May 03

Despre prostie și alte rătăciri

6
De chiar Paștele creștin (duminică), Turcia musulmană pune referendumul ce îndreaptă țara (înapoi/înainte) spre fundamentalism. În Săptămâna Patimilor, Coreea de Nord, aflată sub amenințarea directă a unui atac american, programează (dinandins?) un test militar, care însă eșuează. În fine, în Joia Mare (noaptea prinderii și judecării lui Isus), „fugarul teribil” al politicii românești, Sebastian Ghiță, este prins și arestat în Serbia. Sunt doar simple întâmplări și speculații cu tentă religioasă, s-ar putea (pe drept cuvânt) zice. Sau sunt semne și întâmplări profetice (pentru creștinătate, lume și țară) ar putea spune fataliștii și cei cu aplecări către misticismul politico-religios. În Săptămâna Luminată, Theresa May, premierul britanic, face, fără preaviz, anunțul șoc al alegerilor anticipate pentru 8 iunie, China anunță restructurarea Armatei Populare de Eliberare, iar Franța, cea confuză, se află în ultima săptămână a campaniei unor alegeri prezidențiale cum n-a văzut nici Parisul și niciuna din cele cinci republici. Din nou vorbim de întâmplări și (posibile) semne (nici nu foarte scrupulos alese), cum au fost și vor fi cu sutele și miile. Și bine ar fi să fie așa!
Eu însă voi zăbovi puțin, în manieră personală, asupra lor, avertizând: conspiraționiștii să nu creadă chiar totul, optimiștii să pună o întrebare în plus, raționaliștii să privească totul ca pe un joc intelectual. Așadar, mă întreb, ce i-a putut determina pe mai mult de jumătate din turci să se ia după „un prost” (la modul cel mai simbolic cu putință) precum Recep Tayyip Erdogan, unul însetat de putere, cu aspirații otoman-imperiale, populist până la exces, promițându-le marea-cu-sarea turcaleților nu cei mai deștepți. Cred că doar frica, mândria tembelă și propria ignoranță, căci (pentru mine) nu ține „figura” cu alegerile și majoritatea într-o țară unde democrația este simulată, nu există presă liberă, iar opozanții (de fapt, de drept sau închipuiți) se află în pușcărie. Ba mai mult, cred că este o rătăcire în comun, atât a „păstorului”, cât și a „turmei”, atât a celei din țară, cât și a celei din străinătate. Căci de ce ar fi votat pentru Erdogan turcii din Germania, țara lor adoptivă, generoasă, primitoare, liberă și permisivă până la prostie?
În celălalt caz, un (aproape) iminent „casus belli” (motivație de începere a unui război), dintre SUA și Coreea de Nord, aș putea vorbi despre întâlnirea nefericită dintre „alți doi proști ai lumii”, președintele SUA Donald Trump și dictatorul coreean Kim Jong –Un. Căci nu va trece mult, dacă lucrurile evoluează în aceeași manieră, până când vom asista la o declarație de război adevărată, pe tema armelor nuclerare (dar ce importanță are?), iar apoi lumea se va plasa, în funcție de interese, de-o parte sau de alta a acestui „aliniament”. Iar SUA chiar va bombarda Coreea de Nord, câtăvreme China, principalul protector al acesteia, va simți nevoia să intervină, să reteze elanul punitiv-expansionist al Americii, să-și marcheze prezența de mare putere (militară), drept pentru care a și anunțat măsuri specifice, menite „să transforme armata chineză într-o forță de luptă mai flexibilă și mai adaptată pentru operațiuni comune”.
Dar veți întreba ce au toate aceste lucruri și semne în comun cu Sebastian Ghiță, acest „păstor” milionar al industriei IT din România, ce pare a imita (în registru parodic) tragicul destin cristic? Nu mare lucru, „înafara” faptului de a reprezenta un nod (încâlcit) al politicii românești, în care țara stă „prinsă” de multă vreme, captivă, legată de mâini și de picioare. Mai au în comun faptul că S. Ghiță e un fel de „prost al proștilor” din politica românească, cineva care, din motive neînțelese, a făcut ce-a vrut, unde și când a vrut, a devenit bogat, influent, intangibil, în afaceri și politică, cât pe ce să devină prim-ministru, și care apoi, din motive, din nou, neelucidate, a fost renegat, expulzat de sistem și transformat în fugar de lux, denunțător ordinar și șantajist la adresa sistemului care l-a creat.
Apoi eu mai am o problemă cu Theresa May, premierul Marii Britanii pe post de primadonă a politicii mondiale. E adevărat că nu ea a fost, inițial, port-stindardul „prostiei” britanice, ea l-a preluat „cu stil” de la fostul premier David Cameron, care a vrut să arate cât e de deștept fără să i-o ceară nimeni și a inițiat Brexit-ul. Pe modelul „Doamnei de fier” (un alt fost premier, Margaret Thatcher), Theresa May vrea să devină, probabil, „Doamna de oțel” (sau diamant), să profite de poziția bună din sondaje pentru a obține, prin alegeri anticipate, mai multă putere și a avea libertatea de a iniția și susține un „Brexit dur”. În traducere liberă, a produce daune maxime UE și a distruge solidaritatea europeană, atâta cât mai e, singura opreliște reală în calea unui nou război. Aceasta e surpriza englezească a Săptămânii Luminate și nu-i o glumă.
Pentru că tot am încercat să identific tot felul de „proști ai lumii”, aducători de necazuri și dezastre, am ajuns la Franța, unde, de multă vreme, am un favorit cert, în persoana președintelui în funcție Francois Hollande, lucru pe care-l spun și-l repet de ani de zile. În urma lui (și în preajma alegerilor) a rămas o Franță buimacă și mai divizată ca oricând, care nu știe nici ce președinte va avea, dacă mai e stâlp al UE și țară importantă în Europa etc.
Să mai spuneți că lumea nu-i lovită de dambla!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26 aprilie 2017

Sep 15

Ce nu poate fi escamotat

DSC_0862
Pentru jurnalistul de opinie (dar nu numai), sfârșitul și începutul de săptămână a fost/este unul interesant. Căci duminică, 11 septembrie, s-au împlinit 15 ani de la atacurile teroriste de la WTC, prilej de comemorare, de înșirat amintiri și de (re)alimentat teoria conspirației. Cu acest tragic eveniment se petrece, sub ochii noștri, un paradox istoric: cu cât ne îndepărtăm, cu atât lucrurile devin tot mai neclare. Dar asta, slavă Domnului, nu ține de presa românească, de ea ține doar respingerea subiectelor internaționale importante, foarte rare și superficial tratate. Nu înțeleg de ce trebuie să consult presa străină dacă mă interesează un atare subiect și, drept să spun, într-o lume globalizată, sunt nevoit să mă „intereseze” tot mai des. Sunt de părere, în contra managerilor media de la noi, că o știre internațională poate fi și interesantă și inteligibilă (ușor de înțeles) dacă este făcută de oameni pricepuți și bine informați. Nu găsesc decât întâmplător (disparat) informații coerente despre ce se petrece în lume, uneori la fel de (sau mai) importante decât cele de sub nasul nostru, acestea partizane, evazioniste, conjuncturale, lipsite de profunzime, de multe ori. Iar televiziunile de știri nu fac excepție, dimpotrivă. De pildă, părem a fi interesați de soarta și evoluția UE (în noul context), dar nu știm și nu înțelegem ce se întâmplă în țările decidente ale acesteia (Germania și Franța), amândouă aflate în perioade preelectorale. Bunăoară, au fost alegeri în landul Mecklenburg – Vorpommern (mic, dar reprezentativ) unde rezultatul ar pune pe gânduri pe oricine: pe primul loc a fost SPD (social-democrații -opoziția), pe locul doi, AfD (un partid extremist antiimigrație), și abia pe locul trei CDU (creștin-democrații aflați la guvernare). Cu alte cuvinte, dacă procentele s-ar menține la alegerile generale, Angela Merkel (și partidul ei) ar dispărea de la conducerea Germaniei și de la timona UE (greu de închipuit), ceea ce ar putea schimba radical destinul și structura UE. Nu-i așa!? Sau faptul că în Franța (la alegerile primare) republicanii și-au definitivat lista de opt candidați, șapte bărbați și o femeie, „doi bonapartiști și alți trei orléaniști” (vorba unuia), dintre care își vor alege candidatul pentru alegerile prezidențiale din 2017, foarte probabil, viitorul președinte al Franței. Printre ei, același Nicolas Sarcozy (dacă va fi lăsat de justiție), foști prim-miniștri și ministri. Cu ce discurs va câștiga dreapta franceză alegerile (și cu ce urmări), cum se vor poziționa în raport cu Frontul Național (extrema dreaptă) și ce vor face după alegeri sunt întrebări, pentru o Franță șubredă și în pierdere de prestigiu, la care nimeni nu știe răspunsul. D’accord?
De cealaltă parte (a socialiștilor la putere), Francois Hollande, președintele „sortant”, tocmai acum și-a găsi să vină în România când nu prea mai e mare lucru de zis și de făcut. E bine și așa, dacă nu se poate altfel. Mă aștept, sincer, la bârfe și la tratarea pe larg a „gafelor” lui Klaus Iohannis. Mai rețin cu titlu de inventar (și ca sugestie pentru candidații autohtoni) că un fost ministru al Economiei, Emmanuel Macron, cu „figură de filosof”, despre care se spune că ar fost asistentul lui Paul Ricouer, a demisionat din guvernul Manuel Valls pentru a-și anunța candidatura la alegerile primare din Partidul Socialist. El folosește (ceva asemănător lui Barack Obama) „analiza de date”, ca unealtă electorală inedită, pentru a palpa „la fix” așteptările alegătorilor francezi. Cine știe, s-ar putea să fie candidatul surpriză din aceste alegeri.
Pe de altă parte, presa românească s-a arătat mai interesată de „întâlnirea secretă” dintre Liviu Dragnea și Victor Ponta (îndelung „dezbătută”), decât de acordul (secret?) de la Geneva dintre SUA și Rusia (prin John Kerry și Serghei Lavrov), prin care s-a redesenat, în doi, o nouă hartă de putere/influență în Orientul Mijlociu și în lume. Ar trebui să existe o logică și o continuitate în aceste știri (externe), pentru a nu fi nevoiți să maimuțărim (nepregătiți) pe alții când se întâmplă câte ceva foarte grav în lume și trebuie „să dăm și noi” breaking news.
Altminteri, se întâmplă și aici „lucruri”, de pildă începe noul an școlar, iarăși (ca întotdeauna), „lung prilej de bârfe și de șușanele”. Critici, indignare, tânguieli și cam atât. Cum poate fi „ținut la spate” un sistem uriaș „de interese” (în care fiecare familie are cel puțin un „școlar”) mi-e greu să înțeleg. În prim-plan intern ar fi și diferendul (războiul) dintre DNA și SRI, cu un început de prohod cântat „anticorupției” din România. Sigur că acesta este un subiect separat și important în sine. Dar pot spune că nu mi-a plăcut niciodată cum a făcut (nu ce a făcut) DNA, n-am fost de acord cu existența lui (din cauza modului discreționar de a acționa), dar am sfârșit prin a-i recunoaște utilitatea și cred în continuare că este necesar, chiar așa imperfect și discreționar cum este și acum. Iar problema inderizabilității lui (de fapt a corupției ce nu se vrea tulburată) este una dintre principalele probleme ale societății românești. Care n-are cum să fie escamotată.
Acest material a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 septembrie 2016