Feb 04

„Mercato di riparazione”

shopping
Oameni pasionați (de fotbal) și temeinici, italienii (care au găsit pentru fiecare post din teren o denumire specifică numai lor – ex. terzino, regista, trequartista, mezzala etc.) au un nume și pentru perioada de transferuri din iarnă, ei îi spun „mercato di riparazione”, piața de reparații” din intersezon, a „cârpelilor”, cum s-ar zice mai pe românește, când echipele, când și cum pot, încearcă să înlocuiască ce nu merge sau să „completeze” cât pot ce lipsește. Se știe că nu-i o piață foarte generoasă, pentru că, fiind la mijloc de drum (de campionat, de ciclu), nimeni nu prea vinde și nu se aruncă în mari aventuri într-un timp scurt (pentru negocieri) și pentru ajustări/replieri (în cazul transferurilor reușite sau nereușite). Negoțul făcut sub presiune iese prost de obicei și „negustorii” tocmai de aceea sunt prudenți. Italienii fac și clasamente ale celor mai mari „lovituri” de iarnă, nu foarte multe și nu foarte mari.
Acest „mercato” a fost unul agitat și s-au înregistrat câteva mișcări importante: Liverpool și luat un atacant, Luis Diaz, de la FC Porto, Barcelona l-au luat pe Adama Traore de la Wolverhampton și, foarte probabil, pe Pierre-Emerick Aubameyang de la Arsenal. Everton și-a pus chiar antrenor nou, pe Frank Lampard, în locul lui Rafa Benitez. Și mai sunt și altele pe care nu le-am prins eu, dar pe care nu le scapă, ca un metronom, jurnalistul italian Fabrizio Romano (pentru cine-i interesat).
Eu însă am urmărit, cu un interes personal, special și sporit Seria A, unde protagoniste au fost Juventus și, în parte, Inter Milano. Practic, despre ele se spune că au transformat „mercato di riparazione” în „mercato di anticipazioni”, adică de început (anticipat) de ciclu. Pentru torinezi, care intraseră, cu antrenor nou și echipă veche, într-un „punct mort”, fără perspective, repararea/refacerea/revoluția lotului era vitală pentru a nu rata sezonul și a se face de rușine. Leadershipul lui Juventus a hotărât să „taie coada la câine”, cu risc, curaj și bani mulți. Astfel că Juve chiar a dat lovitura sezonului în Europa, ca preț, impact și dificultate a tranzacției, prin achiziția lui Dușan Vlahovic, de la Fiorentina, contra unei sume record a sezonului, de 70 milioane de euro plus bonusuri. Dificultatea acestui transfer (împotriva naturii) nu erau banii, în primul rând, ci presiunea timpului, faptul că se făcea cu Fiorentina (o tiffoserie înverșunată anti bianco-nero), mercantilismul și versatilitatea patronului, miliardarul americano-italian Rocco Commisso, și situația jucătorului, una din marile speranțe ale Europei, așezat în galeria tinerilor mari atacanți, alături de E. Haaland și K. Mbappé. Sârbul anunțase neprelungirea contractului, mai a avea un an de contract și deci declașase o „cursă sălbatică” pentru semnătură între granzii Europei. Deja în jurul său se contura spectrul periculos al sutei de milioane de euro, pe de-o parte, și spectrul de-a pleca liber de contract, pe de alta. Vlahovic a fost (super)ofertat, o dată generic de City, de două ori (cu sumă crescută) de Arsenal și de Tottenham (din câte știu eu), dar a refuzat, spunând că vrea să rămână în Italia. Aceasta a fost șansa și „fanta” pe care s-a insinuat negocierea cu Fiorentina a lui Juve, dar și antecedentele reușite cu Bernardeschi și Chiesa (Cuadrado, tot fiorentin, având o altă poveste mai complicată). Juve s-a ales, astfel, cu atacant mare speranță pentru fotbalul sârbesc, european, juventin etc. Dintre protagonistele Seria A a reacționat doar Inter care l-a achizițiomnat pe Felipe Caicedo, de la Genoa, pentru a-și întări atacatul și presează până în ultimul moment pentru Gianluca Scamacca, de la Sasuolo, marea speranță a fotbalului italian. Însă cel mai tare transfer al Inter-ului este Gosens de la Atalanta, un jolly-joker de bandă de mare eficiență.
Pentru Juventus, Vlahovic în atac nu era suficient, căci penuria de goluri era legată de „piatra de moară” de la mijlocul terenului, incapabilă, în actuala alcătuire (Bentancur, Rabiot, Arthur, Ramsey, McKennie, Bernardewschi), cu tot transferul lui Locatelli, să mai producă fotbal eficient, ofensiv și chiar defensiv. Semăna cu o „moară stricată” ce măcina în gol, iar în ultimul meci pe San Siro „reușise” să nu trimită niciun șut pe poartă. Pe evoluția de până acum, fără speranțe de schimbare, riscau să nu prindă locul 4 în campionat, de UCL, și un parcurs scurt în actuala ediție a ligii. Ce s-a întâmplat ieri a fost un „hocus-pocus”, o „vrăjitorie”, sau o acțiune, probabil, bine pregătită, cu trei transferuri și jumătate antamate într-o singură zi: Bentancur și Kulușevski dați la Tottenham, cumpărarea lui Denis Zakaria de la Borussia Mönchengladbach și negocierea avansată pentru uruguaianul N. Nandez de la Cagliari. De subliniat, toate legate/dependente una de alta, un „lanț” a cărui continuitate făcea posibilă următoarea mișcare. Am fost foarte prins în acest carusel, l-am urmărit pe toată durata zilei și am rămas uimit și satisfăcut că a fost posibil.
La acestea, se mai adaugă două mișcări de azi, „eliberarea de Aaron Ramsey (una din „țepele” trecutului” – venit gratis, salariu mare, rezervă-parazit), care va pleca la Glasgow Rangers, și achiziția lui Federico Gatti, Frosinone, cel mai valoros fundaș din Serie B.
E limpede că Juventus are ambiții (ca întotdeauna), dar și nostalgii (după cei mai buni zece ani din istorie). ”Elvețianul” Zakaria (1,91 m, 81 kg) pare a dori să refacă un tipar (cu mijlocaș de tip Vieira, Pogba, Matuidi), genul de jucător lungilă-lățilă, măturător în defensivă și distribuitor în ofensivă, de care se leagă cele mai mari succese, a cărui lipsă s-a simțit atât în atac, cât și în apărare, cerut, de altfel de antrenor. De-acum Allegri nu mai are scuze, de vină va fi numai el.

Jul 27

Cinci campioane, cinci povești

shopping
De ieri, cunoașteam și ultima campioană a celor cinci mari forțe ale fotbalului european: Juventus a confirmat al noualea titlu consecutiv în Italia, cu două etape înainte de finiș. Amintrelea, le știam pe toate celelalte, după cum urmează: Paris Saint-Germain în Franța, Bayern Munchen în Germania, Real Madrid în Spania și Liverpool în Anglia, ca să respectăm întrutotul ordinea aflării lor sau a ieșirii din scenă.
A fost un sezon ciudat, început vara târziu și încheiat … tot vara târziu, întrerupt din motive medicale în chiar miezul său (martie) și reluat la spartul târgului de altădată (iunie), într-o ordine ce arată, în sine, rânduiala din fiecare țară. Un sezon suspendat cu stadioanele pline și reluat cu tribune goale, suporterii fiind înlocuiți de „fonduri vizuale și auditive” pentru a mai îndulci singurătatea și stranietatea ce însoțea fiecare mare meci/derby. Dar, cum se zice, a fost și a trecut!
Prima campioană, desemnată pe hârtie (nu în teren), prin decizia Federației Franceze de Fotbal de a îngheța campionatul din motive de pandemie, a fost Paris Saint-Germain. Pentru toată lumea, PSG e acea echipă franceză finanțată cu bani arăbești din Golf, cu un cap (financiar) mai mare decât celelalte competitoare, câștigând la trap campionat după campionat, singurele probleme, în ultimii ani, fiind scorul și antrenorul, iar mai nou, dacă pleacă sau nu Mbappé la Real Madrid, dacă se întoarce sau nu Neymar la Barcelona. Totuși, lui PSG nu i se poate reproșa nemeritul, pentru că la momentul înghețării, cu încă zece etape de disputat, avea 12 puncte avans și un meci mai puțin jucat. De ce câștigă mereu? Pentru că le are pe toate, față de ceilalți care au doar câte ceva: pe pildă, Marseille, public, Lyon, școală și stadion, Lille, echipă, Rennes, impuls bun etc. Nicio combinație însă care să poată atenta, deocamdată, la supremația PSG în fotbalul francez.
Dacă francezii n-au reluat deloc campionatul după suspendarea pandemică, nemții l-au reluat primii, ei având sub control cel mai bine situația medicală, disciplinară și financiară. Bayern Munchen este regină al optulea an la rând (record în Germania), nimeni, de la titlurile luate de Jurgen Klopp cu Borussia Dortmund la începutul deceniului, nemaiputând rivaliza cu panzerele bavareze. N-a contat că antrenori au fost Jupp Heynckes, Josep Guardiola, Carlo Ancelotti, Nico Kovacs, iar acum Hans-Dieter Flick în acontarea titlului, pentru că e clubul cel mai stabil: are bani, filosofie, staff, stadion, echipă, vedete, joc, tradiție, suporteri. Singura problemă a acestui campionat a fost schimbarea lui Nico Kovacs cu HD Flick, care s-a activat dintr-o poziție secundară și acolo a rămas până în prezent. Bayern Munchen câștigă mereu prin forță, stabilitate, disciplină, cultură instuțională, valoare și încredere în forțele proprii. Poate fi detronată doar de ceva/cineva asemenei ei, dar mai mare, fie de ceva/cineva diferit/opus, dar la fel de valoros (cum a fost echipa nebună a lui Dortmund). Greu de obținut aceste condiții, și una și alta.
Formal, următoarea campioană cunoscută a fost Real Madrid, campioana Spaniei, care în acest an a tranșat disputa eternă cu Barcelona. În campionat, în ultimii ani, mereu Barcelona a avut prestații mai bune, constanță și rezultate superioare și așa părea că va fi și în această ediție, până la suspendare. Realul, sub bacheta lui Zidane rechemat, a fost oscilant și cu sincope, inclusiv în UCL. Dar la reluarea campionatului, Realul s-a întors ca o altă echipă, a avut o prestație fără greșeală (victorii la rând) și a devansat o Barcelonă cu probleme de lot (Suarez și alții), de antrenor (Quique Setién) și de autoritate (Messi). Ar fi totuși nedrept de spus că n-a câștigat Realul „La Liga”, ci a pierdut Barcelona când înșiri atâtea victorii la rând. Cultura performanței, un lot numeros, omogen și valoros, antrenorul potrivit la momentul potrivit, acomodarea rapidă și intrarea în ritmul competițional cred că au fost atuurile Realului în acest an.
Însă unul dintre marile evenimente fotbalistice ale acestui an a fost revenirea, după treizeci de ani, a galoanelor Premier League la FC Liverpool, echipă de mare tradiție a fotbalului european. Un moment de puternică semnificație și mare emoție în tabăra „cormoranilor”, după trei decenii de zbucium și așteptare. Dar Liverpool, încă de anul trecut, sub conducerea lui Jurgen Klopp, devenise „echipa perfectă” a Europei prin joc, stil și rezultate, atunci când câștigase triumfal Champions League și pierduse „la mustață” Premier League, în favoarea lui Manchester City-ul lui Guardioala. Victoria din acest an, obținută detașat, mult înainte de termen, aduce laurii meritați ai celui mai puternic și potent campionat al lumii. Și totuși, să câștigi titlul cu 18 puncte avans față de a doua clasată și cu 33 de puncte față de a treia și a patra clasate, într-un campionat cu încă (cel puțin) trei pretendente îndreptățite la titlu (Manchester City, Manchester United și Chelsea), e o performanță ieșită din comun, „galactică”, „extraterestră” cu adevărat. Poate fi maximum posibil.
Pentru Juventus Torino, campioana Italiei, al nouălea titlu consecutiv (un record absolut pentru primele cinci campionate putermice ale Europei) nu pare a fi și cel mai strălucitor din uimitoarea serie de succese. Acest lucru ar avea mai multe cauze: un echilibru de forțe vizibil în această ediție (investiții mai mari la rivali), apariția mai multor pretendente la titlu, schimbarea antrenorului, schimbarea stilului de joc (cu semieșecul implementării sarri-ismului), forma sportivă slabă aratată după reluarea campionatului etc. A rezultat o combinație de lot valoros (în frunte cu Cristiano Ronaldo și Paolo Dybala), cu un joc mai spectaculos, dar mai șovăielnic și sincopat, cu motivație mai slabă și cu multe goluri primite și înfrângeri surprinzătoare. Juventus a defilat în acești ani cu trei antrenori (Conte, Allegri și Sarri), iar Sarri, un tehncician diferit și atipic spiritului juventin, se află la primul an (poate ultimul). Reproșul „de serviciu” în toți acești ani a fost lipsa competitorilor interni mai valoroși ca explicație la acest șir de succese, dar Juventus a jucat în ultimii cinci ani două finale de UCL, cu prezențe constante în etapele superioare ale competiției europene. Peste toate aceste conjuncturi, Juventus a dat semnalul renașterii fotbalului italian și a oferit și modelul de succes.
În acest context, despre campionatul României nu putem spune nimic!

Jan 07

Juventus, o demonstrație de FORZA

Sunt juventin de câteva zeci de ani, dar nu acesta e momentul cel mai bun pentru a mărturisi asta. De aceea, nici n-am să insist asupra acestui lucru, decât cu un singur detaliu, anume că m-am convertit la „religia” bianco-nero de la vârsta la care am realizat că dungile de pe tricouri au aceeași orientare și culori cu ale altei echipe de suflet, astfel încât m-am simțit reprezentat fotbalistic atât la nivel local, cât și la nivel universal. Și-așa a rămas de atunci până azi, cu bune și cu rele, cu bucurii și tristeți, cu succese și înfrângeri mereu amestecate, ca la orice microbist.
Duminică seara a fost marele derby în campionatul italian între Juventus și Roma, adică locul întâi și locul doi, terminat cu 3-0, un scor de forfait, cum ar zice clasicii fotbalului. Sigur, motiv de exultare pentru fanii Juventus-ului și de amărăciune pentru cei ai Romei. Cine a văzut meciul (transmis de peste 200 de televiziuni) a putut vedea o dispută tensionată, aprigă, dominată de miză, un joc tacticizat, cum numai italienii știu să joace între ei. Ar fi de prost gust să argumentez eu cât de bună și superioară a fost Juventus în raport cu adversara sa. Întâi de toate, aș elogia Roma pentru surpriza oferită acestui campionat, pentru joc și pentru rezultatele obținute până la un punct, pentru emulația creată și datorată, în special, antrenorului Rudy Garcia. Pe de altă parte, ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca meciul de duminică să se fi încheiat în minutul 80, la 2-0, fix înaintea eliminării jenante a lui de Rossi și a tot ce a urmat. Acesta a fost semnul cel mai prost pentru Roma, nu neapărat înfrângerea, chiar dacă aceasta s-a produs la un scor fără echivoc, rușinos pentru unii. Din păcate, omenescul a trecut peste elementul sportiv și nu în favoarea sportului.
Pentru Juventus, nu această victorie este elementul cel mai convingător și nici înfrângerea identică aplicată lui Napoli, cealaltă pretendentă serioasă la titlu în acest an. Peste toate cuvintele și superlativele posibile, mai convingătoare sunt cifrele obținute până la acest moment în campionat, care, într-adevăr, vorbesc despre o forță fotbalistică autentică. Iată câteva din aceste date statistice uimitoare, realizate în câteva luni de la începerea competiției: după 18 etape, Juventus a realizat 49 de puncte, rezultate din16 victorii, un egal și o înfrîngere; de la etapa a 9-a, echipa a înlănțuit 10 victorii consecutive, primind un singur gol, în runda a 17-a, 4-1 cu Atalanta la Bergamo. Pentru Juventus, momentul de cotitură al turului s-a produs în etapa a 8-a, până la care Roma era lider, realizând și ea o serie impresionantă de 10 victorii consecutive, cu doar 4 goluri primite. În 20 octombrie, a avut loc meciul Fiorentina-Juventus, încheiat cu scorul de 4-2, după ce torinezii conduceaua la pauză cu 2-0. Cum se știe, au fost momentele de grație ale lui Giuseppe Rossi, autor al unui hat-trick, ce a răsturnat scorul în doar 15 minute, un duș foarte rece și foarte aspru pentru campioana en-titre a Italiei. Acesta a fost declanșatorul invincibilității, a închiderii efective a porții veteranului Buffon și a seriei încredibile de victorii ce a urmat. Până la această etapă, cu voie sau fără voie, Juventus a mai făcut o demonstrație de forță: în 4 din cele 7 meciuri, a fost condusă cu 1-0, reușind să întoarcă rezultatul (de la 0-1 la 3-2 cu Milan, de la 1-0 la 2-1 cu Chievo în deplasare, de la 0-1 la 2-1 cu Verona) sau să nu piardă (de la 0-1 la 1-1 cu Inter). Adaugați la acestea, 42 de goluri date și doar 11 primite în cele 18 meciuri. Să așezăm această înșiruire de succese la capătul a două titluri consecutive de campioană a Italiei.
Apoi, obligatoriu, vine discuția despre bani, deoarece, cum spunea Andrea Agnelli, președintele clubului, Italia nu mai este o țară de destinație, ci de tranzit pentru marile vedete ale fotbalului internațional. Surprinzător pentru unii, aceste rezultate s-au obținut în condiții de criză financiară și cu bugete de austeritate. Căci, pentru răutăcioși, echipa a fost construită din „cârpeli” și cu un antrenor, Antonio Conte, fără CV la acel moment. Să nu uităm că marile confirmări de azi ale echipei, Vidal și Pogba, ce merg către 40 de milioane de euro, sunt „culeși” de ici de colo, francezul de 18 ani cedat „moca” de Manchester United (deh, îmbătrânise și Ferguson), iar chilianul preluat ca speranță neconfirmată din Bundesliga. A fost apoi atragerea lui Pirlo de la Milan, a lui Barzali din Germania, a lui Vucinici pe bani puțini și exemplele pot continua. În sfârșit, „marile investiții” din ultimul an se cheamă Llorente, adus liber de contract de la Bilbao, și Tevez, o valoarea certă, dar un jucător plictisit și uzat la acel moment, adus cu 12 milioane de euro de la Manchester City, din care a făcut un golgeter de 30 de milioane, cât ceruse Realul pe Higuian, dați până la urmă de Napoli. Semn că se poate și așa.
Ar fi nedrept să nu zic nimic despre eșecul ieșirii premature din Champions Legue, care, cu toată compensația găzduirii la Torino a finalei Europe Legue, tot eșec rămâne, ca imagine și ca bani. Duminică, Juventus a câștigat convingător un derby, dar n-a câștigat campionatul, unde se mai joacă, vorba lui Rudy Garcia, pentru încă 60 de puncte. Adică pentru multe de văzut și de comentat.