Dacă acceptăm că jurnaliștii sunt necesari pentru informarea publică corectă (și asta este una dintre condițiile esențiale ale funcționării democrației), atunci trebuie să acceptăm (și să impunem de fapt) nevoia integrității morale și independenței acestora, îndepărtarea lor de orice alte influențe și determinări înafara bunei informări a publicului.
Jurnaliștii independenți reprezintă numai și numai interesul public, adică al oamenilor obișnuiți, lipsiți de putere, al masei de cetățeni care sunt majoritari, iar interferența în activitatea lor a altor interese sau influențe, de orice natură (politică, economică, religioasă, intelligence, străină etc.) nu face decât să perturbe grav, să degenereze acest proces și să-l îndepărteze pe jurnalist de misiunea lui.
Atunci când scrie jurnalistul nu trebuie să aibă în fața sa decât bunacredință față de public, propria conștiință, un set de reguli jurnalistice, o ierarhie redacțională (eventual) și realitatea înconjurătoare pe care trebuie s-o documenteze și interpreteze în folosul cititorului său.
E atât de evident și de elementar acest lucru, dar, cu toatea astea, pare a conta tot mai puțin, a fi ignorat, marginalizat, considerat neesențial, demodat, nelucrativ, înafara spiritului vremii. Or, tocmai acest „spirit al vremii” (oare ce înseamnă asta?) pare a ne duce către pierzare, către pierderea reperelor principale.
Ce înseamnă când un jurnalist a lucrat sau lucrează cu/pentru serviciile secrete? Pe scurt, înseamnă ascunderea relației (conspirativitate), netransparență (umană și jurnalistică), autocenzură, lipsă de independență în gândire și manifestare, răspuns la influențe și stimuli dinafara redacției, instrumentarea unor acțiuni/ operațiuni care nu servesc interesul public explicit. Dar poate fi și mai grav: în varianta pasivă, de pildă, dezvăluirea agendei de lucru (personale, a redacției, a instituției), care este secret de serviciu (orice ai spune), iar în varianta activă (din poziții manageriale), setarea și intrumentarea politicii editoriale a unei instituții media în funcție de anumite interese, influențe, jocuri, persoane, instituții etc. Nu zic mai mult.
Ce poate fi mai grav decât atât pentru un jurnalist și pentru publicul său?
Mai adaug că infiltrarea redacțiilor de către servicii nu este interzisă de legea românească, de unde înțelegem că interesele de informare ale serviciilor secrete sunt considerate mai importante decât interesele de informare ale oamenilor, ale tuturor cetățenilor, ale societății întregi, ale democrației. Securitatea și siguranța, ce sunt invocate adesea, nu stau în picioare, pentru că, de cele mai multe ori, acei „misiți” ai serviciilor de informații din presă nu sunt simpli informatori, ci ditamai agenți de influență, decidenți grei, manageri, ocupanți de poziții cheie în redacții, rețele și trusturi.
În decursul timpului, am aflat că diverși „mari jurnaliști” postdecembriști (precum Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Carol Sebastian și mulți alții) au purtat/poartă acest stigmat al colaborării cu vechea Securitate comunistă.
Iar în 2014, un alt cunoscut jurnalist notoriu, manager media și realizator de talk-uri show de televiziune, Robert Turcescu, la postul B1TV, se deconspiră singur că a fost și este ofițer acoperit al unui serviciu de informații, semnându-și practic și demisia, anulându-și statutul și credibilitatea de jurnalist (detalii aici https://s9.ro/1c8k). Departe însă de a se rușina și a-și cere scuze colegilor jurnaliști (a căror profesie o pângărise), cititorilor săi (pe care îi înșelase ordinar), departe de a se retrage de ochii lumii, intră în politică din partea PMP, candidează la Primăria capitalei și iese deputat de București în mandatul 2016-2020.
Iar dacă toate astea n-ar fi fost destule, „în slujba” jurnalismului și credibilității lui, urmează „bomba”: Robert Turcescu se întoarce în presă, ca șef la „Evenimentul Zilei” (detalii https://s9.ro/1c8l).
Aceasta este știrea zilelor trecute și așa înțelege Robert Turcescu să ajute presa românească să devină mai curată și mai credibilă.
Sigur, nicio lege n-a fost încălcată aici și nu știu ce lege ar fi putut fi invocată!
Dar nici pentru bunul-simț nu există o lege, și totuși cei mai mulți îl respectă!
Dar nici pentru credibilitate nu există o lege, și totuși pentru cei mai mulți contează!
Pentru unii nu contează nimic!
Sunt „legi” pe care nu le votează Parlamentul (căci ar fi și ele pervertite), ci le „votează” majoritatea, oamenii simpli, cetățenii, „gloata”, ca pe cele mai „democratice legi”.
Ei „votează” și credibilitatea unui ziar și „misiunea” jurnalistică pe care acesta o servește.
Cu o condiție: să fie bine informați!
Să accepte sau să respingă!