Bunii conducători unifică, nu dezbină; adună, nu despart; amplifică, nu reduc forța unei țări, dincolo de sisteme politice, legi, reguli, interese și compromisuri. Căci puterea, prestigiul și soliditatea unui stat nu vor sta niciodată în bogăția unor lideri, în oportunismul lor politic sau în isprăvile personale, ci în rezultate, de moment sau istorice, care astăzi înseamnă economie puternică, bunăstare și echilibru social, influență externă în rândul vecinilor, aliaților sau inamicilor reali sau simbolici, pe care fiecare îi are sau e bine să-i aibă. Cum stă România de acum în fața unei astfel de judecăți?
Țara noastră, fără putință de tăgadă, mai ales prin grija clasei conducătoare, este împărțită în cel puțin două categorii mari, opuse ca structură și antagonice ca reacție. Când vrea, „puterea cea rea” își ia de partea sa o parte din populație, o laudă, o favorizează, o manipulează (dacă e nevoie) pentru a-i obține sprijinul (prin vot), iar pe cealaltă parte o ignoră, o sfidează, o exclude, tocmai pentru că știe că prin proiectele sale (partizane, abuzive) nu-i va putea obține niciodată consensul. Acesta este tabloul general: o parte de țară (activă, independentă, participativă) protestează, se opune abuzurilor puterii și unor tendințe și proiecte particulare ale acesteia, cealaltă parte (pasivă, dependentă, asistată) manifestă înțelegere, toleranță sau oportunism în raport cu aceste derapaje democratice. La o primă vedere (superficială), ar putea părea „mofturi”, simple neînțelegeri, divergențe democratice firești, dar în fond (și în aceste vremuri), țin de opțiuni fundamentale, de justețea unui drum și de direcția unui destin de țară, pe care unii nu-l înțeleg, alții îl ignoră, iar alții îl sacrifică din interes și ticăloșie. Iar pentru a face să funcționeze o asemenea strategie, este pus în funcționare un adevărat aparat de propagandă, manipulare și intoxicare, utilizând cele mai fantasmagorice instrumente, specifice erei post-adevăr și fake-news.
Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, mai există în România o categorie importantă a auto-dezbinării, a dezamăgiților și auto-exilaților, stirpea celor care îngroașă absenteismul la vot. Și nu m-ar mira atât mult existența și mărimea acesteia, pentru că sunt foarte multe motive de nemulțumire față de conducători, de politicieni, există frustrări acumulate în timp, este evidentă neîncrederea în sistem, care s-a dovedit corupt, disfuncțional, injust. Mă miră, mai ales, scepticismul acesteia, lipsa de orizont de izbăvire și de soluții, bula de izolare în care s-a retras și din care nu vor, nu pot sau nu știu să iasă, ceea ce constituie o frână pentru societate. Iar în rândul acestei mase dezamăgite, și-au găsit audiență „panseiști” ai neutralității păguboase, gânditori puri ai obiectivității civice și critici acerbi a tot ceea ce se face, ce mișcă sau se vrea acțiune politică explicită. Pentru ei, nu sunt buni nici unii nici alții, tot ceea ce se face e parțial, defectuos, greșit, lipsit de urmări și fără durată, pentru că, spun ei, lipsesc fundamentele unei societăți sănătoase. Da, sunt de acord că fundația e șubredă, dar până la a ajunge la fapte mari, precum a schimba educația, cultura, mentalitatea unei nații, până la a introduce meritocrația și un autocontrol al valorilor în societate, trebuie început de undeva, prin chestii mai „mici”, la îndemână, necesare, urgente, imperfecte, prin proteste (de pildă), implicare în viața publică, participare la vot, asumarea unor poziții și riscuri, intrarea în partide, susținerea unor inițiative civice etc. Când nimic nu e bine (din ceea ce se întâmplă) și nu avem un „magician”, critica elegiacă, individualistă, ușor resentimentară și brațele încrucișare nu duc nicăieri.
Ce e atât de greșit, de zadarnic și de lipsit de sens să protestezi împotriva unui abuz evident al puterii? Sau poate ne-am pierdut cu totul uzul rațiunii, nu mai înțelegem nimic, suntem în incapacitate de a vedea lucrurile esențiale? Am pierdut, prin manipulare, prin forțarea unor poziții legaliste (constituționaliste), direcția simplă, corectă și firească de judecată?
În clar, ultima decizie a Curții Constituționale, mai pe față, mai pe dos, dă dreptate guvernului în cazul Ordonanței 13, cea care a provocat marile proteste populare din luna februarie. Adică, manifestanții n-au avut temei, dreptate și justificare să protesteze! Și mă întreb (și-i întreb pe toți legaliștii, panseiștii, puriștii, „scepticiștii”, absenteiștii, oportuniștii etc.) chiar nu mai știm cât fac unu și cu unu, de unde am plecat și unde vrem să ajungem?
Iată ce nu poate și fi negat și uitat, cu toate „strategiile” din lume:
 1. Guvernul Grindeanu a votat o ordonanță de urgență, hoțește, fără să explice nevoia ei reală și fără să justifice urgența. Nimeni n-a putut explica caracterul de urgență, iar CCR a refuzat să judece acest aspect
 2. Legea servea în mod explicit (neconjectural), direct unor lideri de partid (Liviu Dragnea), unor interese politice, partizane, iar acest lucru nu poate fi infirmat sau ascuns
 3. Guvernul și-a recunoscut greșeala și a retras ordonanța, ministrul Justiției a demisionat
 4. Abuzul (tentativa de abuz a) puterii rămâne, indiferent de implicarea corectă/incorectă a DNA în cercetarea acestuia
Absurdul situației este că ar trebui să stăm deoparte și să ne lăsăm convinși că cercetarea principial și prezumtiv abuzivă a unui abuz evident este mai importantă decât abuzul însuși!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 martie 2017