Category Archives: Sport

Feb 07

A cincea roată olimpică

Posted on by

descărcare

Ce înseamnă astăzi Rusia în lume!? Aceasta a fost cred impulsul lor atunci când au cerut să organizeze Olimpiada albă și aceasta e și întrebarea lumii întregi în aceste zile. Mărturisesc că asta m-a ținut și pe mine peste două ore și jumătate în fața televizorului, încercând să înțeleg ceva din festivitatea de deschidere. Deocamdată, sunt circumspect în privința unei concluzii. Foarte repede, în media, s-au format două idei extreme: cei care explică minusurile organizatorice deja vizibile prin proverbiala nepăsare rusească și cei care vorbesc de pe-acum deschis despre un mare eșec organizatoric și nu doar. Adică, unii spun că rușii nici nu se străduiesc să fie pe placul occidentalilor în felul lor, câtăvreme, ceilalți cred că ei ar fi vrut să fie altfel, dar nu le iese. Unii cred că rușii sfidează cu bunăștiință modelul american, ceilalți  văd Rusia un sistem închis, incapabil de mai mult. Binențeles că aici nu faptete, ci lecturile sunt diferite, una, evident, în cheie istoric-culturală, cealaltă, în registru geopolitic. Meciul se joacă și pe acest tărâm și putem spune că abia a început.

Câteva lucruri s-au putut constata fără putință de tăgadă. Primul este că, într-un fel sau altul, rușii își vor arăta „grandoarea” așa cum a fost programat. Asta s-a văzut din amploarea ceremoniei și din banii cheltuiți, vorbindu-se deja despre un nou record pentru o Olimpiadă albă de peste 50 de miliarde de dolari. De asemenea, au fost subliniate amplitudinea culturală, științifică și istorică a Rusiei și cum ar fi putut fi altfel. Au ce arăta chiar fără să se străduiască foarte tare. Mai rămâne să demonstreze excelența sportive, cum au făcut-o mereu, ca să închidă cercul. Sigur că rămân foarte multe de aflat în privința organizării și funcționării sistemului, a competițiilor, inclusiv a corectitudinii sportive, a arbitrajelor, știut fiind că rușii nu s-au dat înapoi de la nimic când au vrut ei să iasă primii.  Zilele ce urmează vor aduce clarificări în toate sensurile.

Peste toate, cred însă că Rusia nu se va dezminți și că, așa cum s-a obișnuit în ultima vreme, nu va pierde nici de data asta, nici în bătălia cu UE și nici în cea cu SUA, conform planului inițial. Rămâne de văzut dacă vom vorbi despre un ascendent moral-politic, de o victorie de imagine sau doar de o „supraperformanță” sportivă într-un meci „acasă”. Există și aici un minim și un maxim, dezirabile sau mai puțin.

Orice s-ar spune însă, eu sunt dintre aceia care nu cred că cel de-al cincilea cerc olimpic a rămas închis pur și simplu, ca semn, cum s-ar zice, al haosului organizatoric ce domnește la Soci. Să vedem!

Feb 04

Mourinho a mai stricat o „jucărie”

Posted on by

images

 

Sunt unul dintre aceia care, o spun pe șleau, nu-l suportă pe Jose Mourinho. Totuși, îi înțeleg pe cei care apreciază rezultatele extraordinare ale portughezului și pragmatismul acestuia, pe cei care îl admiră pentru „ifosele” de Prima Dona și gustă „tușele”  groase de PR ale lui. Dar, pentru mine, Jose Mourinho, asemenea lui Rafael Nadal, este un străin venit în lumea sportului de pe altă planetă, mai precis, sosit „în misiune” pe arenele sportive. Aseară, cu dibăcie și cinism, diavolul portughez a mai stricat o jucărie, cea numită Manchester City, construită cu greutate și cu foarte mulți bani. Praf s-a făcut mașina de fotbal multinațională, frumoasă și scumpă, a „romantincului” Manuel Pellegrini. Până la urmă, asta pare să fie adevărata profesiune de credință și țelul ultim a antrenorului portughez, căci nu e prima și, cu siguranță, nu va fi nici ultima.

Prima ispravă a năzdrăvanului Mourinho se pierde în ceața amintirilor, căci cea dintâi „mașinuță” distrusă, cu „dalta și ciocanul” atunci, a fost AS Monaco, în finala de pomină a Champions League, ediția 2003/2004, câștigată de FC Porto cu 3-0 la Gelsenkirchen. Pentru cei care nu-și aduc aminte sau nu l-au văzut, meciul a fost o rușine, o propagandă împotriva fotbalului, un meci plin de durități, distrus de cinismul antrenorului portughez, la alibi cu un arbitru chior ori gras plătit. Partida, în care ar fi trebuit dictate cel puțin două eliminări din tabăra portugheză, s-a încheiat cu „o tăvăleală”  bună trasă naivilor monegasci ce au încercat să joace fotbal, dar care au fost efectiv călcați în picioare până la final. Mutat în Premier League, prietenul fotbalului i-a „meșterit” și pe englezi, băgând „bețe în roate” între toate spițele posibile de acolo. Cu unele i-a ieșit, cu altele doar parțial, reușind totuși să încurce și să strice și pe Manchester United, cu un Alex Ferguson mereu nervos și contrariat de manevrele tactice și de PR ale lui Mourinho, care, era limpede, nu juca doar fotbal, ci juca și fotbal. Un fotbal mai tot timpul urât, neplăcut, obstrucționist, defensiv, pe contre și în contra unui curs firesc și așteptat, după componența lotului. Pentru că, beneficiind de rezultate și faimă, el a avut tot timpul loturi valoroase și patroni slobozi la pungă.

După episodul Chelsea (primul), a urmat Italia cea mare iubitoare de „mașini”, unde a antrenat Inter-ul lui Massimo Moratti. A profitat la maxim și acolo (în campionat și în CL), beneficiind de un Juventus „în convalencență”, un Milan prins între două cicluri și de alte conjuncturi favorabile. Cert e că în Italia nu i-a plăcut și n-a făcut „mulți purici”, deoarece complicata și versatila „mașinărie” de fotbal italiană era mai greu de „deșurubat” și dezmembrat. Așadar, a trecut în fotbalul spaniol, la Real Madrid, unde avea în fața una din cele mai frumoase „jucării” din istoria fotbalului: FC Barcelona lui Pep Guardiola. Întrebarea este a reușit Mourinho „să strice” mașinăria de pase   catalană. Unii vor zice că nu, alții vor spune că, până în final, a reușit, invingând-o pe teren și smulgându-i trofee.  Chiar dacă ceva i-a ieșit și acolo, cu Barcelona a primit cele mai dure lecții de fotbal, pe care a fost nevoit să le îndure cu stoicism. Acum s-a reîntors în Anglia la Chelsea, unde a lăsat câteva „afaceri nerezolvate”: una este MU, rezolvată temporar de la sine, alta este Manchester City, parțial pusă la punct, mai este Arsenal și alții ce vor să emită pretenții, alde Tottenham sau Liverpool.  Rămâne de „dereglat” fotbalul german, acolo unde „panzer”-ele par totuși greu de dezmembrat. N-a reușit, la timona Real Madrid, să gripeze serios motoarele încă funcționale ale Borussiei Dortmund anul trecut, îi va fi greu să strice sclipitoarea limuzină numită Bayern Munchen, condusă de Guardiola, pe deasupra.

Mie însă, tot ce face Jose Mourinho mi se pare o imensă ironie, ce va sfârși într-un pantagruelic hohot de râs. Nu m-aș mira deloc ca, la un sfârșit, oricare ar fi el, traducătorul portughez să le râdă în nas tuturor și să zică lumii fotbalului: „Fraierilor! Umflaților! Titraților! Fotbaliștilor! V-am luat  banii și mi-am bătut joc de fotbalulul vostru, de știința, de cupele și de ghetele voastre galonate! Hahahahahaha!”.

Sporovăiala „firoscoasă” a celor doi comentatori de la Eurosport a făcut atingere între copilăria lui Mourinho și anii de dictatură Salazar din Portugalia, fapt ce ar explica apetența lui Mourinho pentru militărie. Mi-a plăcut tocmai pentru că nu mă gândisem niciodată la asta.  Sunt de urmărit însă noile „misiuni” portugheze în lumea fotbalului pe bani.

Jan 26

Crimă cu premeditare în tenis

Posted on by

descărcare

Rafael Nadal nu e un sportiv, ci un soldat trimis în război pe fronturile tenisului, iar întâmplările ediției din acest an a Ausopen n-a făcut decât să-mi întărească această convingere. E mai mult decât o chestiune de gust, e altceva decât un răspuns la întrebarea „Federer sau Nadal” sau, mai nou, „Nadal sau Djokovici”. Am trecut de această fază și am ieșit din această schemă care animă tribunele, polarizează publicul și mărește audiența, nu doar în tenis, ci în toate sporturile. În tolba cu argumente, din ediția 2014 a Australian Open, am reținut două episoade, care nu sunt neapărat noi și surprinzătoare, ci doar convingătoare.
Marele Slam australian din această iarnă debuta sub semnul câtorva întrebări: va reuși Djokovici să-și continue seria căștigătoare la Melbourne, va fi capabil Nadal să lege victoriile doi ani consecutivi, va continua declinul lui Federer sau e cineva, dinafara lui „Big four”, atât de puternic să câștige un Mare Slam? Toate aceste mize s-au jucat la cote înalte, au constituit atracția principală a turneului și au oferit răspunsuri surpriză în toate cele patru situații. Djokovici, care defila spre al patrulea titlu, a fost bătut de Wawrinka, ce a devenit revelația absolută a turneului; Nadal a fost trădat în finală de propriile arme; Federer a reînviat, în ciuda pronosticurilor, făcând semifinală și fiind din nou eliminat de Nadal; iar întrecerea a fost câștigată în premieră de elvețianul Stanislas Wawrinka. Tot aici s-au produs și cele două episoade incriminate.
Primul este semifinala Federer-Nadal, un meci căruia eu îi spun crimă cu premeditare – ediție nouă. Istoria întâlnirilor celor doi e plină de evenimente și semnificații. Timp de aproape zece ani, Roger Federer a fost rege încoronat al tenisului de câmp, câștigând tot ce se putea, bătând aproape toate recordurile și rescriind istoria acestui sport. Campionul uimea prin echilibrul și naturalețea din teren, cu armonia ce emana din toate gesturile sale, sportive și umane, prin invincibilitatea sa, aproape absolută. Federer este un compus unic, alcătuit din talent nativ, măiestrie excepțională, susținute perfect de un fizic și de o motivație adecvate. Devenea tot mai limpede, pentru lumea tenisului mondial și pentru industria de profil, încă dinaintea ajungerii la apogeu, că elvețianul nu va putea fi degrabă detronat. Existau, în opinia mea, doar două căi pentru a-l învinge pe Federer: să apară unul ca el, dar mai talentat, mai echilibrat, mai puternic etc., ceea ce era practic imposibil pe termen scurt, sau să apară unul care să facă altceva, altcumva, destul de puțin probabil și asta la acest nivel. Așa s-a născut cea de-a treia cale: să se creeze un anti-Federer, un jucător format și crescut să distrugă jocul său, practicând un tenis, gândit în laborator, care să anihileze, să inhibe, să absoarbă evoluția firească a elvețianului. Așa a apărut Rafael Nadal, un copil sincer, tenace, ambițios, care din dreptaci a fost făcut stângaci și căruia, de la vârsta de 15 ani, i s-a turnat în ureche, în oase și în lovituri, că trebuie să-l învingă pe Federer. Eu cred că a fost vorba despre o instrucție de tip militar, aplicată unui băiat învățat să „ucidă” un advesar cu un profil bine definit. Așa a apărut superman-ul pregătirii fizice, așa s-au născut „loviturile mega-răsucite”, ce împușcă mingea, așa a apărut jocul „smucit”, „scremut”, „forțat”, „violat”, așa și-a făcut apariția în teren „omul de oțel”, care trebuia să trimită „gloanțele” la infinit pe reverul cu o mână a lui Federer. Din tenisul joc, s-a ajuns, e adevărat, pentru glorie și pentru mulți bani, la tenisul „desant” sau cel „obsesie”, la tenisul „pe moarte și pe viață”. La tenisul crimă cu premeditare cu acte în regulă. Operațiunea a reușit, iar toate celelalte victorii obținute sunt bonusuri, luate însă cu mari sacrificii, fizice și morale, și cu lipsa aceluiași control. Pentru că din Nadal, oricât s-ar fi vrut, nu putea fi făcut un anti-Djokovici, sau un anti-altcineva, cu aceeași eficiență. Aici am ajuns, Nadal reușește, în continuare, să „omoare” jocul lui Federer, fără să atingă vital omul Federer, dar sacrificiile „instrucției” sale sunt tot mai vizibile.
A doua întâmplare, deși diferită, e din aceeași categorie. În finala cu Wawrinka, Nadal s-a purtat, din nou, ca un soldat în misiune, nu ca un sportiv. E aproape incredibil cum omul dinafara terenului, onest și sincer, se transfigurează în „pușcaș marin”, încălcând regulile luptei și ale fair-play-ului. Pentru că asta a făcut Nadal în finală, în opinia mea, a simulat parțial accidentarea, simțind că pierde, pentru a-l scoate din ritm și a-l deruta pe adversarul său. În parte a reușit. Merg mai departe, la retragerea lui din 2012, din cauza accidentării, și la alte incidente, mai mult sau mai puțin grave. Toate sunt gesturile unui combatant, aflat pe frontul gloriei și al banilor, ce sacrifică totul pentru victorie,. E permis, dar nu-i corect. Și mai ales, duce tenisul într-o direcție greșită, străină de originea și de spiritul său.

Jan 20

Eternitatea campionilor: Roger Federer și Ronnie O’Sullivan

Posted on by

article-2320219-19A6452F000005DC-220_634x459

Roger Federer sau Ronnie O’Sullivan? O asociere care ar putea mira chiar pe amatorii de sport. Și totuși! O fericită coincidență face ca, în aceste zile, să se suprapună în calendarul internațional două competiții majore, e adevărat, foarte diferite, din toate punctele de vedere: Australian Open 2014, la tenis de câmp, și Masters-ul londonez, la snooker. Dincolo de spectacol și rezultate, de performanțe și statistici, mi-a plăcut să privesc aceste competiții televizate prin prisma a doi dintre protagoniștii, aproape eternizați, ai acestora, multipli campioni Roger Federer și Ronnie O’Sullivan. Amândoi sunt plini de trofee și recorduri, amândoi se află în partea de final a carierei, ambii au schimbat soarta și istoria sportului pe care îl practică. Indiferent de rezultatul de moment sau de forma sportivă, amândoi umplu arenele și sporesc la maximum audiențele, în oricare parte a lumii s-ar afla. Se știe că sunt foarte iubiți, adulați și idolatrizați de către fani, temuți și respectați de adversari. Mereu se vorbește despre ei ca despre niște talente uriașe, ba uneori, ca de niște genii ale sportului și modele mai degrabă de admirat, decât posibil de urmat. Ce stârnește admirația iubitorilor de sport și uimirea adversarilor e uluitoarea naturalețe cu care se manifestă în arena sportivă, obținând performanțe pe care alții nu le pot visa după străduințe și eforturi de-o viață. Evoluția, afirmarea și apogeul oferă pilde puternice pentru orice sportiv, trecerea dincolo de zenitul carierei oferă mai mari profunzimi legate de sport și de viață.

865944790

Spectacolele jucate cu atâta naturalețe de cei doi au creat admirația lumii întregi, generând un public fidel, numeros, pretențios și, de la un punct încolo, devorator. În fața unui asemenea public, care, în schimbul atașamentului său, era capabil să ceară orice, e mai greu de rezistat decât în fața celor mai puternici adversari din arenă. A simțit-o și Federer, a trăit-o pe pielea lui și O’Sullivan, chiar dacă au avut experiențe diferite. Elvețianul, după o carieră în care a doborât aproape recordurile din tenis, a avut un 2013 cel mai dificil an, probabil, din carieră, câștigând un singur turneu și căzând pe locul 7 în clasamentul ATP. Parcă se adunaseră toate, și vârsta (32 de ani), și o accidentare la spate, și oboseala și uzura fizică, și microbul lipsei de motivație (sportivă, financiară), timpul de antrenament, împărțit acum cu cel dedicat familiei (soției și celor două gemene). Unii au început să-i ceară retragerea, în glorie încă. Dar Federer rămâne același chiar atunci când pierde: sincer, rațional, deschis, cinstit cu sine și cu sportul, un spirit echilibrat și frumos în tot ceea ce face. În ciuda părerii unor specialiști, el se simte încă competitiv și se vede câștigând turnee și poate chiar de mare șlem. De aceea, ca un mare luptător, din respect pentru public, pentru sport și pentru sine, a început să schimbe: racheta, antrenorul, turneele, stilul de joc și cine știe ce urmează. Un om care se schimbă, rămânând, paradoxal, același. A mărturisit cândva că va rămâne în teren până cele două fetițe ale sale vor fi atât de mari încât să înțeleagă cine a fost, cine este și ce face tatăl lor pe terenul de tenis.
Pentru Ronnie lucrurile sunt și mai dramatice. El era cel mai talentat jucător din istoria snoooker-ului, cel mai competitiv, cel mai iubit și cel mai promițător, condamnat să invingă tot timpul, cu toți adversarii, în toate competițiile. La acestea, s-au adăugat câteva probleme personale (familiale) extrem de serioase. La o asemenea tensiune enormă, venită din partea publicului și a comunității sportive, O’Sullivan a făcut față în felul propriu, ajutat și de un psiholog terapeut. După ce îți anunțase în repetate rânduri retragerea, fără să fie crezut, în urmă cu doi ani chiar a făcut-o, imediat după câștigarea celui de-al patrulea titlu mondial. Motivul explicit a fost timpul dedicat familiei, mai ales copiilor săi, deveniți și ei parte a snooker-ului mondial. Însă nici aceste motive, chiar convingătoare, nici calendarul competițional supraîncărcat, nici altceva, nu acoperă celălalt motiv și anume incapacitatea/neputința lui Ronnie de a răspunde așteptărilor tuturor (public, organizatori de turnee, fani fanatici, competitori etc.) de a câștiga meciuri cum și când vor aceștia. Supereroul Ronnie s-a vrut și s-a dovedit a fi și el om. Scăpat de această insuportabilă povară, Ronnie iese din când în când, în ritmul simțit și dorit de el, și mai câștigă câte un campionat mondial (2012, 2013), câte un turneu important, sub pretext că vrea să facă rost de bani pentru copii lui. Ultima ispravă s-a produs duminică seară la Alexandra Palace din Londra. E modul ales de el de a fi și a rămâne campion.
Ronnie O’Sullivan a câștigat Masters-ul londonez. S-a întâmplat. Roger Federer, probabil, nu va câștiga Australian Open. E foarte posibil. Însă nici victoria și nici înfrângerea nu sunt capabile să le atingă nici măreția, nici eternitatea.

Jan 07

Juventus, o demonstrație de FORZA

Posted on by

Sunt juventin de câteva zeci de ani, dar nu acesta e momentul cel mai bun pentru a mărturisi asta. De aceea, nici n-am să insist asupra acestui lucru, decât cu un singur detaliu, anume că m-am convertit la „religia” bianco-nero de la vârsta la care am realizat că dungile de pe tricouri au aceeași orientare și culori cu ale altei echipe de suflet, astfel încât m-am simțit reprezentat fotbalistic atât la nivel local, cât și la nivel universal. Și-așa a rămas de atunci până azi, cu bune și cu rele, cu bucurii și tristeți, cu succese și înfrângeri mereu amestecate, ca la orice microbist.
Duminică seara a fost marele derby în campionatul italian între Juventus și Roma, adică locul întâi și locul doi, terminat cu 3-0, un scor de forfait, cum ar zice clasicii fotbalului. Sigur, motiv de exultare pentru fanii Juventus-ului și de amărăciune pentru cei ai Romei. Cine a văzut meciul (transmis de peste 200 de televiziuni) a putut vedea o dispută tensionată, aprigă, dominată de miză, un joc tacticizat, cum numai italienii știu să joace între ei. Ar fi de prost gust să argumentez eu cât de bună și superioară a fost Juventus în raport cu adversara sa. Întâi de toate, aș elogia Roma pentru surpriza oferită acestui campionat, pentru joc și pentru rezultatele obținute până la un punct, pentru emulația creată și datorată, în special, antrenorului Rudy Garcia. Pe de altă parte, ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca meciul de duminică să se fi încheiat în minutul 80, la 2-0, fix înaintea eliminării jenante a lui de Rossi și a tot ce a urmat. Acesta a fost semnul cel mai prost pentru Roma, nu neapărat înfrângerea, chiar dacă aceasta s-a produs la un scor fără echivoc, rușinos pentru unii. Din păcate, omenescul a trecut peste elementul sportiv și nu în favoarea sportului.
Pentru Juventus, nu această victorie este elementul cel mai convingător și nici înfrângerea identică aplicată lui Napoli, cealaltă pretendentă serioasă la titlu în acest an. Peste toate cuvintele și superlativele posibile, mai convingătoare sunt cifrele obținute până la acest moment în campionat, care, într-adevăr, vorbesc despre o forță fotbalistică autentică. Iată câteva din aceste date statistice uimitoare, realizate în câteva luni de la începerea competiției: după 18 etape, Juventus a realizat 49 de puncte, rezultate din16 victorii, un egal și o înfrîngere; de la etapa a 9-a, echipa a înlănțuit 10 victorii consecutive, primind un singur gol, în runda a 17-a, 4-1 cu Atalanta la Bergamo. Pentru Juventus, momentul de cotitură al turului s-a produs în etapa a 8-a, până la care Roma era lider, realizând și ea o serie impresionantă de 10 victorii consecutive, cu doar 4 goluri primite. În 20 octombrie, a avut loc meciul Fiorentina-Juventus, încheiat cu scorul de 4-2, după ce torinezii conduceaua la pauză cu 2-0. Cum se știe, au fost momentele de grație ale lui Giuseppe Rossi, autor al unui hat-trick, ce a răsturnat scorul în doar 15 minute, un duș foarte rece și foarte aspru pentru campioana en-titre a Italiei. Acesta a fost declanșatorul invincibilității, a închiderii efective a porții veteranului Buffon și a seriei încredibile de victorii ce a urmat. Până la această etapă, cu voie sau fără voie, Juventus a mai făcut o demonstrație de forță: în 4 din cele 7 meciuri, a fost condusă cu 1-0, reușind să întoarcă rezultatul (de la 0-1 la 3-2 cu Milan, de la 1-0 la 2-1 cu Chievo în deplasare, de la 0-1 la 2-1 cu Verona) sau să nu piardă (de la 0-1 la 1-1 cu Inter). Adaugați la acestea, 42 de goluri date și doar 11 primite în cele 18 meciuri. Să așezăm această înșiruire de succese la capătul a două titluri consecutive de campioană a Italiei.
Apoi, obligatoriu, vine discuția despre bani, deoarece, cum spunea Andrea Agnelli, președintele clubului, Italia nu mai este o țară de destinație, ci de tranzit pentru marile vedete ale fotbalului internațional. Surprinzător pentru unii, aceste rezultate s-au obținut în condiții de criză financiară și cu bugete de austeritate. Căci, pentru răutăcioși, echipa a fost construită din „cârpeli” și cu un antrenor, Antonio Conte, fără CV la acel moment. Să nu uităm că marile confirmări de azi ale echipei, Vidal și Pogba, ce merg către 40 de milioane de euro, sunt „culeși” de ici de colo, francezul de 18 ani cedat „moca” de Manchester United (deh, îmbătrânise și Ferguson), iar chilianul preluat ca speranță neconfirmată din Bundesliga. A fost apoi atragerea lui Pirlo de la Milan, a lui Barzali din Germania, a lui Vucinici pe bani puțini și exemplele pot continua. În sfârșit, „marile investiții” din ultimul an se cheamă Llorente, adus liber de contract de la Bilbao, și Tevez, o valoarea certă, dar un jucător plictisit și uzat la acel moment, adus cu 12 milioane de euro de la Manchester City, din care a făcut un golgeter de 30 de milioane, cât ceruse Realul pe Higuian, dați până la urmă de Napoli. Semn că se poate și așa.
Ar fi nedrept să nu zic nimic despre eșecul ieșirii premature din Champions Legue, care, cu toată compensația găzduirii la Torino a finalei Europe Legue, tot eșec rămâne, ca imagine și ca bani. Duminică, Juventus a câștigat convingător un derby, dar n-a câștigat campionatul, unde se mai joacă, vorba lui Rudy Garcia, pentru încă 60 de puncte. Adică pentru multe de văzut și de comentat.

Jan 02

Dinastia Pițurcilor

Posted on by

minge-fotbal-4

Întrebarea principală nu mai este de ce a pierdut România barajul de calificare la Mondiale cu Grecia. Asta a văzut și, sper, a înțeles toată suflarea românească, de la cel mai mare specialist (cine o fi acela), până la ultimul spectator amărât, ce a sperat până în minutul 94 al returului. Cele două meciuri au arătat, fără umbră de îndoială, că nu suntem de Mondiale, că nu avem nici antrenor, nici echipă, nici un joc compatibile cu asemenea performanță. Jocul în sine și mai ales rezultatul final nu doar că au dezamăgit, ci au produs întristare și amărăciune și au distrus speranța unor viitoare posibile calificări. Un joc în dublă manșă lipsit de control și în care România nu a avut nicio ocazie de gol reală. Un mucalit spunea că ne-am fi putut califica printr-un autogol al grecilor, un gol din offsaid și unul dintr-un penalty în meciul doi. Grecii și-au „făcut treaba”, noi însă n-am creat nici măcar circumstanțe pentru îndeplinirea celorlalte „condiții”. Dar asta este deja istorie și aceste meciuri ar trebui cumva uitate, deși nu va fi ușor.

Întrebarea principală este, desigur, cum s-a ajuns aici. Nu sunt singurul și nici primul care încearcă să identifice niște cauze pentru acest eșec dureros. Așa cum e limpede de înțeles pentru oricine, echipa națională de fotbal a României e rezultanta unui sistem ce are o bază, sportul juvenil, un mecanism competițional, ligile la diferite eșaloane, și o coordonare, vârful piramidei de care depind toate. Regăsim în fruntea acestui sistem, de zeci de ani, aceleași personaje, precum „venerabilul” Mircea Sandu, „onorabilul” Mitică Dragomir sau „dinasticul” Victor Pițurcă, care se automoștenește, preia și duce mai departe propria zestre de selecționer. Să facem socoteala (și „să le numărăm, coane Fănică”): nașul Sandu, 24 de ani în fruntea FRF, Mitică Corleone, 17 ani la conducerea LPF, nea Piți, zis și „Diavolul”, peste 10 ani la cârma naționalei României. 16 ani au trecut de la ultima calificare a naționalei la un Campionat Mondial, din care zece cu Piți la timonă. O singură calificare s-a reușit în acest timp, la Europenele din 2008, dar privită critic și retrospectiv, pare a fi fost o întâmplare, căci n-a fost consecința vreunei strategii și n-a determinat niciun efect în urma ei. Dimpotrivă, cred că a creat iluzii și a conservat un sistem realmente falimentar. În câteva tușe, acesta arată cam așa: fotbalul românesc este pe „butuci”, competițiile sunt slabe, au dispărut din prim plan centre fotbalistice de tradiție, baza este șubredă, spectatorii sunt tot mai puțini, mediocritatea domnește în ligile superioare, pline de jucători străini. Pentru cine joacă în Liga 1 echipe precum Concordia Chiajna, Săgeata Năvodari, Astra Giurgiu, Corona Brașov, Gaz Metan Mediaș, FC Botoșani, Viitorul Constanța, FC Vaslui sau Ceahlăul, adică jumătate din liga 1? Peste tot în lume fotbalul este un spectacol (sau un circ) cu spectatori, în România este un circ pentru bani, dar fără public. Corupția și-a făcut loc în chiar miezul fenomenului (vezi dosarele fotbalului aflate în judecată), este vizat câștigul cu orice preț, nu rezultatul sportiv și, cu atât mai puțin, dezvoltarea unui fotbal sănătos de la bază. Cine și cu ce bani finanțează echipe precum Pandurii sau Gaz Metan (poate vom afla, poate nu), cum susțin Primăriile echipe de fotbal, dacă este ilegal, de ce se feresc oamenii cu bani să intre în fotbal?
Victor Pițurcă selecționerul nu este promotorul acestui mecanism stricat, este o formă de manifestare a lui, dar și un vector de putere care a ajutat sistemul să continue să supraviețuiască. Prin modul de abordare, stil, comportament și lipsă de transparență era omul ideal pentru capii fotbalului românesc, cel mai bun alibi pe care și-l puteau crea. Căci Pițurcă pare independent (nu ține de sistem), face ce vrea (nu este dirijat de cineva), își asumă eșecurile (deci absolvă de răspundere pe ceilalți), nu dă socoteală nimănui (nici șefilor lui). Tăcut, încăpățânat, plin de toane, cu o comunicare deficitară și cu o lipsă de transparență de pomină, era profilul perfect de a-i „fura” rezultatele și a-l indica vinovat pentru eșecuri. Acesta este motivul pentru care a fost instalat de trei ori ca antrenor al naționalei de aceiași șefi. Din păcate, aproape că n-a mai contat priceperea lui Pițurcă în antrenorat, calitățile lui de selecționer și de motivator, esențiale pentru o asemenea poziție. Cu o imagine confuză și contradictorie, Pițurcă a fost ba înger, ba demon pentru fotbalul românesc, în funcție de împrejurări, iar calitatea de „gambler”, adică de antrenor care nu pregătește, ci „joacă” un meci, a accentuat acest profil. De multe ori, chiar nimeni nu înțelegea deciziile lui Pițurcă, nici cele bune, nici cele rele, și, tot adesea, se vorbea despre el în context de „șansă”, „noroc proverbial”, „inspirație”, „bulan”, „pleașcă” sau „ghinion”etc. Dezvăluirile recente ale lui Adrian Mutu despre „pregătirea” tehnico-tactică a meciurilor de către Pițurcă nu ne miră, ci întăresc imaginea de „babă vrăjitoare” a acestuia mai degrabă decât de antrenor temeinic.
În stilu-i caracteristic, Victor Pițurcă nu-și dă demisia, preferând să moară cu Mircea Sandu de gât, căci Mitică Dragomir a plecat. E și acesta un mod de a încheia un ciclu. Dacă cineva nu te înjură de mamă, înseamnă că nu te-a înjurat îndeajuns?!