De chiar Paștele creștin (duminică), Turcia musulmană pune referendumul ce îndreaptă țara (înapoi/înainte) spre fundamentalism. În Săptămâna Patimilor, Coreea de Nord, aflată sub amenințarea directă a unui atac american, programează (dinandins?) un test militar, care însă eșuează. În fine, în Joia Mare (noaptea prinderii și judecării lui Isus), „fugarul teribil” al politicii românești, Sebastian Ghiță, este prins și arestat în Serbia. Sunt doar simple întâmplări și speculații cu tentă religioasă, s-ar putea (pe drept cuvânt) zice. Sau sunt semne și întâmplări profetice (pentru creștinătate, lume și țară) ar putea spune fataliștii și cei cu aplecări către misticismul politico-religios. În Săptămâna Luminată, Theresa May, premierul britanic, face, fără preaviz, anunțul șoc al alegerilor anticipate pentru 8 iunie, China anunță restructurarea Armatei Populare de Eliberare, iar Franța, cea confuză, se află în ultima săptămână a campaniei unor alegeri prezidențiale cum n-a văzut nici Parisul și niciuna din cele cinci republici. Din nou vorbim de întâmplări și (posibile) semne (nici nu foarte scrupulos alese), cum au fost și vor fi cu sutele și miile. Și bine ar fi să fie așa!
Eu însă voi zăbovi puțin, în manieră personală, asupra lor, avertizând: conspiraționiștii să nu creadă chiar totul, optimiștii să pună o întrebare în plus, raționaliștii să privească totul ca pe un joc intelectual. Așadar, mă întreb, ce i-a putut determina pe mai mult de jumătate din turci să se ia după „un prost” (la modul cel mai simbolic cu putință) precum Recep Tayyip Erdogan, unul însetat de putere, cu aspirații otoman-imperiale, populist până la exces, promițându-le marea-cu-sarea turcaleților nu cei mai deștepți. Cred că doar frica, mândria tembelă și propria ignoranță, căci (pentru mine) nu ține „figura” cu alegerile și majoritatea într-o țară unde democrația este simulată, nu există presă liberă, iar opozanții (de fapt, de drept sau închipuiți) se află în pușcărie. Ba mai mult, cred că este o rătăcire în comun, atât a „păstorului”, cât și a „turmei”, atât a celei din țară, cât și a celei din străinătate. Căci de ce ar fi votat pentru Erdogan turcii din Germania, țara lor adoptivă, generoasă, primitoare, liberă și permisivă până la prostie?
În celălalt caz, un (aproape) iminent „casus belli” (motivație de începere a unui război), dintre SUA și Coreea de Nord, aș putea vorbi despre întâlnirea nefericită dintre „alți doi proști ai lumii”, președintele SUA Donald Trump și dictatorul coreean Kim Jong –Un. Căci nu va trece mult, dacă lucrurile evoluează în aceeași manieră, până când vom asista la o declarație de război adevărată, pe tema armelor nuclerare (dar ce importanță are?), iar apoi lumea se va plasa, în funcție de interese, de-o parte sau de alta a acestui „aliniament”. Iar SUA chiar va bombarda Coreea de Nord, câtăvreme China, principalul protector al acesteia, va simți nevoia să intervină, să reteze elanul punitiv-expansionist al Americii, să-și marcheze prezența de mare putere (militară), drept pentru care a și anunțat măsuri specifice, menite „să transforme armata chineză într-o forță de luptă mai flexibilă și mai adaptată pentru operațiuni comune”.
Dar veți întreba ce au toate aceste lucruri și semne în comun cu Sebastian Ghiță, acest „păstor” milionar al industriei IT din România, ce pare a imita (în registru parodic) tragicul destin cristic? Nu mare lucru, „înafara” faptului de a reprezenta un nod (încâlcit) al politicii românești, în care țara stă „prinsă” de multă vreme, captivă, legată de mâini și de picioare. Mai au în comun faptul că S. Ghiță e un fel de „prost al proștilor” din politica românească, cineva care, din motive neînțelese, a făcut ce-a vrut, unde și când a vrut, a devenit bogat, influent, intangibil, în afaceri și politică, cât pe ce să devină prim-ministru, și care apoi, din motive, din nou, neelucidate, a fost renegat, expulzat de sistem și transformat în fugar de lux, denunțător ordinar și șantajist la adresa sistemului care l-a creat.
Apoi eu mai am o problemă cu Theresa May, premierul Marii Britanii pe post de primadonă a politicii mondiale. E adevărat că nu ea a fost, inițial, port-stindardul „prostiei” britanice, ea l-a preluat „cu stil” de la fostul premier David Cameron, care a vrut să arate cât e de deștept fără să i-o ceară nimeni și a inițiat Brexit-ul. Pe modelul „Doamnei de fier” (un alt fost premier, Margaret Thatcher), Theresa May vrea să devină, probabil, „Doamna de oțel” (sau diamant), să profite de poziția bună din sondaje pentru a obține, prin alegeri anticipate, mai multă putere și a avea libertatea de a iniția și susține un „Brexit dur”. În traducere liberă, a produce daune maxime UE și a distruge solidaritatea europeană, atâta cât mai e, singura opreliște reală în calea unui nou război. Aceasta e surpriza englezească a Săptămânii Luminate și nu-i o glumă.
Pentru că tot am încercat să identific tot felul de „proști ai lumii”, aducători de necazuri și dezastre, am ajuns la Franța, unde, de multă vreme, am un favorit cert, în persoana președintelui în funcție Francois Hollande, lucru pe care-l spun și-l repet de ani de zile. În urma lui (și în preajma alegerilor) a rămas o Franță buimacă și mai divizată ca oricând, care nu știe nici ce președinte va avea, dacă mai e stâlp al UE și țară importantă în Europa etc.
Să mai spuneți că lumea nu-i lovită de dambla!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 26 aprilie 2017