Toate deciziile importante în România se iau pe bază de frică, amenințare și șantaj. E un carusel de putere și un joc de domino nesfârșit, care nu are nimic de-a face cu cetățeanul de rând. Există două Românii perfect distincte, o țară a politicienilor lacomi și grijulii să-și apere hoțiile și una a oamenilor răbdători și preocupați să supraviețuiască. Cele două entități nu se întâlnesc niciodată, pentru că, după cum se vede, nici măcar votul nu mai înseamnă ceva.

Îmi propusesem să scriu azi despre modelele pe care le oferă societatea românească adolescenților de 15 ani ca explicație a lipsei de motivație pentru învățătură a acestor tineri. Parțial, tot despre modele e vorba, dar subiectul e schimbat din cauza evenimentelor, să spunem dramatice, petrecute în această săptămână în Parlamentul României. Pe scurt, patru legi, toate la fel de controversate, sunt luate în lucru în Parlament luni seara târziu, pe ascuns. Pentru că acestea sunt momentele potrivite pentru conspirații: noaptea, vinerea seara, weekend-ul, sfârșitul de an sau în preajma sărbătorilor când atenția publică este mai puțin vigilentă. Toate aceste patru legi erau cu destinație precisă, identificată de altfel de către presă: legea lobby-ului (pentru o diversiune de gen Roșia Montană), amendarea Codului Fiscal în privința jocurilor de noroc (pentru facilitatea spălării de bani), legea grațierii (pentru a permite eliberări din pușcărie „cu dedicație”) și modificarea Codului Penal, cireașa de pe tort (pentru crearea superimunității demnitarilor și redefinirea conflictului de interese). Scandalul mediatic uriaș, indignarea opiniei publice, șovăiala celor vinovați și reacțiile externe n-au făcut decât să confirme aceste aranjamente, dintre care, din fericire, a apucat să fie votat doar unul, e drept, cel mai grav, cel care privește modificarea Codului Penal. Din aceste motive, cele două amendamente, în opinia mea, au și început calea-întoarsă, spre anulare. Dar asta nu schimbă cu nimic fondul problemei, care este unul extrem de grav, ce sfidează democrația, statul de drept și bunul simț.

Este evident, din punctul meu de vedere, că toate aceste aranjamente juridice (unele ajunse altele pe cale de a deveni legi), au un numitor comun care este frica: frica de a nu fi prins luând bani de la RMGC, frica de a nu fi prins cu bani negri, frica de a nu face „închisoare”, frica de nu fi anchetat și, în sfârșit, frica de a nu putea fura liniștit. Dacă ar fi numai atât încă ar fi o speranță: orice lege poate fi schimbată, orice rău poate fi îndreptat, dacă există voință pentru așa ceva. E clar că nu există. Și e foarte limpede că PSD–ul, în special, a pus la cale aceste modificări, cu orice risc, pentru a scăpa de „pumnul de fier” al DNA, controlat de Traian Băsescu, și de „brațul lung” al ANI, aflat sub același control. Astfel încât guvernarea României  a ajuns un fel de ping-pong, pe masa Parlamentului României, între diversele persoane, aflate vremelnic la putere, prin intermediul unor instituții pilon ale statutului de drept. Binențeles că povestea nu a început de ieri, cu „Băsescu prigonitorul” de adversari politici, și nu va sfârși mâine, cu „Ponta răzbunătorul”. Există o lungă tradiție în România de a folosi instituțiile și mecanismele democratice în folosul personal sau al partidului, de a le pune paravan pentru încălcarea legii sau, la nevoie, de a te ascunde în spatele lor sub imperativul șantajului, amenințării sau fricii. Nu doar Ponta&Company se teme, și lui Băsescu îi e frică pentru perioada de după președinție și din acest motiv reacționează toți, cu ceasul electoral în mână, ca disperații. Lanțul slăbiciunilor poate începe însă de oricând, de la Revoluție, unde unii și-au ascuns crimele sub scutul statutului democratic, trecând prin crearea unor instituții și legi tampon anume create, și ajungând la caruselul îmbogățirii nesfârșite din banul public. Putem începe de oriunde, de la Ceaușescu care se temea de Iliescu, căruia i-a fost frică de Constantinescu, căruia, la rândul lui, i-a fost frică de Securitate și de ce i-a fost frică n-a scăpat. Apoi a urmat Adrian Năstase care a preluat, fără temei, nefrica de la Iliescu al doilea, însă Securității i s-a făcut frica de atotputernicia lui și l-a trântit. Lui Băsescu nu i-a fost frică de servicii, dar se teme de Ponta, iar acestuia o să-i fie teamă de Antonescu, dacă acesta va ieși președinte șamd. Tuturor le este frică de faptele lor. Lângă aceste tușe groase, vom găsi, cu puțină atenție, milioane de alte temeri, amenințări și șantaje care stau la baza unor nenumărate legi, ordonanțe, hotărâri, decizii, strategii, politici. Iar firul roșu al tututor acestora este banul. Banul și nu cetățeanul. Căci în aceste ecuații politice, pentru unii foarte sofisticate, pentru alții cât se poate de străvezii, nu se întrevăd nicăieri interesele oamenilor. Iar poporul rabdă și speră. Speră și îndură. Până când?