Întrebarea principală nu mai este de ce a pierdut România barajul de calificare la Mondiale cu Grecia. Asta a văzut și, sper, a înțeles toată suflarea românească, de la cel mai mare specialist (cine o fi acela), până la ultimul spectator amărât, ce a sperat până în minutul 94 al returului. Cele două meciuri au arătat, fără umbră de îndoială, că nu suntem de Mondiale, că nu avem nici antrenor, nici echipă, nici un joc compatibile cu asemenea performanță. Jocul în sine și mai ales rezultatul final nu doar că au dezamăgit, ci au produs întristare și amărăciune și au distrus speranța unor viitoare posibile calificări. Un joc în dublă manșă lipsit de control și în care România nu a avut nicio ocazie de gol reală. Un mucalit spunea că ne-am fi putut califica printr-un autogol al grecilor, un gol din offsaid și unul dintr-un penalty în meciul doi. Grecii și-au „făcut treaba”, noi însă n-am creat nici măcar circumstanțe pentru îndeplinirea celorlalte „condiții”. Dar asta este deja istorie și aceste meciuri ar trebui cumva uitate, deși nu va fi ușor.

Întrebarea principală este, desigur, cum s-a ajuns aici. Nu sunt singurul și nici primul care încearcă să identifice niște cauze pentru acest eșec dureros. Așa cum e limpede de înțeles pentru oricine, echipa națională de fotbal a României e rezultanta unui sistem ce are o bază, sportul juvenil, un mecanism competițional, ligile la diferite eșaloane, și o coordonare, vârful piramidei de care depind toate. Regăsim în fruntea acestui sistem, de zeci de ani, aceleași personaje, precum „venerabilul” Mircea Sandu, „onorabilul” Mitică Dragomir sau „dinasticul” Victor Pițurcă, care se automoștenește, preia și duce mai departe propria zestre de selecționer. Să facem socoteala (și „să le numărăm, coane Fănică”): nașul Sandu, 24 de ani în fruntea FRF, Mitică Corleone, 17 ani la conducerea LPF, nea Piți, zis și „Diavolul”, peste 10 ani la cârma naționalei României. 16 ani au trecut de la ultima calificare a naționalei la un Campionat Mondial, din care zece cu Piți la timonă. O singură calificare s-a reușit în acest timp, la Europenele din 2008, dar privită critic și retrospectiv, pare a fi fost o întâmplare, căci n-a fost consecința vreunei strategii și n-a determinat niciun efect în urma ei. Dimpotrivă, cred că a creat iluzii și a conservat un sistem realmente falimentar. În câteva tușe, acesta arată cam așa: fotbalul românesc este pe „butuci”, competițiile sunt slabe, au dispărut din prim plan centre fotbalistice de tradiție, baza este șubredă, spectatorii sunt tot mai puțini, mediocritatea domnește în ligile superioare, pline de jucători străini. Pentru cine joacă în Liga 1 echipe precum Concordia Chiajna, Săgeata Năvodari, Astra Giurgiu, Corona Brașov, Gaz Metan Mediaș, FC Botoșani, Viitorul Constanța, FC Vaslui sau Ceahlăul, adică jumătate din liga 1? Peste tot în lume fotbalul este un spectacol (sau un circ) cu spectatori, în România este un circ pentru bani, dar fără public. Corupția și-a făcut loc în chiar miezul fenomenului (vezi dosarele fotbalului aflate în judecată), este vizat câștigul cu orice preț, nu rezultatul sportiv și, cu atât mai puțin, dezvoltarea unui fotbal sănătos de la bază. Cine și cu ce bani finanțează echipe precum Pandurii sau Gaz Metan (poate vom afla, poate nu), cum susțin Primăriile echipe de fotbal, dacă este ilegal, de ce se feresc oamenii cu bani să intre în fotbal?
Victor Pițurcă selecționerul nu este promotorul acestui mecanism stricat, este o formă de manifestare a lui, dar și un vector de putere care a ajutat sistemul să continue să supraviețuiască. Prin modul de abordare, stil, comportament și lipsă de transparență era omul ideal pentru capii fotbalului românesc, cel mai bun alibi pe care și-l puteau crea. Căci Pițurcă pare independent (nu ține de sistem), face ce vrea (nu este dirijat de cineva), își asumă eșecurile (deci absolvă de răspundere pe ceilalți), nu dă socoteală nimănui (nici șefilor lui). Tăcut, încăpățânat, plin de toane, cu o comunicare deficitară și cu o lipsă de transparență de pomină, era profilul perfect de a-i „fura” rezultatele și a-l indica vinovat pentru eșecuri. Acesta este motivul pentru care a fost instalat de trei ori ca antrenor al naționalei de aceiași șefi. Din păcate, aproape că n-a mai contat priceperea lui Pițurcă în antrenorat, calitățile lui de selecționer și de motivator, esențiale pentru o asemenea poziție. Cu o imagine confuză și contradictorie, Pițurcă a fost ba înger, ba demon pentru fotbalul românesc, în funcție de împrejurări, iar calitatea de „gambler”, adică de antrenor care nu pregătește, ci „joacă” un meci, a accentuat acest profil. De multe ori, chiar nimeni nu înțelegea deciziile lui Pițurcă, nici cele bune, nici cele rele, și, tot adesea, se vorbea despre el în context de „șansă”, „noroc proverbial”, „inspirație”, „bulan”, „pleașcă” sau „ghinion”etc. Dezvăluirile recente ale lui Adrian Mutu despre „pregătirea” tehnico-tactică a meciurilor de către Pițurcă nu ne miră, ci întăresc imaginea de „babă vrăjitoare” a acestuia mai degrabă decât de antrenor temeinic.
În stilu-i caracteristic, Victor Pițurcă nu-și dă demisia, preferând să moară cu Mircea Sandu de gât, căci Mitică Dragomir a plecat. E și acesta un mod de a încheia un ciclu. Dacă cineva nu te înjură de mamă, înseamnă că nu te-a înjurat îndeajuns?!