prin „surogatul” micului ecran, ca și cum ar fi acolo, cu privilegiul omniprezenței, al detaliului infinitezimal și al replay-ului.
Anul acesta, ca bonus, iulie ne-a oferit un interludiu fotbalistic prin „Copa America”, din care eu am rămas cu două amintiri. Întâi de toate, competiția „nebuniei fotbalistice” sud-americane a fost câștigată, în premieră, de către Chile, în care (nu mă pot stăpâni să nu spun) au jucat doi titulari juventini (Arturo Vidal și Mauricio Isla), o echipă bună, dar bine susținută atât de către public, cât și de către arbitri. Restul l-au făcut din teren, cu destulă convingere și strălucire, Claudio Bravo, Gary Medel, Jorge Valdivia, Alexis Sanchez și celelalte vedete chiliene care au depășit și mai mari staruri ale palidei Brazilii sau nenorocoasei Argentine. A doua pildă a fost oferită de către Lionel Messi, care a arătat că familia „adoptivă” (Barcelona) face mai mult decât familia „naturală” (Argentina), iar pus sub presiune, copilul „de suflet” a amenințat că abandonează casa familiei de naștere. Sper ca să nu fie decât o vremelnică dispută între părinți și copii, iar Argentina lui Messi să apuce să ia un trofeu cu el în teren.
Întorcându-mă la Wimbledon 2015, ediția care a dat „hong”, din nou, „federaliștilor” (vorba maestrului Radu Cosașu), printre care mă număr, a stat sub semnul unei (plăcute) dileme „federeriene”: Roger a mai jucat o finală la Wimbledon sau Federer a pierdut încă o finală la Wimbledon. Chiar dacă vor spumega răutăcioșii, când vine vorba despre tenis și despre omul „născut” în dreptunghiul magic, orice comparații și argumente sunt de prisos. Nu simți nevoia de a spune ceva nici dacă Federer l-ar fi învins pe Djokovici în finala din acest an, nici dacă a pierdut finala, după o semifinală genială câștigată cu Andy Murray. Îmi place însă să-mi amintesc (ceva uman) ce-a spus Roger Federer în urmă cu câțiva ani, că va mai juca tenis până când fetele sale (gemene) vor înțelege ce face el pe teren. Îmi place să cred că va mai juca (o pun de la mine) până când băieții lui (tot gemeni) vor înțelege ce a însemnat el pe terenul de tenis. Nu spun și nu cred că Federer nu vrea să câștige cel de-al nouăsprezecilea titlu de Grand Slam (bătându-și propriul record), dar nu cred că joacă mai ales pentru asta. Vom înțelege asta atunci când totuși se va retrage și când vom vedea ce lipsește. Până atunci, jocul supraviețuiește prin Nole Djokovici, care, în momentul maximei sincerități de după finala din acest an, a spus că nu ar fi atins niciodată nivelul de tenis pe care îl joacă acum dacă nu ar fi existat Federer. De cealaltă parte a paradigmei e, din păcate, Rafael Nadal, luptătorul, mercenarul, „pușcașul marin”, pentru care, în acest an, se pare, „unchii și mătușile” au încurcat brațele, articulațiile, loviturile și substanțele și a ieșit repede din cărți.
Pentru mine, ”Turul Franței” din acest an (atât cât l-am putut urmări printre proiecte), dincolo de splendorile imagistice, rămâne unul cu „miros urât”. Dar, o spun că toată jena, mirosul nu e cel „nobil”, de transpirație de cățărare „haut categorie”, ci e putoare de urină aruncată, la propriu, în capul și pe fața lui Chris Froome, câștigătorul net al acestei ediții. Aruncatul cu „pișat”, semn inconfundabil al dopajului în sport, e unic în istoria ciclismului și a turului, desi au fost prinși cu dopaj, printre alții, legenda franceză Richard Virenque, neamțul Ian Ulrich, „piratul” italian Marco Pantani, „împăratul turului” Lance Armstrong, „il pistolero” spaniol Alberto Contador și mulți alții, aproape toți marii. Cu toate astea, niciunul n-a avut soarta lui Froome, sportiv încă nedepistat pozitiv de un control antidoping. Înțelegem doar că e un semn de premoniție a publicului și o chestiune de timp până la confirmare.
Ce e trist e că nicio interpretare a gestului nu e favorabilă nimănui, e un semn absolut de maculare. Prin agresivitate, trivialitate și urâciune, el descalifică publicul sportului, indiferent de adevăr, de așteptările și convingerile spectatorilor. Prin semnificație, el descalifică întrecerea sportivă, pe competitori și organizatori deopotrivă. În aceste condiții, cu greu mai putem vorbi despre altceva.
Acest articol a fost publicat și în ziarul Monitorul de Cluj din 28 iulie 2015

Jun 04

„U”, o chestiune de principiu

Posted on June 4, 2015 by Nistor

Cel mai greu în ziua de azi (unii ar fi spune imposibil) e să ai, să impui și să păstrezi principii. Pare aproape firesc într-o lume în care prevalență au banii, puterea, învârteala materială, cariera cu orice preț și din astea. Dar principii înseamnă nu doar să gândești și să faci doar ce scrie la carte, ci să-ți respecți propria ființă, să ai puterea să crezi în aceleași lucruri (împotriva simțului comun), să crezi în aceleași idei (când nu-ți aduc folos), să-ți permiți să simți și să păstrezi afecțiune pentru ceva (când altora li se pare ridicol, nemeritat, depășit, lipsit de sens, durată, viitor etc.). Căci pentru unii, iată, și afecțiunea, atașamentul și devoțiunea au devenit un lux, pe care ți-l poți permite sau nu.
Ce a fost finala Cupei României la fotbal din 2015 („U” Cluj – „Steaua”: 0-3) decât o clară, severă și elocventă demonstrație de principii. Căci altceva n-a fost și nici nu putea să fie. Așa-zisa „Steaua” (o pun între ghilimele, fiindcă Steaua e „fără nume”), vezi doamne, a câștigat tot ce se putea în acest an, trei trofee. E campiona! N-am văzut de când sunt un triumf mai jalnic: campionatul a fost câștigat cu patronul în pușcărie (Gici Becali), iar președintele clubului (Mihai Stoica) e și acum întemnițat, amândoi „de competența” DNA; Gâlcă, antrenorul, e un fel de „anti”, ciufut și rigid, „mlădios” ca un „par de fasole” și atrăgător ca o mătură; clubul și-a pierdut nu doar aura, numele și palmaresul, ci și stadionul și, în acest an, încet-încet, și publicul; echipa e un fel de „varză à la București”, cu „vedete” pe bancă și debutanți titulari; echipa nu joacă fotbal, se chinuie, se „screme”, se dă de ceasul morții, dezamăgind fanii, spectatorii, specialiștii, iar finalul de campionat a fost un thriller de doi bani. Dar așa-zisa Steaua e doar vârful aisberg-ului. Să le numărăm, coane Fănică, pe scurt: locul 2 (ASA Tg.-Mureș) e, se pare, falimentară „avant la lettre”, de pe locul secund, n-a așteptat să câștige trofeul, ca Unirea Urziceni, înainte de-a se dezmembra, sau pe aproape, ca Otelul Galați și CFR Cluj; locul 3 (Astra Giurgiu) are și ea patronul la „zuchthaus” (adică la zdup), venit și el în fotbal ca să-și diversifice arta/aria fraudării statului și a spălării banilor; pe locul 4 e o echipă (CFR) fără patron, fără bani și fără … nu mai știm ce, iar pe locul 5 e CSU Craiova, o echipă … cu primăriță ambițioasă foc, cu susținere politică și cu stadion făcut de guvern, dar fără istoric, sare, piper și public; Petrolul (locul 6) are și ea patronul moral (primarul) la temniță, iar Dinamo (locul 7, cel mai slab din istoria clubului) este în procedură de faliment financiar, de imagine, de public. Și uite așa, pe la locul 8, ajungem la o cvasinormalitate, cum ar fi FC Botoșani, un club de „mare tradiție” în liga I, și la locul 10 (CSMS Iași – nu știu ce înseamnă), de unde se vede că acum „Moldova e fruncea” la fotbal. Despre Viitorul (și atât) știm că e echipa lui Hagi care a jucat, ca întotdeauna, în liga lui și nu se amestecă cu ceilalți decât întâmplător și conjunctural. Pandurii, echipa sindicatelor minerești ale lui Ponta, are viitor (stadion) până la viitoarele alegeri, apoi vom vedea, iar inafara retrogradatelor (șase, despre morți numai de bine) a mai rămas Chiajna, clubul cu nume de … Doamnă, echipa urmărită de circa o sută de bețivi, bătrâni, copii și câțiva oameni din comună întorși mai devreme de la munca câmpului.
În țara orbilor, chiorul ar trebui să fie rege. „U” Cluj nu e rege, ci regina retrogradatelor, a tuturor cauzelor comune pierdute cu sublim rafinament, a „iubirii” imposibil de înțeles dinafară. Dacă la celelalte mai găseai câte o umbră de ceva, „U” Cluj e clubul care, la acest moment, la propriu, nu mai are nimic: nici patron (urmărit general), nici bani sau sursă de finanțare, nici jucători, nici antrenor, nici viitor și nici promisiuni de luat în seamă. Ei bine, această echipă, târâtă vreme de ani buni prin toate bolgiile fotbalului, salvată de inspirația vreunui antrenor, de TAS sau de mila divină, această echipă din care n-a mai rămas decât sufletul, condamnată și retrogradată de drept, ajunge dramatic în finala Cupei României. Ca să ce, oare? Ce să caute, pe cel mai mare stadion al țării, într-o reprezentație „de gala” (nu știm a cui), o echipă „ruptă-n fund”? Cred că această întâmplare miraculoasă a vrut să arate și proștilor, tâmpiților, hoților și otrepelor din federație și din „lumea fotbalului” care este viitorul acestui sport din România: fotbalul este un joc pentru public, pentru gustul, plăcerea și satisfacția lui. Este, da, și o afacere mare care trăiește din banii pe care acest public doar este capabil să-i producă, cu voia sau fără voia lui. Restul sunt hoții, „mișmașuri” și spălări de bani, lipsite de viitor și pe care, mai devreme sau mai târziu, le așteaptă DNA-ul la ușă.
Galeria lui „U” Cluj a făcut această demonstrația sublimă pe cea mai mare scenă fotbalistică a țării, a afirmat un principiu, mai important decât trofeul Cupa României și decât o victorie cu pseudoSteaua. Mai mult de atât nu putea face Clujul fotbalistic pentru București, deocamdată.
Concluziile se trag de la sine. În registru rational-dramatic, cum că „există o galerie ce merită echipă, club, conducători și investitori de măsură”, al celui mai mare „PRET TIN” din galeria lui „U”. Și în registru hâtru-ironic al unui scriitor „nepretin” (Radu Paraschivescu), care se întreba dacă galeria a însoțit pe „U” Cluj la București sau dacă „U” Cluj a însoțit galeria la meci. Pe cât de frumos spus și de adevărat, pe atât de tragic și de nefiresc.
Articolul a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 2 iunie 2015

May 14

Șansele lui „U”

Posted on May 14, 2015 by Nistor

Scriu destul de rar despre sport, cu toate că sunt amator și cunoscător de sport și aș avea ce scrie. Scriu și mai rar despre „U” Cluj, cu toate că sunt suporter vechi al echipei (de la 13-14 ani) și, de bine sau de rău, este tot timpul ceva de spus despre „U”. O regulă nescrisă a jurnalismului însă zice să nu scrii niciodată despre rude, prieteni sau dușmani, pentru că nu vei fi capabil să te păstrezi între niște limite de obiectivitate, punct de vedere care are valoare și interesează publicul mai mult decât gusturile, ideile și simpatiile celui care scrie. Așadar, e bine să te abții, dar, pe de altă parte, pentru orice reguli există și excepții. Situația lui „U”, cu trei etape înainte de încheierea campionatului, starea în clasament a echipei, moralul acesteia, situația financiară a clubului și cea judiciară a patronului/finanțatorului au dus lucrurile către o stare inacceptabilă de paroxism al absurdului. Dacă ar fi s-o spun așa, aș zice că e greu să taci, e greu să te abții, dar nu se mai poate! S-o luăm pe puncte.
1. De când și în România fotbalul e pe bani (cu unele excepții), „U” Cluj a fost mereu în criză, n-a avut lipici la bani, n-a avut finanțatori serioși, n-a avut patroni care să urmeze un proiect și să investească serios și pe termen lung. A avut, mai degrabă, sponsori, oportuniști de durată sau de ocazie, profitori de circumstanță sau, pur și simplu, escroci. „U” Cluj a fost furată mereu, ani de zile, și pe dinăuntru, și pe dinafară; uităm asta câteodată, dar ne aducem aminte din când în când în momente de disperare.
2. S-a încercat de atâtea ori diverse soluții de revenire la normalitate (cel mai adesea sub presiunea suporterilor) și s-au înregistrat tot atâtea eșecuri, încât nici ideea unei noi încercări nu mai are adepți și nu mai stârnește încredere. Privitul înapoi ne înspăimântă, privitul înainte ne înfioară, mergem fără orizont, cu privirea în pământ să nu vedem ce-ar putea să urmeze.
3. Doi ani la rând am asistat la adevărate „miracole”, echipa s-a salvat când nimeni nu-i dădea nicio șansă, cu foarte mulți dușmani în jur și cu foarte puțini prieteni în preajmă. Ca paradoxurile să fie complete și gluma proastă la maxim, e posibil ca echipa să retrogradeze acum, într-un sezon la începutul căruia își propunea să ajungă în cupele europene. Poate că s-a uitat asta. De la sublim la ridicol, nu-i decât o idee.
4. În trei ani de zile, cel puțin, s-a lucrat cu vreo 5-6 echipe, jucătorii au fost schimbați, de câte două ori pe an, în vară și în inter-sezon, precum „țiganii schimbă caii”, cum se spune între geambași. N-a funcționat nicio secundă decât criteriul financiar, era adus să joace doar cel care acceptă un salariu mic și nu pune condiții. Au jucat altfel pentru „U” (iar unii au făcut-o chiar bine, uimitor, de toată laudă), jucători în criză, jucători fără contract, anonimi, jucători disperați să prindă ligă, să se reabiliteze, din țară și de afară, practicându-se un mercenariat nemilos față de club, suporteri, jucători, tradiție etc.
5. Administrația locală (în speță, Consiliul Județean) părea că se implică, a făcut un stadion frumos, dar se dovedește că au făcut-o pentru ei (pentru profit electoral, pentru istorie), nu pentru echipă și nu pentru fotbal, deși eu știam că pe un stadion se joacă fotbal, nu se fac curse de câini, cocoși sau spectacole (fără a le exclude și pe acestea). Pe de altă parte, cealaltă administrație locală (Primăria) pare a fi pierdut hățurile din mână, de teamă sau din derută și că și-a „luat mâna” de pe club. Oamenii serioși care au fost pe acolo și care au încercat să facă ceva, s-au retras. Mai tragem încă o dată concluzia că se nu poate!?
6. Pentru foarte multă lume iubitoare de fotbal din Cluj, actualul patron/finanțator, Florian Walter, a fost de la început și până azi, o „vinitură”, cum se spune pe-aici, un „străin” venit să facă afaceri, care n-au prea ieșit, sau un escroc, venit să fure și la Cluj, vom vedea. Statutul său ambiguu, venitul-plecatul-revenitul, tăcerea misterioasă cu care s-a înconjurat, lipsa continuă de bani, lipsa de transparență în toate deciziile manageriale, administrative și fotbalistice au creat senzația că „U” este o „gaură neagră”.
7. Echipa a pierdut la Ploiești, nu știm de ce, nu înțelegem de ce, ca multe altele. Ca să se salveze încă odată de la retrogradare, ar trebui să câștige următoarele trei meciuri. Posibil e orice, cum am văzut, dar e oportun și folositor? În aceeași măsură, incertitudinea persistă dacă echipa va retrograda. Falimentul, insolvența, procedurile judiciare ar putea duce clubul în orice direcție, inclusiv în neant.
8. Dispariția, cel puțin temporară, a lui Florian Walter, cercetarea lui în fapte penale extrem de grave și posibilitatea de a fi arestat pune capac pe situația de la „U”. Parcă era exact ce lipsea.
9. Cu umilința disperatului, parcă am mai vrea un miracol, fie ce-o fi, dar unul „bun”! Și dacă tot am zis și m-am rugat, atunci să fie unul care să folosească la ceva. Să nu mai prelungească agonia cu încă o „ediție”!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 12 mai 2015

Mar 24

Derby-ul thriller

Posted on March 24, 2014 by Nistor

2014-03-23_MADRID-BARCELONA_02-Optimized.v1395610013

Înfruntarea intergalactică din acest an dintre Real Madrid și FC Barcelona a fost ca un film bun. Numesc film bun, printre altele, pe acela ale căror evoluție și final nu pot fi anticipate, surprinzând cadru-cu-cadru, în mod natural, spectatorul. În acest caz, orice intuiție sau pronostic se dovedesc eronate și meschine, raportat la generozitatea, autenticitatea și profunzimea capodoperei. Aproape de la sine, deși nu era obligatoriu pentru un spectacol de calitate, meciul s-a transformat, dintr-o dramă clasică cu accente tragice, (și) într-un film de suspans.

În filmul bun, reușita se datorează actorilor, scenariului, luminii etc. dar, mai ales, maestrului regizor, stăpânul absolut al tuturor lucrurilor. Real – Barcelona, e spectacolul cu mai mulți regizori, dintre care cei mai importanți sunt tradiția, mândria, ambiția și apoi antrenorii. Binențeles că niciodată vedeta, starul, n-a fost și nu este neglijat, doar că existența intră în rețeta din oficiu, este presupus de la sine, atât în superproducția filmică, cât și în megaproducția fotbalistică.

Filmul lejer propune soluții facile și creează așteptări stereotipe, câteodată happy end previzibil și trândav, altădată frustrare irațională și inaccceptabilă. Filmul de calitate își este sieși suport, oferind explicații și soluții incitante și acceptabile pentru public. El Clasico din acest an a sfidat aproape toate tiparele cunoscute pentru un meci de fotbal: pierde cine dă primul gol (ca pe vremuri, în finala campionatului mondial de fotbal); câștigă, neapărat, cine dă primul gol (ca în derby-urile clasice); e favorită obligatorie echipa ce joacă acasă; arbitrul nu greșește, ci favorizează o singură echipă; într-un meci, o răstunare de scor e suficientă; ascendentul moral e decisiv pentru victorie și cîte și mai câte. Praf s-au făcut toate, lăsându-ne pe toți, suporteri „galactici” și ”extratereștri”, cu gura căscată, dar cu un sentiment de sațietate și de acceptare a destinului.

Filmul bun e problematic, creează ecouri și lasă întrebări fără răspuns. La fel face și spectacolul fotbalistic exemplar. Rețin pentru acest meci o singură dilemă, deloc ușoară. Anume, cui se datorează, în fond, acest potop de goluri (șapte, scor final 3-4), orice s-ar zice, neobișnuit pentru un derby cu asemenea pretenții? Forței și valorii atacanților sau slăbiciunii și erorilor apărării celor două echipe. Nu vreau să stric frumusețea acestui meci, pe care îl consider thriller-ul perfect, cu niciun răspuns. Mă bucur să spun doar că așa trebuia să fie.

Mar 16

„M-am decis să salvez „U” Cluj de la retrogradare”

Posted on March 16, 2014 by Nistor

Mă grăbesc să adaug că afirmația de mai sus nu e un citat, ci un autocitat și nu e o invenție, e purul adevăr. Însă, văzând că nimeni nu-și asumă o asemenea responsabilitate, nici patronul Florian Valter, nici unul dintre cei doi antrenori (Mihai Teja și Ionel Ganea), nici căpitanul de echipă și nici altcineva, m-am decis să o fac eu. Având în vedere că o dată mi-a ieșit, am să demonstrez, în cele ce urmează, că angajamentul nu e lipsit de acoperire.

Punctul de sprijin este unul foarte solid: ca microbist „profesionist” musai trebuie să fii superstițios, altfel nu se poate. Modelul ideal de comportament în această privință îl oferă sportivii înșiși, neexistând unul serios care să nu fie, cel puțin un pic, superstițios. Aici exemplele din viața reală bat, de departe, orice imaginație, căci pentru sportivul supus atâtor variabile, generate de zodie, de necunoscut, de noroc, de hazard etc., nu există un reper mai stabil decât superstiția. De cele mai multe ori, aceasta e mai importantă decât talentul, pregătirea, ambiția, antrenorul, patronul, salariul, decât orice altceva. Modurile de manifestare și insinuare a superstițiilor sunt foarte diverse, atât pe „orizontală”, cât și pe „verticală”. Există superstiții cantitative și superstiții calitative. Unele privesc viața în întregul ei: cum, când și unde te trezești, cum și când te dai jos din pat, ce și când mănânci, cum ieși din casă și pe ce parte te culci seara. Altele țin numai de viața sportivă: ce chiloți iei pe tine, dacă îi porți normal sau pe dos în ziua meciului, ce ghete încalți și ce culoare au, cum pășești la stadion și pe teren, câte cruci îți faci și când, mergi sau nu la biserică în ziua meciului etc. Unele sunt în stare brută și foarte vizibile, altele, dimpotrivă, foarte rafinate și extrem de discrete, ascunse de ochii publicului. Să ne amintim doar de Anghel Iordănescu și de obiceiurile sale sau de Rafael Nadal, cu „ritualul sticlelor cu apă” și cel al ”trecerii liniei de tușă”, întotdeauna cu același picior. Printre milioane de alte exemple posibile, să amintim că există și superstiții colective sau „în masă”, cum este cel al hocheiștilor din NHL, care nu se bărbieresc niciunul pe toată durată play-off-ului, adică câteva luni. Dacă sportivii pot, suporterii de ce n-ar putea?

Personal, am constatat, de ani de zile, că, de fiecare dată când merg eu la meci, „U” Cluj pierde acasă. Nu exemplific că ar fi plictisitor, dar așa e. Am încercat să „păcălesc” superstiția, s-o fac „să uite”, am lăsat să treacă perioade de timp, ba mai lungi, ba mai scurte, orice tertip am încercat, n-a ținut nicicum. Cum mergeam la meci, pac, înfrângerea. Mi-am dat seama clar că nu mai poate fi o întâmplare și a trebuit să mă responsabilizez, dacă țin sau nu la echipă, dacă e bine sau nu să mă mai duc la meciuri. S-a epuizat și faza cu excepția care întărește regula, căci am prins și o victorie, anul trecut, cu 3-1, urmată inevitabil de revenirea la matricea obișnuită. Astfel că returul campionatului trecut l-am văzut, în cea mai mare parte, la televizor și, după cum s-a văzut, a fost cu noroc, căci „U” Cluj s-a salvat de la retrogradare. Sigur că meritul principal i s-a datorat, după cum am și scris, antrenorului de atunci, Ionel Ganea, dar mi-a plăcut și-mi place să cred că și mie. „Schema” a ținut în campionatul trecut și „miracolul” s-a produs. Văzând însă și tot văzând că echipa pierde în acest campionat și dacă nu merg eu la meci, m-am gândit ce-i de făcut. Hai să încercăm „pe invers”, mi-am zis, și am făcut imprudența să merg sâmbătă la meciul cu Dinamo. Mare greșeală, mare pedeapsă pentru mine, atât ca scor, cât și ca meci și spectacol. N-am văzut de mult o primă repriză atât de proastă, cu atât de multe erori, tehnice, tactice, umane, fotbalistice și de toate felurile. Doar galeria, mai bine zis galeriile, au fost la înălțime. Dar m-am lecuit, din toate punctele de vedere, am luat decizia de rigoare și știu ce trebuie să fac pentru a salva și acum echipa de la retrogradare. Nu e plăcută decizia, n-am luat-o cu inima ușoară, sper din toată inima să „țină” și că, odată și-odată, să scap de acest „blestem”. Poate în campionatul viitor, dacă va fi să fie în Liga 1.

Mar 08

Unde a greșit Gică Popescu

Posted on March 8, 2014 by Nistor

Dacă „Dosarul transferurilor” este o colecție de „bombe”, atunci, din cele opt, cazul Gică Popescu este „bomba” cu schepsis. Nimeni nu s-a mirat că frații Becali au ajuns la pușcărie, n-a fost o surpriză că George Copos sau Cristian Borcea au ajuns după gratii, la fel, ceilalți șefi din fotbal. În fine, pe Mihai Stoica te mirai să nu-l bată cineva cu parul, dar mai degrabă pentru nesimțire și tupeu, nu pentru corupție. Dar Gică Popescu? El părea din filmul fotbalului, din cel al „generației de aur”, al competiției de înalt nivel și performanță. Când colo, iată-l și pe el „în lot”, printre „titularii” pușcăriei. Adevărul este că tot ceea ce a făcut Gică Popescu după renunțarea la fotbal nu cadrează deloc cu statura ridicată în carieră. De aceea, fotbalistul și omul nu trebuie judecați laolaltă, nici de aceeași ochi, nici cu aceeași măsură. Pe scurt, pe cât de valoros, de merituos și de galonat a fost jucătorul Gică Popescu, pe atât de neinspirat și de anost a fost impresarul, omul de afaceri și managerul cu același nume. Nu rețin niciun transfer de senzație, o descoperire sau vreo ispravă în zona impresariatului, n-a făcut „gaură în cer” la Târgoviște, nici mari afaceri și, mai ales, n-a ajuns președinte FRF, ținta sa supremă. Pe de altă parte, nu era obligatoriu ca marele fotbalist să fie „la fel de mare” după aceea. Mulți dintre „marii foști” nu simt neapărat nevoia să exceleze în altceva, ca antrenori, ca impresari sau ca manageri. Pe unii, pur și simplu, nu-i interesează (se mulțumesc cu banii), alții nu se consideră sau nu sunt potriviți pentru alte activități asociate fotbalului. Dar asta o înțeleg ei de capul lor sau le spune cineva mai deștept, iar ei au înțelepciunea să-l asculte. Unii nu ascultă de nimeni, fac ce vor ei și ajung bețivi și derbedei, vezi Paul Gascoigne, alții își urmează chemarea și ajung și mai mari, vezi Michel Platini. Și la noi sunt destule exemple. Cu toate astea, nu lipsa de viziune sau de adecvare, nu alegerile profesionale, făcute la un moment dat, sunt reproșul de căpătâi ce li se poate aduce acestor foste mari glorii sportive. În fond, i se poate întâmpla oricui. Marea greșeală a lui Gică Popescu vine din altă parte.

Fotbalistului născut în Calafat i-a mers bine până s-a servit de calitățile native, fizice, talent fotbalistic și cel „oltenesc”, de lider. De celelalte, bani și transferuri, în tot acest timp, s-au ocupat, prin delegație, frații Ioan și Victor Becali. Ar fi ajuns „Baciul” atât de mare, la FC Barcelona, de exemplu, fără sprijinul, asistența și relațiile acestor impresari? Greu de spus, posibil, nu. Dar, profesional și moral vorbind, cât de îndatorat și până când trebuie să-i rămână jucătorul impresarului său? Aici e zona sensibilă a profesionalismului neluat în seamă de niciuna dintre părți. Căci, la drept vorbind, transferul bun este o afacere de tip win-win (cu dublu câștig) și nu ceva cu „veșnică recunoștință”. Gică Popescu nu era o „marfă proastă” pe care s-o vândă Becali la suprapreț pe „piața neagră”. Și totuși! După agățarea ghetelor în cui, multimilionarul în euro Gică Popescu nu s-a făcut nici antrenor, nici manager, nici altceva decât …impresar. Pentru mine a fost clar de atunci că nu lui, ci fraților Becali le folosește această nouă ipostază, ei aveau nevoie de imaginea, seriozitatea, faima și relațiile lui Gică Popescu. Nu cred că am fost singurul și e imposibil ca cineva din anturajul fotbalistului să nu-l fi prevenit în această privință. Pe de altă parte, e de crezut ca marele fotbalist să nu fie la curent cu „metodele” de lucru ale fraților Becali, adică ilegalități, evaziune, corupție, înțelegeri „la negru”? Cert este că din recunoștință, „din obligație”, din lipsă de curaj, din lăcomie sau din lipsă de judecată (adică prostie), Gică Popescu „căpitanul” a cedat „banderola” impresarilor săi. Nu mai contează ce a crezut Gică Popescu atunci (despre foloase sau pericole), contează că el n-a fost bun ca impresar și, mai ales, că s-a „înhăitat” cu frații Becali, a intrat într-o „categorie” inferioară și a fost asimilat acestei lumi, de factură interlopă, de care nu l-a mai putut desprinde nimeni, nici avocații, nici procurorii, nici judecătorii. Asta a fost marea lui greșeală că n-a spus nu la momentul potrivit. Din pușcărie, Ioan Becali își asumă vinovăția și pentru Gică Popescu, dar e tardiv și inutil. El ar fi putut face altceva, chiar în spiritul „onoarei mafiote”, să se folosească de el, dar măcar să nu-l amestece direct în „marile mizerii” ale fotbalului. Pentru ei însă a contat mai mult „cârdășia” și șantajul și mai puțin „onoarea”. Gică Popescu nu și-a pătat doar imaginea proprie, ci și cea a fotbalului românesc. N-au fost departe să pățească la fel Ilie Dumitrescu și Gică Hagi, „salvați” de mai multă minte sau de un alt tip de personalitate.

A scoate acum „inocentul” din „banda de derbedei” și a-l grația e mai complicat. Dacă clemența ar dori să facă o diferență pe care justiția n-a putut s-o facă între condamnați, atunci e inutil: toată lumea a făcut-o deja. Grațierea folosește strict persoanei fizice Gică Popescu. Nu spală imaginea sa morală, nu face mai curat fotbalul românesc, nu are nimic izbăvitor. E doar politică!

Feb 17

Simona merge mai departe

Posted on February 17, 2014 by Nistor

M-a surprins, într-un fel, atenția aparent exagerată acordată performanțelor Simonei Halep de săptămâna trecută. Atât mediul on line, cât și cele clasice s-au întrecut în a pune pe prima pagină, în deschideri și pe crawl-uri, chipul, scorurile și performanțele tenismencei române. E meritat acest boom mediatic, e o găselniță de moment a presei, merită să vorbim în continuare despre asta? Faptele, susținute de statistici, sunt următoarele: sportiva română, câștigătoare a 6 turnee WTA anul trecut, ocupanta locului 10 în același clasament, a câștigat la Doha (Qatar) un turneu important (al treilea ca valoarea în bani și puncte), dobândind 900 de puncte în clasament, totodată, locul 9 WTA, și un premiu de 441 mii de dolari, cel mai mare obținut de o tenismană din România. E mult, e puțin?

Trebuie spus că au fost evenimente sportive mult mai importante, cuceriri de medalii europene și mondiale (scrimă, canotaj etc.), la care presa sportivă și cea generalistă au fost ca și gheața olimpică de reci, au menționat sec sau au ignorat cu totul aceste performanțe extraordinare. Nu uităm nici acum că ne aflăm în plină Olimpiadă Albă, eveniment sportiv major al planetei, la care presa românească abia catadicsește să privească pe furiș.

O paranteză: sigur, presa nu e obligată să facă propagandă sporturilor, dar emulația și performanța se nasc și din faima, notorietatea și gloria asigurate de mass-media. Așa se închide cercul vicios: dacă presa autohtonă nu va scrie nimic despre sporturile de iarnă sau altele, nu va putea consemna niciodată o performanță românească în aceste sporturi. Argumentul financiar nu e determinant aici, pentru că și unii și alții lucrează cu bani puțini.

Aparent, e anormal să ridici în slăvi o sportivă clasată pe locul 10 mondial, într-un sport în care susținerea publicului național nu contează, în care contribuția ta la performanțe, ca mass-media și ca public, este nulă și într-un sport eminamente individual, ca prestație sportivă în arenă și ca susținere (back up) financiară. Cu atât mai mult cu cât ții „îngropate” reușite și medalii mult mai strălucitoare. Fără a considera că se exclud una pe alta, apreciez că Simona Halep și-a meritat momentul de atenție și de glorie pe care mass-media i l-a oferit în aceste zile. Iată care sunt argumentele.

Pentru cei nefamiliarizați foarte tare cu traseele, turneele și clasamentele WTA (Women’s Tennis Association), cu dedesubturile și finețurile competiției feminine de tenis, Simona Halep pare a fi apărut de nicăieri, aproape instantaneu, neanunțat, surprinzător. Ce mare lucru să fii în primii 30 sau în primii 20 sau în primii 10, vor spune unii. E bine de știut că tenisul este un sport scump și în care nu te ajută nimeni, înafara familiei sau a sponsorilor. Legenda spune că doar primele 50 de jucătoare din clasament sunt pe bilanț financiar pozitiv. Pe de altă parte, Simona răsare dintr-un grup de sportive românce, ce formează aproape o generație, din care fac parte Sorana Cârstea, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru, Raluca Olaru, Irina Begu și altele. Deși se miza mai tare pe Cârstea, s-a întâmplat să fie Halep. Apoi, Simona are rezultate excepționale la juniori, la nivel de Mare Slam. Tenisul mai este un sport epuizant și suprasolicitant, prin joc, dar mai ales prin calendar, unde se schimbă săptămânal orașul, hotelul, terenul și, adesea, continentul și fusul orar. La o media de 20 de turnee (aproape obligatorii), rezultă circa 25-26 de săptămâni de competiție efectivă (jumătate din an), de călătorii, adaptare la climă, la suprafețe de joc, la diferențele de orar, la meniuri alimentare, la civilizații și atitudini diferite.

Nu trebuie uitat cât de greu este progresul în clasament, deoarece în partea de jos punctele, în lipsa marii performanțe, sunt puține și se adună greu, în comparație cu turneele mari, cu mii de punte, dar la care reușitele se nasc greu și au valoare excepțională. Spre norocul fetelor, ierarhia feminină a tenisului este ceva mai fluidă, mai permisivă decât a bărbaților și permite mai lejer accesul noilor veniți. Nu în ultimul rând, trebuie să ai echilibrul și norocul de a nu te accidenta, păcat de care nu scapă aproape nimeni. Doar despre Roger Federer se spune că e jucătorul de tenis care, timp de peste zece ani la nivel de mare performanță, nu s-a accidentat niciodată pe terenul de tenis. Dar el e doar excepția care întărește regula.

Ținând cont doar de aceste considerente, succesul Simonei Halep se vede dintr-o altă lumină, ce-i dă dreptul să se simtă vedetă și să merite supramediatizarea de care a avut parte. De aici încolo totul e merit individual și prestație sportivă excepțională. Ce s-a putut vedea doar săptămâna trecută, o pune în rândul marilor jucătoare de tenis ale lumii: putere mentală, constanță la un nivel de joc ridicat, agresivitate, autoritate în joc, control tehnic al loviturilor și al momentelor importante ale partidei, modestie specifică marilor campioni. Toate acestea probate, numai la Doha, cu trei adversare foarte diferite: de la tenacitatea și forța Sarei Errani, trecând prin suplețea și inteligența în joc dovedite de Agnieszka Radwanska și până la forța brută a „panzer-ului” Angelique Kerber. Cu alte cuvinte, merită să vorbim despre asta.

Desigur că mai sunt niște „munți” înalți de trecut, precum Maria Șarapova, Victoria Azarenka sau Serena Williams. Fosta mare campionă Martina Navratilova, comentatoare pentru ESPN, o vede pe Simona mai sus, până la locul 1 mondial. Să nu ne îmbătăm cu apă rece și să nu uităm s-o susținem în momentele grele ce vor veni. Căci în acest an Simona Halep are de apărat multe puncte (câștigate în turnee anul trecut) și va fi greu să găsească putere pentru altele în plus. Așa cum știe toată lumea, doar un turneu de Mare Slam poate fi izbăvitor. Care poate să vină sau poate să nu vină.

Page 2 of 3123

Viorel Nistor

Category Archives: Sport