Rămân mirat, consternat și contrariat, de vreo două luni încoace (ca să nu zic mai mult), de marele defazaj ce există între ceea ce se întâmplă în interiorul țării și ce se petrece înafara ei, de ceea ce gândesc și fac alții din jurul nostru și ceea ce gândim și facem noi, de mișcările tectonice ce se pregătesc în Europa și în lume și viziunea „la glezna broaștei” a strategilor noștri. E aproape de neînchipuit de câtă obtuzitate, nepăsare și iresponsabilitate dau dovadă „aleșii” noștri în aceste vremuri periculoase, schimbătoare, imprevizibile. Chiar în aceste zile, suntem puși în fața „Europei cu două viteze”, un proiect/o dilemă de restructurare a UE care se tot flutură de ceva vreme încoace, de care vor depinde multe lucruri în viitor. Nu e scopul meu acum de a analiza Cartea Albă a Europei și cele cinci variante de lucru ale lui Jean-Claude Junckers (prezentate de curând), mă interesează cât și cum suntem noi de pregătiți să întâmpinăm o eventuală schimbare majoră de traseu și cum se văd în România cele „două viteze”. Ce e de pierdut și ce se poate câștiga din aceste jocuri cu miză mare și de lungă durată?
După cum s-a putut constata în acest interval de timp, țara noastră a avut cu totul alte probleme, coborâte parcă de pe altă planetă: să-și apere penalii de partid, să favorizeze corupția (prin legi dedicate), să protejeze statul de drept (prin mitinguri în stradă), să organizeze contramitinguri, să facă jocuri de culise și de partid în registru minor (pentru un lider oarecare, pentru clientela politică, pentru nimicuri de interes strict personal etc.). Nu discutăm acum rolul și finalitatea protestelor și modul în care acestea au afectat (pozitiv/negativ, care și în ce fel) imaginea României. Chiar și în varianta cea mai optimistă, aceea în care țara noastră a devenit un model internațional de apărare participativă a democrației, nu există o contribuție strategică pozitivă a lor, deoarece strada nu negociază cu partenerii, nu poate face strategii, nu încheie înțelegeri și nu poate semna alianțe. Strada poate să spună NU, să se opună ferm, masiv, pașnic sau violent, dar aici rolul ei se oprește în lipsa altor instrumente instituționale. Or, după cum știm, guvernul este același, premierul este neschimbat, liderii partidelor din alianța guvernamentală sunt pe aceleași poziții. N-are cine schimba politica externă, nu avem promotori de calibru și voci credibile, ne lipsesc diplomații de anvergură, iar pe deasupra nici nu am manifestat interes în acest sens, având, cum spuneam, alte priorități. Ba mai mult, cum am văzut și am scris, noua putere emanată din alegeri, în goană după rezolvări personale și de urgență, cu indolență și nepăsare, a expus prezența României în UE și NATO, i-a stat gândul ascuns (inclusiv) la Romexit, a fost în stare să sacrifice orice. Aceste lucruri se văd acum, după eșecul loviturii din „marțea neagră”, când asemenea unor aventurieri, fără un plan major, fără strategie, protagoniștii au dat înapoi, s-au ploconit fățarnic la Bruxelles și acum se cer în audiență la Cotroceni pentru planuri comune pentru țară. Cuvântul potrivit pentru a caracteriza politica externă a României în aceste vremuri (probabil) cruciale este alandala, brambureală, dezordine, lipsă de coordonare și de proiect.
Și o spun apăsat: în acest moment, referitor la cele „două viteze”, avem o poziție clară, de respingere generică, a președintelui Klaus Iohannis (făcută cu ocazia vizitei premierului Maltei la București) și o bălmăgeală (de poziție) a guvernului și Parlamentului. Nimic mai mult! Nu văd nicăieri dezbateri reale pe această temă, explicații, posibilități, oportunități, pierderi, nu văd poziții oficiale, proiecte/planuri/strategii de lucru asumate pentru un orizont pe termen scurt sau mediu. Responsabilii din fruntea României stau și așteaptă, ca pe o fatalitate, să ne pice vreo „pleașcă” (cum a fost aderarea) sau să ne cadă Europa în cap. Iar vocea statului este înlocuită de media populistă, care face jocuri la conivență cu partea obscură a puterii, care nu reprezintă pe nimeni înafara ei înșăși.
Europa cu „două viteze” (de pildă), cu două tipuri de state, pe niveluri diferențiate, cu programe, priorități și planuri diferite, e un proiect care sună prost pentru țările fost-comuniste membre ale UE, inclusiv România. Pentru că sunt (mari) șanse să se pună în practică, e imperios pentru conducători să lămurească și noi să știm:
1. Planul României în această nouă bătălie geopolitică, care poate deveni esențială/vitală pentru viitorul țării
2. Care sunt avantajele și dezavantajele țării noastre și cum pot fi valorificate cele dintâi (câte există) și cum ar putea fi estompate cele din urmă (mai numeroase)
3. Ce ar însemna pentru România să rămână la „viteza a doua”, ce implicații decizionale, economice și politice ar presupune. Ce riscuri ar presupune și cum ar putea fi diminuate
4. Ce ar putea face țara noastră în ipoteza (superoptimistă) de a accede în primul nivel, valorificându-și mărimea, poziția strategică etc.
5. Care e planul României pentru a altă variantă de restructurare (mai avantajoasă) și ce se face pentru el.
Cum cumva toatea acestea sunt mai importante decât Ordonanța 13?
Într-o Europă (și o lume) atât de versatilă și volatilă, sunt mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Noi nu părem a avea nici de unele, nici de altele.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 martie 2017