Societatea noastră e plină de contradicții, pe care le simți la fiecare pas, în discuțiile directe, în media, din interacțiunile virtuale și, nu în ultimul rând, din sondajele care se fac în ultima vreme. Nu există temă care să nu genereze o contrazicere fundamentală…
Există două tipuri de cauze ale acestei sciziuni sociale, care se adâncește, pe de-o parte, și se întinde și diversifică, pe de alta. Prima ține de contextul general, al virtualizării vieții, interacțiunii și comunicării, în felul acesta, oamenii fiind tot mai expuși dezinformării și polarizării. Dominantă în societate fiind așa-zisa „economie a atenției”, pe toate căile digitale, oamenii sunt ținta unor avalanșe de informații „încărcate” de interese, care mai de care, și, cum se întâmplă de obicei, foarte diferite, unele bătându-se chiar cap în cap. Aceste „interese” pot merge de la simpla dorință de individualizare și izbăvire a unui „actor digital” oarecare (în mediul său), trece prin tentația lucrativității, a poftei de succes și câștig a celor mai mulți (pentru că pare posibil) și poate ajunge la „probleme” mari și grele, cum ar fi puterea, influența, ascendentul, dominația la nivel geopolitic etc. Fenomenul nu este izolat, ci unul global, de anvergură și se resimte în toate tipurile de organizări sociale și politice. Pe fond general, pandemia a accentuat și accelerat aceste tendințe foarte pregnante și greu de înțeles uneori. Alimentată cu informații și argumente, din cele adevărate amestecate cu cele false, lumea s-a obișnuit să nu fie de acord cu nimic și să se contrazică în continuu pe sine pentru orice.
Cea de-a doua cauză e de sorginte internă, capată forme politice și generează efecte locale și ține de propria „gospodărire” a problemelor în momentul delicat pe care-l traversăm. Nu doar că românii se contrazic din orice, dar guvernul însuși nu pare să fie de acord cu sine și țara stă într-o confuzie perpetuă. Unele manifestări sunt mai evidente și stridente, sar în ochi, altele abia se simt, într-o stare latentă.
„Nu-i nimic de râs”…
Se poate începe de oriunde, dar pandemia este un catalizator și un indicator al stării de „ruptură”, de răspântie și de „împărțire grea” a societății. Nicio știre nu este acceptată unanim ca și corectă, niciun anunț, nicio decizie și nicio măsură nu sunt bune. Înafara unei minorități (conformiste, credule, naive?), a existat tot timpul o majoritate pentru care covid-ul este fie o „prostie” (fără a putea spune clar de ce), fie o „conspirație” (fără a putea demonstra efectiv ceva). Cu vaccinarea, lucrurile sunt și mai evidente: dacă boala nu există (pentru unii), atunci vaccinurile nu sunt necesare, dar dacă, eventual, sunt necesare, atunci nu sunt bune (sunt experimentale, ineficiente), cu varianta, invazivă, că sunt administrate pentru a produce boala/covidul, a provoca alte boli grave (cu urmări imediate sau în timp) sau pentru control al populației (prin microcipare). „Nu-i nimic de râs”, toate astea sunt discuții „autentice” din spațiul public românesc.
Unul „hăis” și unul „cea”
Guvernarea actuală însăși este o mostră a contrazicerii prin definiție. Ea s-a format prin negarea esenței de sine: președintele țării (Iohannis) îi aduce la putere pe cei pe care i-a înfrânt în alegeri (PSD), un partid (PNL) își încalcă doctrina și propriul statut, făcând alianță cu adversarii lor; alt mare partid (PSD) își abandonează promisiunile, principiile, angajamentele, interesele pe termen lung pentru a intra la putere (la „ciolan”) etc.. În ciuda acestor „anomalii” politice flagrante, guvernarea odată constituită se dovedește prilejul unor contradicții și mai mari. În această formulă (cel puțin) bicefală, „puterea”, în întregul ei, dar și prin cele două partide mari ce-o alcătuiesc, este în același timp și la putere și în opoziție, cu nimic nu este de acord și se contrazice pentru orice. Este cazul vaccinării (ba necesară, ba nenecesară), al certificatului verde (ba obligatoriu, ba neobligatoriu), al măririi pensiilor (ba posibilă, ba imposibilă), a negocierii PNRR (ba convenită, ba neconvenită), a costurilor la energie (ba greșite, ba negreșite). Și putem continua cu desființarea SIIJ, reforma din justiție, MCV, reforma din administrație, pensiile speciale, mercurialul la alimente etc. Privind cu atenție, vom observa că nicio decizie nu este luată fără a fi contestată din interior, că nu există nicio temă majoră în acord, că guvernul își pune singur piedici și că trăim într-o situație conflictuală perfect schizoidă.
Pentru a se contrazice desăvârșit și definitiv, un parlamentar PNL propune (peste voința partidului și a șefului acestuia) ca vaccinarea să nu mai fie o condiție a obținerii certificatului verde.
La așa conducere, așa „supuși”
Un recent sondaj de opinie vine să așeze o ceață groasă peste dorințele și opțiunile concetățenilor noștri. În alegerile românilor, pe locul doi se află partidul AUR, cu peste 20%, fiind întrecut doar de PSD, 34% (în scădere), dar devansând PNL, 16,6% (la cel mai mic scor) și USR, ajuns la 12,5%. Trebuie spus că partidul aflat în această creștere spectaculoasă (AUR) este asimilat unuia extremist, naționalist și, mai mult, antieuropean și antivaccinist. Românii au dezavuat scandalurile din toamnă (prilejuite de criza guvernamentală), dar degustă cu plăcere scandalurile, care se țin lanț, ale AUR. Ca și cum n-ar fi destul (de contradictoriu), tot sondajul arată că 70% dintre români susțin apartenența/menținerea României la Uniunea Europeană (mai mult decât în septembrie 2021), iar 75% iar vrea ca UE să nu se destrame. Adică, pentru noi, e bună și UE, e bun și partidul care-o combate.
În fine, pericolul unui „război rusesc în Ucraina” a trezit frica unora dintre concetățenii nostri, dar și apetitul altora de-a compătimi statutul de „mare putere” al Rusiei, mișunând prin spațiul virtual tot felul de „idioți utili”, avocați de ocazie, suveraniști de doi lei și antiamericani de trei, animând un spirit de contradicție și o dezbatere fără sens, majoritatea românilor sunt antiruși „prin naștere” și se tem de amenințarea rusă în proporție de peste 60%.
E foarte clar că nimic nu e clar, că românul are un talent rar de-a nu fi de acord cu el, de-a nu se crede pe sine și de „a-și fura singur căciula”!