De ieri, cunoașteam și ultima campioană a celor cinci mari forțe ale fotbalului european: Juventus a confirmat al noualea titlu consecutiv în Italia, cu două etape înainte de finiș. Amintrelea, le știam pe toate celelalte, după cum urmează: Paris Saint-Germain în Franța, Bayern Munchen în Germania, Real Madrid în Spania și Liverpool în Anglia, ca să respectăm întrutotul ordinea aflării lor sau a ieșirii din scenă.
A fost un sezon ciudat, început vara târziu și încheiat … tot vara târziu, întrerupt din motive medicale în chiar miezul său (martie) și reluat la spartul târgului de altădată (iunie), într-o ordine ce arată, în sine, rânduiala din fiecare țară. Un sezon suspendat cu stadioanele pline și reluat cu tribune goale, suporterii fiind înlocuiți de „fonduri vizuale și auditive” pentru a mai îndulci singurătatea și stranietatea ce însoțea fiecare mare meci/derby. Dar, cum se zice, a fost și a trecut!
Prima campioană, desemnată pe hârtie (nu în teren), prin decizia Federației Franceze de Fotbal de a îngheța campionatul din motive de pandemie, a fost Paris Saint-Germain. Pentru toată lumea, PSG e acea echipă franceză finanțată cu bani arăbești din Golf, cu un cap (financiar) mai mare decât celelalte competitoare, câștigând la trap campionat după campionat, singurele probleme, în ultimii ani, fiind scorul și antrenorul, iar mai nou, dacă pleacă sau nu Mbappé la Real Madrid, dacă se întoarce sau nu Neymar la Barcelona. Totuși, lui PSG nu i se poate reproșa nemeritul, pentru că la momentul înghețării, cu încă zece etape de disputat, avea 12 puncte avans și un meci mai puțin jucat. De ce câștigă mereu? Pentru că le are pe toate, față de ceilalți care au doar câte ceva: pe pildă, Marseille, public, Lyon, școală și stadion, Lille, echipă, Rennes, impuls bun etc. Nicio combinație însă care să poată atenta, deocamdată, la supremația PSG în fotbalul francez.
Dacă francezii n-au reluat deloc campionatul după suspendarea pandemică, nemții l-au reluat primii, ei având sub control cel mai bine situația medicală, disciplinară și financiară. Bayern Munchen este regină al optulea an la rând (record în Germania), nimeni, de la titlurile luate de Jurgen Klopp cu Borussia Dortmund la începutul deceniului, nemaiputând rivaliza cu panzerele bavareze. N-a contat că antrenori au fost Jupp Heynckes, Josep Guardiola, Carlo Ancelotti, Nico Kovacs, iar acum Hans-Dieter Flick în acontarea titlului, pentru că e clubul cel mai stabil: are bani, filosofie, staff, stadion, echipă, vedete, joc, tradiție, suporteri. Singura problemă a acestui campionat a fost schimbarea lui Nico Kovacs cu HD Flick, care s-a activat dintr-o poziție secundară și acolo a rămas până în prezent. Bayern Munchen câștigă mereu prin forță, stabilitate, disciplină, cultură instuțională, valoare și încredere în forțele proprii. Poate fi detronată doar de ceva/cineva asemenei ei, dar mai mare, fie de ceva/cineva diferit/opus, dar la fel de valoros (cum a fost echipa nebună a lui Dortmund). Greu de obținut aceste condiții, și una și alta.
Formal, următoarea campioană cunoscută a fost Real Madrid, campioana Spaniei, care în acest an a tranșat disputa eternă cu Barcelona. În campionat, în ultimii ani, mereu Barcelona a avut prestații mai bune, constanță și rezultate superioare și așa părea că va fi și în această ediție, până la suspendare. Realul, sub bacheta lui Zidane rechemat, a fost oscilant și cu sincope, inclusiv în UCL. Dar la reluarea campionatului, Realul s-a întors ca o altă echipă, a avut o prestație fără greșeală (victorii la rând) și a devansat o Barcelonă cu probleme de lot (Suarez și alții), de antrenor (Quique Setién) și de autoritate (Messi). Ar fi totuși nedrept de spus că n-a câștigat Realul „La Liga”, ci a pierdut Barcelona când înșiri atâtea victorii la rând. Cultura performanței, un lot numeros, omogen și valoros, antrenorul potrivit la momentul potrivit, acomodarea rapidă și intrarea în ritmul competițional cred că au fost atuurile Realului în acest an.
Însă unul dintre marile evenimente fotbalistice ale acestui an a fost revenirea, după treizeci de ani, a galoanelor Premier League la FC Liverpool, echipă de mare tradiție a fotbalului european. Un moment de puternică semnificație și mare emoție în tabăra „cormoranilor”, după trei decenii de zbucium și așteptare. Dar Liverpool, încă de anul trecut, sub conducerea lui Jurgen Klopp, devenise „echipa perfectă” a Europei prin joc, stil și rezultate, atunci când câștigase triumfal Champions League și pierduse „la mustață” Premier League, în favoarea lui Manchester City-ul lui Guardioala. Victoria din acest an, obținută detașat, mult înainte de termen, aduce laurii meritați ai celui mai puternic și potent campionat al lumii. Și totuși, să câștigi titlul cu 18 puncte avans față de a doua clasată și cu 33 de puncte față de a treia și a patra clasate, într-un campionat cu încă (cel puțin) trei pretendente îndreptățite la titlu (Manchester City, Manchester United și Chelsea), e o performanță ieșită din comun, „galactică”, „extraterestră” cu adevărat. Poate fi maximum posibil.
Pentru Juventus Torino, campioana Italiei, al nouălea titlu consecutiv (un record absolut pentru primele cinci campionate putermice ale Europei) nu pare a fi și cel mai strălucitor din uimitoarea serie de succese. Acest lucru ar avea mai multe cauze: un echilibru de forțe vizibil în această ediție (investiții mai mari la rivali), apariția mai multor pretendente la titlu, schimbarea antrenorului, schimbarea stilului de joc (cu semieșecul implementării sarri-ismului), forma sportivă slabă aratată după reluarea campionatului etc. A rezultat o combinație de lot valoros (în frunte cu Cristiano Ronaldo și Paolo Dybala), cu un joc mai spectaculos, dar mai șovăielnic și sincopat, cu motivație mai slabă și cu multe goluri primite și înfrângeri surprinzătoare. Juventus a defilat în acești ani cu trei antrenori (Conte, Allegri și Sarri), iar Sarri, un tehncician diferit și atipic spiritului juventin, se află la primul an (poate ultimul). Reproșul „de serviciu” în toți acești ani a fost lipsa competitorilor interni mai valoroși ca explicație la acest șir de succese, dar Juventus a jucat în ultimii cinci ani două finale de UCL, cu prezențe constante în etapele superioare ale competiției europene. Peste toate aceste conjuncturi, Juventus a dat semnalul renașterii fotbalului italian și a oferit și modelul de succes.
În acest context, despre campionatul României nu putem spune nimic!