Sunt prizonierii propriei ficțiuni (politice), pe care nu mai pot s-o părăsească, pentru că nu știu unde, nu știu cum și nu prea înțeleg de ce. Cam acesta ar fi rezumatul/bilanțul (sub)liminal al încercării eșuate de eliminare a lui Liviu Dragnea din fruntea PSD, petrecută la sfârșitul săptămânii trecute.
Îndeobște, ficțiunile de acest fel sunt narative construite de unii (câțiva) pentru (a prosti pe) ceilalți (cei mulți) și a-i face să creadă în ceva convenabil lor. Sunt constructe ideatice care aparțin, în fapt, unor specialiști (în comunicare, politică, sociologie etc.), sunt asumate de beneficiari (state, partide, grupuri de interese, de presiune etc.) și date spre „consum” mulțimilor (popoare, grupuri sociale, comunități etc.). Dar ce se întâmplă când aceste povești (deseori niște invenții, fabulații, „mituri reîncălzite” etc.) sunt tot mai negate de destinatarii lor (mulțimile), dar tot mai crezute de beneficiarii lor (politicienii)?!
Să nu ne grăbim cu evaluările superficiale și concluziile pripite. În linia interpretării factuale, în cheia deslușirii comportamentului de partid-stat, există o serie de explicații pragmatice, politice, financiare pentru care șeful partidului, contestat de o parte a conducerii colective, a obținut în cele din urmă susținerea majoritară în Comitetul Executiv al PSD. Nu e dificil să trecem în revistă cel puțin o parte din aceste motive. Liviu Dragnea a fost susținut:
1. pentru că sprijinitorilor săi le-a promis bani și funcții, acesta fiind principalul instrument de convingere și coerciție al acestui lider al PSD
2. pentru că susținerea a venit în urma unui proces de negociere, combinată cu șantajul, dar în care nu s-au distribuit competențe, ci privilegii în bună parte nemeritate
3. pentru că a strâns în jurul său o grupare de lideri supuși și slabi, lipsiți de valoare, personalitate și viziune, vulnerabili atât în privința autorității politice, cât și din punct de vedere juridic (unii)
4. pentru că din instrumentul de conducere colectivă (CEx) o bună parte sunt lideri de filială interimari, numiți direct de președintele partidului și aflați cu totul la mâna lui
5. pentru că liderii locali unde PSD este minoritar depind mai mult de șeful partidului, decât de electorat în obținerea funcțiilor și a banilor
6. pentru că reprezintă pentru ei prototipul liderului de succes, în care își văd întruchipate și propriile dorințe și posibilități, dar și propriile limite
7. pentru că cei mai mulți n-au avut curajul și puterea să i se opună, riscând o poziție, un avantaj, un privilegiu
8. pentru că grupul dizident n-a fost destul de convingător, iar argumentele prezentate de ei (narativa lor) nu au fost pe placul majorității.
Enumerarea ar putea continua, căci motivele sunt cam aceleași, din sfera politicii mici (și oarbe), a învârtelii financiaro-bugetare și a căpătuielii personale.
Dar să ne închipuim că toate aceste „piedici” ar fi fost depășite, că Liviu Dragnea ar fi pierdut la votul de încredere și chiar ar fi demisionat. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu partidul? Care era planul și care ar fi fost următorul pas? Cine și-ar fi asumat conducerea partidului și cu ce strategie? Ar fi continuat politica lui Dragnea sau s-ar fi situat împotriva ei? Ne vine greu să ne închipuim! Și, de fapt, ar trebui să recunoaștem că pentru nimeni din PSD nu ar fi fost ușor, nici să continue suita absurdă (și fără finalitate realistă) impusă aproape unilateral de Dragnea, dar nici să încropească o altă strategie și să tragă după sine întreg partidul. Sunt prea multe iluzii, prea multe fumuri, prea multe așteptări și prea mare foamea și frica pentru ca cineva să poate găsi cu ușurință o altă „narativă” în care întreg partidul să creadă. Nimeni nu putea promite atât de mult și să convingă că este dispus că poate duce totul până la capăt (decât poate tot un decerebrat).
Așadar, dincolo de micile negocieri pentru o funcție sau alta, această „conducere de strânsură” a partidului a început să creadă în propriile plăsmuiri și să ignore realitatea, devenind captivă acestei „narative”, care poate duce partidul la eșec total și la distrugere. În fond, așa cum se știe, toată strategia lui Liviu Dragnea, având ca scop salvarea sa din gheara justiției, se bazează pe fantasma existenței „statului paralel”, o construcție imaginară (formată adicătelea din politicieni, servicii secrete, procurori, judecători etc.) ce cultivă interese obscure (dar niciodată dovedite juridic). Ținta supremă și miezul întregii strategii a guvernării actuale a devenit distrugerea „statului paralel”, un fel propriu de a reforma statul român, prin schimbarea arhitecturii sistemului judiciar, modificarea pârghiilor de putere, neutralizarea oponenților politici, redistribuirea resurselor, degradarea climatului democratic etc. Aceste fapte n-au trecut neobservate, generând o opoziție puternică parlamentară, extraparlamentară, internă și externă, mitinguri de amploare, partidul având tot mai puțini susținători în electorat (cum arată sondajele) și tot mai puțini adepți ai luptei împotriva „statului paralel”.
Singurii care mai cred în această „ficțiune” sunt câțiva pesediști, incapabili să se descotorosească de o „poveste” care le-ar putea fi fatală sau să găsească o alta mai bună și un lider capabil s-o pună în operă. Când știi că minți trebuie să ai memorie bună și să nu uiți de ce o faci.
Să nu ne ascundem după cuvinte: PSD, ca să schimbe ceva, are nevoie de o nouă „minciună” și de „cineva” s-o implementeze. Deocamdată, nu există.