Tot ce se întâmplă în aceste zile nu cred că e despre persoane, partide, funcții, averi, influență sau putere, cred că e despre țara noastră și despre noi toți. N-a trecut decât o săptămână de când scriam despre cercul vinovat al complicității, delăsării și acceptării (dintre autorități, oameni cu bani și cetățeni), că acesta s-a spart odată cu accidentul din Clubul „Colectiv”, care a dus la moartea a zeci și rănirea a sute de oameni nevinovați. Și a plesnit prin „veriga slabă” care este întotdeauna mulțimea, publicul, cetățenii, cei mulți și îndeobște lipsiți de putere. Sub valul emoției și al durerii și sub spectrul morții, schimbarea a fost bruscă și (se vrea a fi) uriașă. N-a trebuit decât un miting de protest cu 30 de mii de oameni la București pentru ca guvernul Ponta să cadă (evident, sub amenințarea unor mișcări mai ample), primarul incriminat Popescu Piedone să-și dea demisia, iar ministrul Oprea să fie îndepărtat. Dar pentru acei oameni abia „porniți” și cu nemulțumirea în suflet, n-a fost destul și, pe fondul succesului facil obținut, au continuat mișcările de protest, extinse la nivelul întregii țări. A fost sesizată prezența în stradă a foarte multor tineri și, de la o seara la alta, de la un miting la altul, de la un oraș la altul, mulțimea protestatarilor s-a radicalizat, nerevendicând doar schimbarea unor persoane, ci a întregului sistem, a clasei politice, eradicarea corupției, instaurarea meritocrației etc. Un program ad-hoc care seamănă cu o revoluție. „Revoluția” de acum pare una specială, căci se vrea a trece prin persoana președintelui țării, Klaus Iohannis. E punctul nodal în care a ajuns societatea românească în aceste zile și clasa politică, deopotrivă.
Misiunea președintelui, de a face ceva ce n-a făcut nimeni, e una aproape imposibilă, chiar utopică, pentru unii. Dincolo însă de „optimiștii” schimbării radicale și de „echipa de zgomote” (care a trecut acum și în rețelele sociale), susținută de cei care nu vor nicio schimbare (pentru că lor le convine așa), asistăm la „un meci istoric” pentru România al cărui rezultat nu-l cunoaștem. Ambele părți (căci despre două tabere simbolice este vorba) beneficiază de premise favorabile și defavorabile. Acum nu putem decât să le inventariem. De precizat că la acest moment nici miza nu e foarte clară, nici taberele nu sunt cristalizate, nici regulile nu sunt stabilite, important e că/să luptăm.
De partea președintelui și a dorinței de schimbare stau:
1. o parte importantă din societatea românească, în special, cei tineri și cei activi din punct de vedere profesional, economic și social. Există masa critică în societatea românească care dorește, chiar și difuz, schimbarea de paradigmă, o transformare din temelii a rânduielilor proaste din țară;
2. precedentul favorabil, victoria neașteptată/neanunțată a lui Iohannis în alegerile prezidențiale din 2014. În mentalul colectiv rămâne impregnată această „urmă”, succesul venit ca un „miracol”, care dă încredere și menține „moralul trupelor” la un nivel de combativitate;
3. capitalul de încredere, chiar dacă diminuat, pe care îl deține președintele țării în rândul populației. Klaus Iohannis a devenit erou fără voie, chiar dacă dorește schimbarea și a anunțat-o în programul său electoral. Fără să fi avut o prestație fără cusur, soarta îi oferă (nu pentru prima dată) o ocazie în care să arate că vrea și că poate. Faptul că e neamț, o altă croială de om, diferit în tot ce face, încăpățânat, s-ar putea să fie cartea lui câștigătoare;
4. imprevizibilitatea mulțimii, ce se poate coaliza subit, consistent și decisiv. A fost suficient atunci identificarea unui mobil palpabil (blocarea lui Victor Ponta în 2014) pentru a produce marea surpriză; 5. sprijinul american (și european), tot mai evident, în favoarea schimbării, a eradicării corupției, a curățirii societății românești de zgura proastelor rânduieli, a metehnelor autohtone, tot mai greu suportabile, în interior și înafara țării.
Îi stau împotrivă și se vor opune schimbării:
1. clasa politică actuală, titulara funcțiilor și privilegiilor de tot felul, lacomă, atotputernică și conservatoare. Aceasta nu va pleca de bunăvoie și nu va ceda niciodată fără luptă;
2. o parte din societatea românească, cea nesigură pe ea, mai săracă, temătoare, pasivă și asistată social. O asemenea componentă există mereu în societate și nu-i mare lucru de făcut. Se trezește greu și rar și reacționează întotdeauna emoțional;
3. lipsa unui orizont clar al schimbării și al unei căi accesibile, simple, ușor de înțeles. Votul este o asemenea cale, dar acum votul nu se pune, iar căile sunt difuze, complicate, politice, neomogene, de durată, greu de urmat și acceptat;
4. „singurătatea prezidențială”. Klaus Iohannis pare a fi fost lăsat singur și încărcat cu toată greutatea unei decizii și a unui proces extrem de dificil. Clasa politică (pe față sau pe dos) se va împotrivi schimbării, iar sprijinul nu poate veni decât din mulțime/stradă, care este eterogenă, capricioasă, nesigură, manipulabilă;
5. posibila lipsă de anvergură personală a președintelui însuși, ce ar putea fie să șovăie și să piardă încrederea oamenilor, fie să încerce, dar fără forță și pricepere, și să eșueze.
Se spune că în dragoste mai important e drumul, nu capătul lui. Mă tem că și-n politică.
Acest articol a fost publicat și n ziarul Monitorul de Cluj din 10 noiembrie 2015
Nov
14
