Nu există un aparat (infailibil) de măsurare a inteligenței. Nu există principii imuabile de evaluare a acestei prețuite calități umane. Câteodată, aceasta nu este identificabilă prin rezultate, ci (numai) prin diverse „semne particulare”, cum ar fi umorul sau ironia. Ba când ți-e lumea mai dragă și crezi că ai ajuns la un rezultat, vine înțelepciunea populară și-ți dă peste cap, susținând că „unde-i multă minte e și multă prostie”. Mai știi ce să crezi?
Din săptămâna care a trecut eu am reținut trei fapte (ca trei semne), foarte diferite între ele, dar simptomatice în esența lor. Primul a fost declarația fostului președinte Ion Iliescu „să nu ne mai plângem morții” (revoluției), al doilea este „scrisoarea deschisă” a jurnalistei Oana Stancu (Zamfir) către fiica (de 10 ani) altui jurnalist, iar al treilea este un așa-zis semn „de început al sfârșitului erei Merkel”. Cel dintâi ar fi despre politica românească, următorul, despre presa din România, iar cel de pe urmă, despre marea politică europeană. Să le luăm pe rând.
Reevaluarea (la CEDO) a dosarului revoluției române, în perspectiva identificării și pedepsirii vinovaților pentru cei omorâți în timpul evenimentelor din decembrie 1989, i-a prilejuit lui Ion Iliescu să facă o declarație, pe cât de nervoasă și cinică, pe atât de senilă și sinceră. „Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești …?”, s-a întrebat fostul președinte. Bineînțeles că nu e o simplă întâmplare sau un simplu puseu de senilitate datorat vârstei înaintate, cât exprimarea unui crez pe care fostul șef de stat l-a susținut și apărat tot timpul, fără a-l exprima explicit niciodată. Printre rânduri citim că istoria e nedreaptă, că cere sacrificii (adică morți) pentru care nu e nimeni vinovat, că există învingători și învinși, iar primii au întotdeauna dreptate, că totul e o chestiune de oportunitate (personală, de grup sau de castă), dar că importante sunt „concluziile politice adecvate”, nu cele umane, sociale, morale sau juridice. Așa am înțeles brusc cum de sub „pulpana lui Ion Iliescu” au ieșit și ies toți politicienii români de azi. Așa se explică ce s-a întâmplat și se întâmplă azi în România.
Apoi am înțeles cum poate fi reflectată această lume. O jurnalistă, de la un trust cu vremelnice probleme, apărându-și „glia”, „nevoile” și „interesele”, se trezește (asemenea personajului „din târg”) să scrie o scrisoare deschisă fiicei altui jurnalist (nominalizând-o), să-i dea o „învățătură”, să-i „rușineze” tatăl, să înțeleagă mai bine publicul durerea „neînțeleasă” a unora. Cum ar veni, în „fumuri” să ne duelăm sau „în proprii copii” să ne înjurăm. Mărturisesc că, la fel de brusc, mi-am schimbat (inversat) părerea despre cei doi jurnaliști. Pe Oana Stancu (Zamfir) o consideram o curajoasă ziaristă de investigație, la activ cu multe dezvăluiri, cu apetență pentru gravitate și exces. Problema ei era de a găsi un just echilibru între „excesul de putere” (și sensurile acesteia) și „excesul de zel” (și consecințele lui). Și-a dat-o-n petic! De cealaltă parte, pentru mine, Dan Tăpălagă, multă vreme, a fost un „jurnalist ideolog” pus să explice (cu sau fără simbrie), dar cu mare înverșunare, ajunsurile (nobile, vizionare) și neajunsurile (firești, omenești) unui președinte. Problema nu e ce făceau și cum făceau cei doi (fiecare și-a ales asta și putea s-o facă), ci motivul pentru care au ajuns să se încaiere și modul în care au făcut-o. Acum e clar, Oana Stancu va vorbi la fel (de excesiv și încrâncenat), fără a clipi, dar cu egal folos, despre „deplasarea spre roșu” a universului, despre „nevinovăția” lui Dan Voiculescu și despre fiica lui Dan Tăpălagă. Acesta din urmă, editorialist al tuturor cauzelor pierdute, având puterea (nu știu de unde) să tacă, a devenit brusc simpatic prin victimizare. Și iată cum, provenind din aceeași familie, a excesivilor și umoralilor, a înverșunaților și încrâncenaților, cei doi au ajuns aici. În orice caz, un fel de-ați da cu firma-n cap și nu cel mai bun exemplu de jurnalism.
Iar dacă am avea mai puțină aplecare către jurnalismul imprecație, am fi observat că UE (o mașinărie care a început să scoată fum) ar putea să-și schimbe locomotiva. Există analiști ce prevestesc sfârșitul „erei Merkel”, iar semnalul ar veni, surprinzător, din Franța, dat de către actualul premier Manuel Valls. Bineînțeles că lucrurile sunt mai complicate, dar e limpede că duetul conducător Germania-Franța (vizibil descentrat) a dus uniunea într-o direcție greșită, dovadă fiind criza profundă prin care trece. Așadar, spune știrea, Valls nu mai este de acord cu președintele său, Francois Hollande, cu privire la „cota de refugiați”, deci nici cu „șefa acestuia”, cancelarul Angela Merkel, fiind lecturată această atitudine ca o posibilă candidatură a sa pentru alegerile prezidențiale de anul viitor. Pe fondul scăderii popularității „politicilor Merkel” în Germania însăși, a ruperii tandemului conducător germano-francez și a creșterii nemulțumirilor altor state membre, scenariul „începutului sfârșitului” acesteia capătă sens. Schimbarea ar fi, în opinia mea, de mare impact și cu multe repercusiuni. Poate o șansă de salvare pentru UE. În fond, Europa ultimilor 10 ani e așa cum a dorit Angela Merkel să fie. Ar fi cazul să ne gândim cum a fost și cum ar putea să fie.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 1 martie 2016.