Neîncrederea în democrație și accentuarea unor formule populiste par să fie dominantele anului politic international ce s-a încheiat (iar exemplele sunt binecunoscute). E acum vremea bilanțurilor și a previziunilor și nu e lipsit de temei să vedem și noi cum stăm și unde ne aflăm ca țară în acest concert al nemulțumirilor și al noilor opțiuni, îngrijorătoare, pentru unii, doar stranii și temporare, pentru alții. Așadar, cât de tare ne-a luat valul? Ce fenomene s-au petrecut în societatea românească și ce ar putea să se întâmple în viitorul apropiat? Cât de sincronizați și cât de protejați suntem de mișcările tectonice care afectează lumea?
România a încheiat anul politic „apoteotic”, s-ar putea spune, cu alegeri parlamentare, adică cu acelea care arată (sau ar trebui să arate) cel mai bine orientarea politică a societății, direcția de mers spre care înclină oamenii, opțiunile principale ale românilor în aceste vremuri tulburate. Prima constatare importantă este că românii, în contra (aproape) tuturor celorlalte nații, nu sunt interesați să-și arate nici intențiile, nici opțiunile, nici preferințele politice sau ideologice, marcând aceste alegeri printr-un enorm procent de absenteism (peste 60%). E o formă de autism social (în esență), unii îl interpretează ca pe o formă de penalizare (dar fără finalitate) a politicienilor sau ca pe un refuz (obstinat) al implicării, ce nu produce niciun fel de rezultat. În cel mai bun caz, absența la vot poate fi justificată ca o formă sui generis a românilor de a-și manifesta neîncrederea în democrația liberală (cea care le-a lipsit peste cincizeci de ani și de care s-au săturat atât de repede). Să spunem că peste tot în lume unde oamenii au fost nemulțumiți de ceva (de elite, de politici, de guverne etc.) au ieșit și au votat altceva (populiști, conservatori, naționaliști, extremiști). La noi, s-a stat acasă în proporție covârșitoare! Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, rezerva și neimplicarea oamenilor este privită ca o situație de cvasi-normalitate, nu s-au plâns de ea partidele (de lipsă de legitimitate), n-a făcut mare caz media (interesată și partizană, în cea mai mare parte), nu a protestat „societatea civilă” (anemică și fără putere de convingere în forma actuală). Ceva agitație și încercare de mobilizare la vot a fost în social media, cu o influență sesizabilă, dar încă limitată. Mai mult de atât, absenteismul este luat acum (nu doar de partide și părți interesate, ci și) de către analiști și comentatori politici ca un dat imuabil, ca o stare de „normalitate”, ce nu poate fi schimbată. Or asta, cred eu, nu se va întâmpla. E nevoie în România de alte partide, noi, moderne, compatibile cu noile realități, capabile să inspire încredere, să dezvolte proiecte și programe credibile, să cheme oamenii la vot și să obțină mandatul acestora în proporții normale și comparabile cu cele din lumea civilizată. Cred că acesta este pasul următor, hotărâtor și necesar, în politica românească și se va produce, indiferent de dorințele actualelor forțe politice dominante. Apariția USR, o formațiune încropită în câteva luni, indică (cel puțin) faptul că se poate și că a venit și la noi momentul marii reforme politice, dar nu în interiorul partidelor tradiționale (dovedită imposibilă), ci prin eliminarea lor, bruscă sau treptată.
O a doua constatare majoră este că populismul a prins aripi și e dominant și la noi și ne dăm seama de asta încet-încet, după dezmeticirea din șocul alegerilor. PSD a câștigat, fără mare tam-tam, cu niște promisiuni exagerate și cu cât trece vremea și stăm și analizăm aceste angajamente, cu atât ne dăm seama că sunt nerealiste și nerealizabile. De fapt, programul pesedist este unul de împărțit, nu de făcut bani, de distribuit resurse (salariale) unor categorii și unei clientele politice, nu de stimulat creșterea economică și sporirea resurselor. Dar care bani? Creșterea bugetului din anii următori (care ar face realizabile aceste angajamente electorale) se bazează pe stimularea continuă a consumului, pe o spirală care este totuși limitată. Mediul economic (antreprenorial), cel capabil să producă plusvaloare, este cel mai sceptic, mai rezervat și cel mai puțin angajat politic prin vot, simțindu-se slab sau nereprezentat pe scena politică, cu o „dreaptă” fărâmițată, eterogenă și dezorientată. Și probabil cel mai neîncrezător, indiferent sau ostil față de oferta politică „tradițională” și cel mai receptiv în raport cu noi oferte. Pe de altă parte, par aproape hazlii eforturile unor analiști postelectorali de a demonstra schimbarea structurii alegătorilor PSD (sesizând prezența urbanului, a tineretului, a intelectualilor) pe o participare de 40% și un vot de susținere real de 18% (din totalul populației votante). Orice s-ar spune, absenteismul este caracteristica principală a votului românesc, iar populismul este curentul politic de succes, cu ecou în masa nemulțumiților români de toate felurile.
În acest climat de neîncredere, întrebarea generală este dacă populismul poate rezolva problemele de moment ale omenirii. Populismul românesc, așa cum se manifestă el acum, sigur nu le rezolvă pe ale noastre. Așezat pe o fundație paradoxală (majoritate solidă în formă – 45%, șubredă în conținut – 18%), echilibrul politic românesc este volatil și vulnerabil la mișcările străzii și la valurile (emoționale, protestatare) din social media.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj