Întors dintr-o nu foarte lungă vacanță și deconectat (pe durata ei) de la toate problemele cotidiene, am crezut, în prima zi de la întoarcerea în România, că voi scrie tocmai despre această experiență (relativ scurtă, dar intensă), nu atât un jurnal clasic de călătorie (cum se mai face), cât un breviar de idei, impresii, comparații, sugestii etc. de natură „turistico-politico-filosofică” ce ar fi putut, gândeam eu, să intereseze, pe de-o parte, beneficiarii, iar pe de alta, organizatorii actului de turism și, de ce nu, responsabilii domeniului, într-un moment de vârf al sezonului estival. Jurnalistic vorbind, abordarea mi se părea în regulă. Nu mi-au trebuit decât câteva zile să renunț la această (nefericită) idee și chiar din mai multe motive. În scurt timp de la întoarcere, „m-am sucit”, m-am trezit cu picioarele pe pământ și mi s-a părut nepotrivit și indecent să vorbesc despre ce am văzut, ce am înțeles și ce mi-a plăcut (sau nu) în locurile (nu puține) pe care tocmai le vizitasem din Europa. Degrabă mi-am dat seama, chiar dacă vorbesc despre „acasă”, că România este o altă lume, din multe puncte de vedere, iar a vorbi despre asta este mai ales motiv de tristețe, nu de interes sau de reflecție activă. Nu m-apuc de plâns, nu intru în multe detalii, probabil această senzație, chiar banală, o simte fiecare român la întoarcerea în țară, de pildă, când vorbim despre mobilitate, despre posibilitatea de a te mișca dintr-un loc în altul. Senzația pe care o ai aici, în condițiile în care timpul și banii îți sunt măsurate, este aceea de „prizonier”, de om pus la grea încercare, de individ care a greșit ceva și este pus să pătimească pentru asta. Cu ce am greșit noi că nu avem drumuri, autostrăzi și respect pentru interesul, timpul și răbdarea celuilalt? Prin aceea că am fost prea îngăduitori sau proști, că n-am făcut alegerile corecte sau prin aceea că n-am plecat!
Se ridică apoi o altă barieră, cea legată (nu mă feresc s-o spun) de invidie, pizmă sau indiferență. Orice vei spune, nu va părea un gând, o impresie, un punct de vedere (real sau nereal) asupra unui lucru, ci o exhibare, o chestie ostentativă, un motiv prost mascat de fală și mândrie. De obicei, în asemenea situații, prietenii și cunoscuții „se fac că plouă”, iar ceilalți își văd de ale lor, cu nostalgie, resemnare sau distanță, după caz. „Dușmanii” însă se vor gândi la ce-i mai rău: încă unul (jurnalist) care s-a „pricopsit”, de unde are bani, cine este „sponsorul” etc. Socotesc că este totuși un aspect, la urma urmei, neesențial, că face parte din „rețeta socială” pe care toți o preparăm și din societatea din care cu toții facem parte. Mai adaug că a-ți petrece o vacanță în străinătate, în condiții rezonabile și într-un context familial favorabil, „stă în puterile” unui om din România, fără eforturi supraomenești sau fără sacrificii insurmontabile. Doar că, pentru orice călătorie, întotdeauna o incursiune în necunoscut, îți trebuie îndrăzneală, curaj și rațiune, dar și, recunosc, un dram de nebunie.
Și pentru aceste rațiuni e mai bine să-ți păstrezi experiența, oricare ar fi ea, pentru tine.
Însă motivul principal pentru care am renunțat la impulsul inițial ține de altceva, este legat de impresia de neschimbare, de neclintire și de faptul că ceea ce spui poate părea de pe altă planetă, eventual, poveștile unui extraterestru. Am plecat cu mare greutate în această vacanță, prins strâns în mai multe obligații cotidiene, dar mai ales în sarcinile imperative dictate de implementarea unui proiect european, o activitate, se știe, cronofagă, solicitantă, stresantă și care, de la un moment dat, te epuizează. Mi-am propus să mă deconectez complet, pe cât se poate, de toate problemele curente și, în cea mai mare parte, am reușit. N-am știut și n-am vrut să știu ce se întâmplă în țară, n-am fost curios dacă a „picat” sau s-a „ridicat” cineva. În firavul răgaz de timp pe care l-am acordat totuși acestor lucruri (în interes strict profesional), am privit sporadic la posturile TV italiene de știri, în special, atât cât a-mi da seama cât de provinciali suntem, cât de puțini ancorați în problemele lumii globale și cât ne place „mocirla călduță” în care ne scăldăm zilnic și din care nu știm, nu putem sau nu vrem să ieșim. Ei bine, neplăcută surpriză, când m-am întors, am regăsit România, orașul, slujba etc. fix, da fix în același loc. Bun, dar n-avea ce să se schimbe în nici două săptămâni! De acord, n-avea ce să se schimbe radical, dar ceva se putea întâmpla, iar acel ceva să fie diferit de ce era înainte. Dar n-a fost și am constatat că nici nu putea să fie, cred, nici după o lună, șase luni sau un an. Am realizat brusc că „proiectul” așteaptă neschimbat, iar eu nu am găsit și nu găsesc soluție rezonabilă și oportună. Chiar eu m-am trezit același, obosit din nou, fără chef. Iar Clujul era la fel de întors pe dos și România rămasă înțepenită tot între minciunile sfruntate ale lui premierului Ponta și absențele cvasi-tăcute ale președintelui Iohannis.
Am decis așadar că nu e nimic de zis – ar fi inutil, că vacanța a fost o ieșire din timp (în parte, chiar asta și este). Mă bucur pentru ea și așa vreau să rămână. Pe de altă parte, doresc tuturor asemenea „ieșiri”. Ba mai mult, doresc o ieșire comună din timp. Dacă este posibilă.
Acest articol a apărut în cotidianul Monitorul de Cluj din 25 august 2015
Aug
27