May 03

Despre prostie și alte rătăciri

6
De chiar Paștele creștin (duminică), Turcia musulmană pune referendumul ce îndreaptă țara (înapoi/înainte) spre fundamentalism. În Săptămâna Patimilor, Coreea de Nord, aflată sub amenințarea directă a unui atac american, programează (dinandins?) un test militar, care însă eșuează. În fine, în Joia Mare (noaptea prinderii și judecării lui Isus), „fugarul teribil” al politicii românești, Sebastian Ghiță, este prins și arestat în Serbia. Sunt doar simple întâmplări și speculații cu tentă religioasă, s-ar putea (pe drept cuvânt) zice. Sau sunt semne și întâmplări profetice (pentru creștinătate, lume și țară) ar putea spune fataliștii și cei cu aplecări către misticismul politico-religios. În Săptămâna Luminată, Theresa May, premierul britanic, face, fără preaviz, anunțul șoc al alegerilor anticipate pentru 8 iunie, China anunță restructurarea Armatei Populare de Eliberare, iar Franța, cea confuză, se află în ultima săptămână a campaniei unor alegeri prezidențiale cum n-a văzut nici Parisul și niciuna din cele cinci republici. Din nou vorbim de întâmplări și (posibile) semne (nici nu foarte scrupulos alese), cum au fost și vor fi cu sutele și miile. Și bine ar fi să fie așa!
Eu însă voi zăbovi puțin, în manieră personală, asupra lor, avertizând: conspiraționiștii să nu creadă chiar totul, optimiștii să pună o întrebare în plus, raționaliștii să privească totul ca pe un joc intelectual. Așadar, mă întreb, ce i-a putut determina pe mai mult de jumătate din turci să se ia după „un prost” (la modul cel mai simbolic cu putință) precum Recep Tayyip Erdogan, unul însetat de putere, cu aspirații otoman-imperiale, populist până la exces, promițându-le marea-cu-sarea turcaleților nu cei mai deștepți. Cred că doar frica, mândria tembelă și propria ignoranță, căci (pentru mine) nu ține „figura” cu alegerile și majoritatea într-o țară unde democrația este simulată, nu există presă liberă, iar opozanții (de fapt, de drept sau închipuiți) se află în pușcărie. Ba mai mult, cred că este o rătăcire în comun, atât a „păstorului”, cât și a „turmei”, atât a celei din țară, cât și a celei din străinătate. Căci de ce ar fi votat pentru Erdogan turcii din Germania, țara lor adoptivă, generoasă, primitoare, liberă și permisivă până la prostie?
În celălalt caz, un (aproape) iminent „casus belli” (motivație de începere a unui război), dintre SUA și Coreea de Nord, aș putea vorbi despre întâlnirea nefericită dintre „alți doi proști ai lumii”, președintele SUA Donald Trump și dictatorul coreean Kim Jong –Un. Căci nu va trece mult, dacă lucrurile evoluează în aceeași manieră, până când vom asista la o declarație de război adevărată, pe tema armelor nuclerare (dar ce importanță are?), iar apoi lumea se va plasa, în funcție de interese, de-o parte sau de alta a acestui „aliniament”. Iar SUA chiar va bombarda Coreea de Nord, câtăvreme China, principalul protector al acesteia, va simți nevoia să intervină, să reteze elanul punitiv-expansionist al Americii, să-și marcheze prezența de mare putere (militară), drept pentru care a și anunțat măsuri specifice, menite „să transforme armata chineză într-o forță de luptă mai flexibilă și mai adaptată pentru operațiuni comune”.
Dar veți întreba ce au toate aceste lucruri și semne în comun cu Sebastian Ghiță, acest „păstor” milionar al industriei IT din România, ce pare a imita (în registru parodic) tragicul destin cristic? Nu mare lucru, „înafara” faptului de a reprezenta un nod (încâlcit) al politicii românești, în care țara stă „prinsă” de multă vreme, captivă, legată de mâini și de picioare. Mai au în comun faptul că S. Ghiță e un fel de „prost al proștilor” din politica românească, cineva care, din motive neînțelese, a făcut ce-a vrut, unde și când a vrut, a devenit bogat, influent, intangibil, în afaceri și politică, cât pe ce să devină prim-ministru, și care apoi, din motive, din nou, neelucidate, a fost renegat, expulzat de sistem și transformat în fugar de lux, denunțător ordinar și șantajist la adresa sistemului care l-a creat.
Apoi eu mai am o problemă cu Theresa May, premierul Marii Britanii pe post de primadonă a politicii mondiale. E adevărat că nu ea a fost, inițial, port-stindardul „prostiei” britanice, ea l-a preluat „cu stil” de la fostul premier David Cameron, care a vrut să arate cât e de deștept fără să i-o ceară nimeni și a inițiat Brexit-ul. Pe modelul „Doamnei de fier” (un alt fost premier, Margaret Thatcher), Theresa May vrea să devină, probabil, „Doamna de oțel” (sau diamant), să profite de poziția bună din sondaje pentru a obține, prin alegeri anticipate, mai multă putere și a avea libertatea de a iniția și susține un „Brexit dur”. În traducere liberă, a produce daune maxime UE și a distruge solidaritatea europeană, atâta cât mai e, singura opreliște reală în calea unui nou război. Aceasta e surpriza englezească a Săptămânii Luminate și nu-i o glumă.
Pentru că tot am încercat să identific tot felul de „proști ai lumii”, aducători de necazuri și dezastre, am ajuns la Franța, unde, de multă vreme, am un favorit cert, în persoana președintelui în funcție Francois Hollande, lucru pe care-l spun și-l repet de ani de zile. În urma lui (și în preajma alegerilor) a rămas o Franță buimacă și mai divizată ca oricând, care nu știe nici ce președinte va avea, dacă mai e stâlp al UE și țară importantă în Europa etc.
Să mai spuneți că lumea nu-i lovită de dambla!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26 aprilie 2017

Dec 01

Ce vor oamenii

Poza 5
Sunt tot mai clare semnele, tot mai evidente simptomele și tot mai apăsate semnalele de alarmă că omenirea se îndreaptă, din nou, către un moment de răscruce. Nu e chiar o constatare personală, nu e doar o idee care prinde contur, nu e tocmai o modă intelectuală (ca subiect de discuție), exhibare jurnalistică (ca subiect de interes) sau simplă „cochetărie” politică (ca temă electorală)… Pare a fi o tendință, un trend, o tentație irepresibilă a oamenilor, din acelea pe care nimeni nu le poate opri până nu ajung la un capăt… Pare a fi grav, nu știm către ce se „întoarce” lumea și la ce să ne așteptăm. Mă întreb (mai degrabă retoric) cine ne-ar putea da un diagnostic sigur și un tratament eficient de prevenire. Științele, care par a le ști pe toate?! Poate sociologia (știința relațiilor), poate psihologia (știința gândurilor) sau medicina (știința tămăduirii), poate antropologia (știința „omului”). Sau poate numai, însăși și singură politica (știința oportunismului). Rămâne de văzut.
Până atunci, e întemeiat să ne întrebăm, potrivit regulilor jurnalismului (ca știință a „faptelor”), ce vor oamenii. Căci iată, am văzut ce-au vrut englezii (la Brexit), dar nu e clar cum îl vor obține și, în orice caz, dacă e bine ce-au făcut. Apoi am văzut ce-au vrut americanii (alegându-l pe Trump sau respingînd-o pe Hillary), dar nu e clar ce-au obținut. Începem să vedem ce vor francezii și nu va trece mult și vom vedea ce-i cu nemții. Pe acest mecanism, privind chiar și superficial în jur, ne putem întreba, în continuare, ce vor rușii, ce vor turcii, ce vor ungurii, cu toții părând a vrea ceva (important), aparent, în aceeași direcție, dar cam fiecare în felul lui. Vorba ceea, racul, broasca și o știucă…
Mărturisesc că aceste gânduri mi-au fost prilejuite de alegerile primare (dreapta și centru-dreapta) din Franța și de apropiatele alegeri parlamentare de la noi. Pe de-o parte, pentru că Franța este un simbol pentru Europa continentală și un „simptom” important pentru soarta Uniunii Europene. Pe de altă parte, pentru că nu e deloc clar ce vor românii și nu știm nici cât suntem de anacronici cu dorințele noastre „locale”. În Franța, ecuația prezidențialelor e simplă și complicată, în același timp: pe de-o parte, Francois Hollande (actual președinte), cu un mandat execrabil, s-a „îngropat” pe sine, a „îngropat” stânga și Franța, deopotrivă. Pe de altă parte, toată lumea e de acord că noul președinte se va alege din rândul dreptei, mai precis, dintre Francois Fillon, ca și candidat ales de centru-dreapta, și Marine Le Pen, reprezentanta Frontului National, de extremă dreapta. „Primarele” (alegerea candidatului unui partid prin votul direct al membrilor și simpatizanților), o procedură politică a democrațiilor „avansate”, mai veche în SUA și mai nouă în Franța, parcă încep să dea rateuri: în America, unde (am mai scris) se spune că orice alt republican (decât D. Trump) ar fi bătut-o pe H. Clinton și orice alt democrat (decât H. Clinton) l-ar fi bătut pe D. Trump. Tristă ironie a politicii, a democrației sau a sorții… În Franța, toate primarele de până acum au dat „chix”: Nicolas Sarcozy a fost candidatul dreptei, ales în 2007, care a pierdut realegerea ca președinte din 2012, revalidat de primare, dar invalidat de francezi; stânga socialistă l-a ales prin „primare” candidat pe Francois Hollande în 2012, ajuns președinte, dar dovedit aproape ca cel mai slab din istoria Franței. Criza internă și mișcarea centrifugă a primarelor de acum din PS face deja victime: a produs un candidat, fostul ministru socialist Emmanuel Macron, înafara partidului, Francois Hollande ezită dramatic în a recandida, iar actualul premier Manuel Valls vrea să se sacrifice (candidând) pentru a mai salva ceva din stânga făcută praf. Primarele dreptei de acum, prin votul a peste patru millioane de membri și simpatizanți, l-au ales candidat la prezidențialele din mai 2017 pe Francois Fillon, după toate estimările, un câștigător surpriză, care i-a învins, fără drept de apel, în primul tur, mai ales, pe Nicolas Sarcozy (favoritul tuturor primarelor), și în turul doi pe Alain Juppé (fost premier chiraquist), favoritul de moment, cu un scor de 66% la 33%. Cu programe aproape identice, în esență, pe cei doi finaliști, i-a departajat, se spune, calea de înfăptuire: radicalismul moderat al învingătorului (F. Fillon), moderația reformistă a invinsului (A. Juppé ). Cu alte cuvinte, a învins candidatul care s-a adresat unei „Franțe care suferă”, o Franță mai conservatoare și mai protectivă față de cetățenii ei, care vor o schimbare profundă și rapidă. Sună cunoscut, aproape un refren. Asta vor francezii și asta ar fi, pentru toată lumea, opțiunea dezirabilă, în raport cu extremismul nationalist al candidatei Marine Le Pen, cu un discurs antieuropean, împotriva străinilor…
Nu știm ce vor românii, dacă vor ceva și dacă sunt conștienți că în democrație nimeni nu face cadouri. Trebuie să vrem ceva. Unora li s-a urât cu binele (și nu mai votează), altora li s-a urât cu răul (și o fac cu disperare). Prea votăm părelnic și absentăm nemotivat ca să n-o „încasăm”. Votul e un efort, al fiecăruia, de înțelegere (a vieții, a țării, a lumii), un compromis necesar (cu sine, cu oamenii, cu politica), o asumare obligatorie (a unui rezultat, risc), un gest minim de sincronizare (cu vremurile, tendințele și crizele). „Căruța istoriei” nu stă o clipă, trasă înainte (de unii) sau înapoi (de alții). Că ești osie, roată, obadă sau spiță.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 noiembrie 2016